Pădurea și vântul

Rezultat în urma circulației maselor de aer dintr-o zonă în alta sau dintr-o regiune în altă regiune, vântul despletește calm fruntea pădurii de privirile crețe ale cerului senin sau acoperit de nori. Gândurile negative care se concentrează la nivelul coronamentului, ca un balast al lumii frământată de propriile-i neliniști, sunt scurtcircuitate de curentul de aer care colindă înălțimile. Astfel, creștetul verde care dă culoarea vie pământului rămâne în permanență pur, în cadrul aceluiași ritual al obiceiurilor sfinte. Nimic din răutatea lumii acesteia nu se statornicește în viața pădurii, ca urmare a mișcărilor permanente, care conduc și ele la realizarea unor transformări (benefice) în interiorul ecosistemului. În acest fel, răul devine bine și se produce în mod invariabil. Particulele de praf, ca și toți ceilalți constituenți solizi sau lichizi aflați în coroanele sau pe trunchiul arborilor, se depozitează la suprafața solului și contribuie la evoluția lui.
Practic, în vreme de liniște culorile prind pe obrazul planetei contur în nuanțe multicolore. Vântul, liniștit și el, răsuflă cuminte în adieri care cheamă binele la mai bine, până când stelele tremură blând pe conturul Universului la care visăm. De dragul sentimentelor tăcute, înflăcărate doar de vise, care cer posibilului imposibilul și de aerul, care caută canale prin care să se deplaseze osmotic înspre văzduhul năclăit în sudoarea pământului viu și activ. Care va deveni astfel curat și sigur, ca o zi târzie de primăvară.
Acesta este tipul de vânt calm, neagresiv, prieten apropiat al pădurii. Acesta este cel care se regăsește în brizele de munte sau de vale, în briza mărilor și în liniștea care se aprinde în noi ori de câte ori cerul ne încurajează în buna dispoziție și în vise înalte. Avându-l la dispoziție, razele arzătoare ale Soarelui tăios devin mângâieri dulci pe obrazul mereu tânăr al pădurilor cu experiență. Efectul de alifie pe care îl colportă vântul în atmosfera apăsătoare, are miros de petale. Întotdeauna curat și de fiecare dată asemănător cu seninătatea cerului vesel. Vântul calm este prietenul apropiat al tuturor acelora care pun vise peste vise la temelia realizărilor imuabile. Fără prezența lui, spațiul ar îmbătrâni prematur, iar atmosfera ar deveni irespirabilă (mai ales în zonele lipsite de păduri). Mișcându-se, aerul devine ca un burete, care se adapă din apa prezentă în trupul pământului și al pădurii. Apă, care se pune în mișcare și care face ca așternutul planetei să devină un organism viu și multicolor. Ca o adiere care smulge Universului dorința de a fi.
Din păcate, există și mișcări agresive ale maselor de aer, care fac plăcere răutății din noi, desăvârșind apucăturile mascate și ținute în frâu doar de puterea binelui. Aceste manifestări obraznice ale vântului sunt posibile doar în absența bunătății. Consecințele acestor manifestări se amprentează pe obrazul pădurii mult mai mult decât pe viața celor care l-au pus în mișcare. Cu alte cuvinte, pădurea preia în sfințenia ei greșelile comise de noi, plătind cu însăși viața ei. Așa se face că tot mai multe suprafețe împădurite cad pradă vânturilor sălbatice, înnegrite de ură. Așa se face că tot mai puține șanse de echilibru sunt lăsate să plutească în atmosfera care ne îmbracă generos și necondiționat.
În momentele de supărare vântul devine un inamic periculos, care cere tribut vieții, viață. Orice încercare de a-l potoli devine zadarnică, până când dorința vântului de a ucide nu-i este satisfăcută de victimele care fac cerul să plângă și Soarele să se rușineze. Atât de mare poate să fie durerea pe care o provoacă, încât zorii se desfac peste trupul căzut al pădurii, fără să mai fie în stare să aprindă speranța de viață, cum procedează zi de zi în diminețile senine. Și toate se închid în clopotul de cristal al orizontului care adună la comând cuvântul care tace.
Aici intervine rolul silvicultorului, care trebuie să fie interesat să aibă în toate unitățile forestiere pe care le gospodărește ecosisteme stabile. Ca oameni, dorința și necesitatea de a avea în jurul nostru păduri întregi, neafectate de vânt sau de alți factori, este din ce în ce mai mare. Deoarece statornicia pădurii în spațiul pe care aceasta îl ocupă reprezintă, după cum s-a văzut, mai mult decât un deziderat: este scopul suprem al tuturor acelora care cred în bine și doresc să-l trăiască. Binele de azi a devenit atât de invariabil legat de pădure, încât este de neconceput să-l producem și să-l trăim în lipsa acesteia.
În final, ne întrebăm (firesc), de ce trebuie să fim părtași la asemenea evenimente neplăcute? Nu pot ele însele să se sufoce mai degrabă în bunătatea pe care ar trebui s-o plătim în fiecare clipă Universului, decât să se manifeste în ura eliberată din transigența noastră? Nimic și nimeni nu ne va ierta pentru faptele reprobabile, mai ales atunci când ele se manifestă, fără opreliști, în intimitatea ecosistemului forestier. Voința de a face binele bine trebuie să fie mai puternică decât plăcerea de a ne statornici în rău. Schimbându-ne, toate forțele naturii vor fi de partea noastră și ne vor arăta ce înseamnă liniștea vremurilor senine și cum să folosim lumina razelor despletite, care curg către inimile noastre cu dragoste celestă. Doar atunci vântul care pune atmosfera în mișcare va dărui creștetului pădurii puterea de a aprinde în noi scânteia curajului de a merge mai departe, până când vom găsi lumina adevărată. Și până când vom descoperi intactă comoara care zace în noi.