Scris într-un ritm alert, captivant aș putea spune, acest roman a fost infătișat chiar de autor ca fiind unul de pură ficțiune, fără implicații teologice, politice și fără interpretări ale faptelor istorice veritabile. Ce-i drept, la începutul cărții Dan Brown specifică numai că unele societăți secrete și ritualurile lor sunt reale.
În rest... adevăr și ficțiune îmbinate armonios – o rețetă dovedit de succes pentru un roman de aventuri plăcut (perfect pentru umple o duminică seara ploioasă și bântuită de gândul începerii unei noi săptămâni de muncă, nici pe departe pentru a răsturna principii, idei și convingeri). Codul lui Da Vinci este o lectură ușoară, cu un subiect incitant (o căsătorie a lui Iisus cu Maria Magdalena, un posibil copil copil al lor – baza unui arbore genealogic dus până în zilele noastre -, prezența Mariei Magdalena în Cina cea de taină, o crimă misterioasă în Muzeul Luvru, organizații secrete, templieri, masonerie, feminism, toate într-o încrengătură mimând autenticul), scrisă în stil polițist, cu suspans și răsturnări de situație.
După modelul de succes al lui Umberto Eco (în Numele trandafirului), fără să atingă, însă, valoarea acestuia, „inspirându-se” din Robert Ludlum (Identitatea lui Bourne, Supremația lui Bourne, Ultimatumul lui Bourne, Cercul Matarese, Manuscrisul lui Chancellor, Testamentul lui Holcroft etc.) - autor la fel de controversat - Dan Brown construiește un roman marcat de „teoria conspirației", complot mondial și de existența unor societăți secrete omniprezente și omnipotente care controlează mapamondul, fiind infiltrate în guvernele celor mai puternice state. Atinge și o temă sensibilă pentru Biserica Creștină, ceea ce a generat o serie de polemici și reacții de autoapărare/acuzare a acesteia: „Nu citiți și nu cumpărați Codul lui Da Vinci – a declarat la Radio Vatican Eminența Sa cardinalul Tarcisio Bertone.
Și pentru a se alinia tendinței actuale a publicului larg, pentru care e mai simplu să vezi un film, nu să citești (implică și timp, și gândire), pe 19 mai 2006 va avea loc premiera modială a ecranizării romanului. Pentru filmări, Muzeul Luvru (unde se desfășoară o bună parte din acțiunea romanului) și-a dat deja acordul de principiu. Și ecranizările după Numele trandafirului și trilogia lui Bourne au avut succese de casă remacabile...
Cum mulți cititori cred că întregul roman este o dezvăluire fulminantă a unor adevăruri ascunse de două milenii de către biserică, se organizează chiar „pelerinaje” în locurile în care se desfășoară acțiunea romanului, unde caută să descopere indiciile din carte. Ba, mai mult, a apărut deja o lucrare auxiliară „explicativă” pentru Codul lui Da Vinci (de ce oare o fi necesară explicarea unui roman de aventuri?!?): Codul spart al lui Da Vinci (James L. Garlow Peter Jones).
Dincolo de toate, Codul lui Da Vinci s-a dovedit a fi un „best seller” (adică bine vândut, nu capodoperă literară), fiind una dintre cărțile pe care puțini autori nu și-ar dori s-o scrie și orice editură ar vrea să o publice: să nu uităm ca s-a tipărit în 40 de limbi și vândut deja în peste 17.000.000 de exemplare (în România - 20.000). Și se mai vinde...