Ilinca Dumitrescu
"Nimeni din familie nu m-a obligat să mă apropii de pian. Mi-a plăcut, pur și simplu, și am lucrat întotdeauna cu bucurie“

- Doamnă Ilinca Dumitrescu, proveniți dintr-o familie de distinși artiști. Tatăl dumneavoastră a fost maestrul Ion Dumitrescu, compozitor, muzicolog, dirijor, profesor, scriitor, membru corespondent al Institutului Franței. Mama, sensibila poetă și actriță a Naționalului bucureștean
Mariana Dumitrescu, stinsă timpuriu din viață. Era normal să urmați aceeași cale cu a părinților dumneavoastră?
Au mai existat în familie și alți slujitori ai artelor?
- Pentru mine a fost ceva absolut firesc să mă ocup de artă în general, și de muzică în special. Nimeni din familie nu m-a obligat vreodată să urmez calea pe care am mers. De când mă știu, de la câțiva ani, mi-a plăcut să fiu înconjurată de cărți frumoase, să mă uit ore întregi în albume și să visez cu ochii deschiși. Mai apoi, m-am așezat la pian, și întotdeauna am studiat cu plăcere. Când am învățat să citesc, „devoram” cărți în română și franceză. Franceza am învățat-o odată cu româna, de la bunica mea din partea mamei, Eufrosina (Nelly) Șerban, persoană sensibilă și iubitoare de frumos, marea mea „susținătoare” de mai târziu într-ale muzicii. Vreau să vă spun că este foarte important, în profesia aceasta a noastră atât de dificilă, de performanță, să ai pe cineva dintre cei apropiați care să meargă alături de tine „până-n pânzele albe”, cum se spune. Bunica mea era extraordinară, îmi insufla o mare încredere în forțele proprii. Ea m-a educat în spiritul competiției, al luptei, al învingătorului. Era aceasta o mentalitate interbelică, nu se potrivea deloc cu anii ‘50 - ‘60 - ‘70, când m-am născut și format eu. Atunci nu era permis să fii vedetă și exista, îmi aduc aminte, în anii ‘50, o „luptă împotriva vedetismului”. Acum, bunica mea ar fi fost cu siguranță un manager de succes, sau o femeie de afaceri prosperă.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, vreau să vă spun că în familia mea au fost și sunt mulți slujitori ai artei.
Fratele tatălui meu a fost compozitorul Gheorghe Dumitrescu. Cei trei veri primari – muzicieni: violonistul și compozitorul Ștefan Rodescu (stabilit la Paris de mulți ani, concert-maestru solist al uneia dintre cele mai importante orchestre franceze – „Île-de-France”) și soția sa, Marie-Laure, violonistă de origine franceză; pianistul și compozitorul Tudor Dumitrescu, dispărut tragic la cutremurul din 1977; pianista și profesoara Oana Velcovici-Rădulescu și soțul său Corneliu Rădulescu, la rândul său pianist și profesor. Aș mai aminti și pe unchiul Alexandru Șerban, actor, societar al Teatrului Național din Cluj, frate al bunicului meu din partea mamei, Nicolae Șerban. Sau, și mai demult, în sec. al XIX-lea, pe pictorul Dumitru Marinescu – rudă din partea bunicii mele materne –, stabilit în Franța și având carieră în epocă. Mai sunt și alții, familia mea are multe ramificații.
- Ați început studiul pianului la vârsta de 5 ani și ați debutat pe scenă la 6 ani. Cum v-ați apropiat de acest
instrument la o vârstă atât de fragedă?
- Să știți că la pian, dacă nu începi studiul de la 5-6 ani, nu prea mai ai șanse de izbândă. Atunci se formează mâna, ținuta corpului (spatele e important), se ascut auzul, reflexele, memoria etc. Sunt atât de mulți factori care trebuie să concure… Atât de multe calități native pe care trebuie să le ai, și în același timp numeroase sunt problemele pe care trebuie să le realizezi, prin studiu, o viață întreagă.
Așa cum v-am spus, nimeni din familie nu m-a obligat să mă apropii de pian. Mi-a plăcut, pur și simplu, și am lucrat întotdeauna cu bucurie. Nu am simțit vreo corvoadă. Cred că atunci când un copil nu iubește studiul la pian, anturajul trebuie imediat să înțeleagă și să nu-l mai forțeze degeaba. Repet, este o meserie prea grea și nu poți s-o faci în nici un caz „à contre coeur”.
În ceea ce privește debutul (în cariera de „copil-minune”!), îmi amintesc foarte bine (și există și mărturii fotografice) de prima apariție în public, la Palatul Cantacuzino, în Aulă. Cântam mici piese, printre care și câteva de maestrul Mihail Jora, care se afla în sală. Apoi, la 7 ani, am făcut înregistrări la Radio (inginer de sunet era Florica Dimitriu, compozitoare și dirijor), iar la 9 ani am apărut prima oară la Televiziunea Română, în direct, într-un studio cât o hală, din Strada Molière. Apropo de „copii minune”, vreau să vă spun că m-am ferit mai apoi întotdeauna de a sublinia acest moment real al carierei mele. Atâția așa-ziși „copii minune” au fost și au dispărut, atâția „copii” au rămas și „minunile” s-au dus, încât ideea în sine nu mi se pare prea serioasă. Realele calități ale unui muzician răsar mai târziu, odată cu dezvoltarea intelectului, personalității, cu dobândirea unei vaste culturi, și sunt puțini din rândurile copiilor-minune care reușesc să treacă pragul. E o dramă.
- Ați avut șansa să fiți sub îndrumarea Cellei Delavrancea, a lui Mihail Jora, nume sonore ale vieții muzicale românești, dar și a celebrilor Stanislav Neuhaus și Iakov Flier…
- Da, într-adevăr, contactul cu mari personalități îți deschide căi nebănuite. Trebuie să fii receptiv, bineînțeles, respectuos și dornic de a capta cât mai mult din știința și aura acestor monștri-sacri. În același timp, nu trebuie să fii moale, o plastilină ușor de modelat. Nu trebuie să copiezi. E de dorit să ai o personalitate pregnantă, să te „ciocnești” cu maeștrii tăi. Eu i-am iubit și admirat pe ei. Știu că și ei m-au iubit, cu toate că nu eram un discipol comod, ușor de domesticit!
Vreau să vă spun că am mai avut cinstea de a fi în preajma și a altor mari muzicieni: Aram Haciaturian (mergeam adeseori la clasa lui de compoziție la Moscova și cântam la pian, citeam la prima vedere lucrările colegilor mei), Nadia Boulanger, Lev Oborin, Mstislav Rostropovici, Marcel Mihalovici, Monique Haas, Yehudi Menuhin…
- Unde v-ați făcut debutul în activitatea concertistică și la ce vârstă?
- De fapt, așa cum am povestit, debutul mi l-am făcut la 6 ani.
- Am în față prima cronică despre dumneavoastră, scrisă de George Sbârcea, în „Tribuna” de la Cluj (1 august 1964): „Am ascultat, într-o audiție închisă, o mică pianistă, pe Ilinca Dumitrescu din București, care la vârsta de 11 ani vădește nu numai calitățile unei tehnici grijuliu cizelate, ceea ce se poate învăța prin muncă disciplinată, ci și o finețe a muzicalității, ceea ce este un dar natural dintre cele mai rare. Executând, după Bach și Beethoven, o Toccatină de Paul Constantinescu, plină de dificultăți, mica artistă ne-a surprins prin siguranța realizării unei sonorități „populare” reclamate de piesă, prin forța sentimentului și a dezinvolturii sale. O gingașă prezență se
înscrie în peisajul atât de bogat și de variat al artei noastre interpretative, ca o prezență de pe acum remarcabilă.”
- Dar debutul în activitatea concertistică, cu orchestra, a avut loc la 15 ani, în 1968, în Sala mare a Radioteleviziunii Române, cu Orchestra Simfonică a RTV, sub conducerea dirijorului Emanuel Elenescu. Am cântat un concert de Mozart, nr. 23 în La major. S-a transmis în direct la radio.
- Iată ce scria presa muzicală atunci: „Ilinca Dumitrescu
a stăpânit Concertul nr. 23 în La major de Mozart. Am apreciat în special stilul autentic, dificil de însușit chiar la pianiști cu experiență, al maestrului de la Salzburg, siguranța atacului, respectarea textului muzical, cursivitatea discursului muzical din partea I și velocitatea finalului. Evitând spectaculozitatea, pianista s-a menținut pe o linie de sobrietate greu de impus la o anumită vârstă. (… ) Ilinca Dumitrescu a fost momentul cel mai atractiv și convingător al concertului, momentul de muzică adevărată, de elevație majoră, al întregului program. (…) Ilinca Dumitrescu se anunță ca o speranță autentică a pianisticii românești”. (Viorel Cosma, articol preluat în volumul „40 de ani în fotoliul de orchestră”, Ed. Muzicală, București, 1986)
Dar apariția pe cea mai importantă scenă din țară, la Ateneul Român?
- Prima oară am cântat pe podiumul sălii mari a Ateneului când aveam 11 ani, într-o audiție organizată de Liceul nostru de Muzică nr. 1 din București. Și de aici păstrez o mărturie fotografică. Interpretasem printre altele și o piesă de Tudor Ciortea, în primă audiție, pe care mi-o dedicase. Maestrul era în sală, într-o lojă, îmi amintesc perfect momentul.
Apoi, în 1969, la 16 ani, am cântat Concertul nr. 3 de Beethoven cu Orchestra „Academica” a Conservatorului din București, dirijată de Alexandru Șumski.
- Vă întrerup iar, am mai multe cronici în față, din care citez:”Surpriza acestei seri de muzică a fost pianista Ilinca Dumitrescu. (…) Nu am mai ascultat realizarea serios studiată de un elev talentat, ci am asistat la incontestabila afirmare a unui concertist de valoare.” („Contemporanul”, 4 aprilie 1969), „Să rememorăm pasiunea, puterea de dăruire, capacitatea de a colora fiecare sunet în forță, timbru și tușeu. Pentru Ilinca Dumitrescu acuratețea tehnică și limpezimea liniilor partiturii sunt inatacabile” („Informația”, 3 aprilie 1969), „Și în cele mai briliante pasaje, Ilinca Dumitrescu, la cei 16 ani ai săi, ne propune o personalitate artistică de contur ferm interiorizată la nivel de maturitate, cu o miraculoasă „simbioză” între interpret și instrument, cum rar se întâlnește la această vârstă. Am închis ochii, ascultând-o, și am uitat că în fața claviaturii se află o mlădiță fragedă a artei noastre pianistice, spre a avea impresia, în mai multe momente, că ascultăm un artist experimentat, copt, puternic în dominarea tastelor.” („Munca”, 10 aprilie 1969)
- La scurt timp după concertul de la Ateneu, am debutat cu
Filarmonica din Timișoara. Profesoara Alma Cornea-Ionescu, o personalitate a pianisticii timpului, autoarea cunoscutei metode de pian, a scris atunci un articol în revista „Muzica”.
- Redăm câteva rânduri: „Concertul pentru pian în do minor de Beethoven a fost interpretat la un înalt nivel artistic de tânăra pianistă Ilinca Dumitrescu. (…)
Aplauzele furtunoase ale unui public entuziasmat (…) marele talent pianistic al tinerei Ilinca Dumitrescu” (iunie, 1969)
- Mă emoționez când îmi aduc aminte de acele concerte… Debutul cu Filarmonica „George Enescu” l-am făcut la 17 ani, cu Concertul de Schumann, dirijat de Mircea Cristescu. Apelez din nou la arhiva mea fotografică. Iată, în sala plină, se aflau Corneliu Baba, Gică Petrescu, Iosif Conta și viitorul dirijor Vlad Conta, compozitorii Mircea Chiriac, Henri Mălineanu, Mișu Iancu, Aurel Giroveanu, Theodor Grigoriu, viitorul dirijor Cristian Brâncuși, viitoarea interpretă de muzică ușoară Corina Chiriac, muzicologul profesor dr. Grigore Constantinescu… mulți prieteni ai familiei mele.
De atunci, am cântat de atâtea ori cu Filarmonica „George Enescu” sau cu Orchestrele Radio.
- Pe panta ascendentă a afirmării, ați intrat la exigentul Conservator de Stat „P.I. Ceaikovski” din Moscova. A fost o mare reușită să fii admis la un atât de exigent lăcaș de învățământ.
- O să vă povestesc pe scurt cum a fost. În acei ani ‘70, încă se mai putea pleca având o bursă pentru studii artistice (muzică, balet) în fosta URSS. Eu mi-am dorit întotdeauna să pot învăța la marea școală muzicală rusă, a cărei tradiție de necontestat este recunoscută pretutindeni. Doream să învăț la Moscova, nu la Paris, în Germania sau în SUA. Aveam, de altfel, și exemplul lui Radu Lupu. În anii ‘70, la Conservatorul din Moscova era o concentrare extraordinară de personalități muzicale: Gilels, Neuhaus, Oborin, Flier, Zak, Nikolaeva, Oistrah, Rostropovici, Kogan, Haciaturian sau mai tinerii pe atunci Bașkirov, Kehrer, Lazar Berman. În viața muzicală străluceau Șostakovici și Sviatoslav Richter.
Dar, pentru a putea obține o bursă din partea statului român, trebuia să dai examen mai întâi în țară. În 1971 am terminat Liceul de Muzică nr. 1 din București ca șefă de promoție, am luat bacalaureatul cu nota 10 și am dat imediat
examen la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, intrând pe primul loc la secția pian. Astfel, aveam tot dreptul legal să primesc bursa. Și, în septembrie al aceluiași an 1971, am pornit – o tânără de 19 ani – în necunoscut.
Nu știam limba rusă, nu-mi plăceau frigul și înghețul, dar doream cu ardoare să învăț cu un mare profesor și să mă confrunt cu cel mai înalt nivel artistic posibil.
La Conservatorul din Moscova nu contau însă examenele
și succesele din România. Trebuia să susții alte probe pentru a fi admis. Le-am dat și le-am trecut cu nota maximă.
Am învățat cu doi celebri maeștri, Neuhaus și Flier. Am terminat Conservatorul cu distincția cea mai mare – „Diplomă de Merit”, având titlul de solist-concertist, care se dădea rar. Ca să obții „Diploma de Merit”, trebuia să ai în toți anii de studiu calificative maxime la toate materiile, iar la Examenul de Stat la fel. Câte ar fi de povestit despre acei ani năvalnici… Câte personalități interesante am cunoscut, cu câți oameni captivanți m-am încrucișat… Dar câtă muzică am ascultat, am cântat, am înțeles… Și cât balet, teatru, și câtă pictură, arhitectură am învățat. Ar trebui să facem un interviu special, spațiul nu ne permite acum.
- Ca strălucită reprezentantă a școlii românești de artă interpretativă, ce turnee ați întreprins peste hotare?
- Am rotocolit globul pământesc, ca să spun așa. Am cântat în 5 continente, în capitale și metropole, în săli importante de concert, în teatre, în locuri istorice, în case memoriale ale unor mari muzicieni, în festivaluri internaționale (unele patronate de Lord Yehudi Menuhin). Am cântat la Paris, Roma, Veneția, Berlin, Bonn, Budapesta, Bratislava, Praga, Ljubljana, Sarajevo, Helsinki, Oslo, Stockholm, Copenhaga, Lisabona, Madrid, Moscova, Sankt Petersburg, Chișinău, Tallinn, Vilnius, New York, Havana, Brasilia, Rio de Janeiro, Montevideo, Buenos Aires, La Paz, Ankara, Cairo, Beijing, Canton, Nanjing, New Delhi, Mumbay, Calcutta, Hanoi, Tokyo, Kuala Lumpur… și în multe alte locuri.
În unele țări și orașe am revenit de mai multe ori. Am cântat concerte cu orchestra, recitaluri solo, dar și recitaluri camerale, alături de partenerii mei „tradiționali”: în primul rând fagotistul Vasile Macovei, admirabilul muzician și poet, cu care am cântat în multe locuri din lume, apoi violonistul Șerban Lupu (fostul meu coleg de bancă la Liceul de Muzică nr. 1 din București, acum renumit solist și profesor, cu care am interpretat mult Enescu), sopranele Georgeta Stoleriu și Sanda Șandru, tenorul Valentin Teodorian, cântăreți în compania cărora am interpretat sute de lied-uri. În țară sau în străinătate am mai avut frumoase colaborări în recitaluri camerale cu interpreți ca violonceliștii Alexandra Guțu și Marin Cazacu, soprana Leontina Văduva, tenorul Zsolt Szilágyi etc., sau foștii mei colegi de Conservator, deveniți foarte cunoscuți pe plan mondial, violonistul Zahar Bronn și clarinetistul Charles Neidich (SUA).
Înainte de 1989, cariera mi-a fost restrânsă la țările foste socialiste. Am cântat cu deosebit succes în 1974, în Italia,la Bari (Concertul de Grieg), și de atunci nu mi s-a mai permis, timp de 16 ani, să plec în țările „capitaliste”. Vă închipuiți ce a însemnat acest lucru pentru cariera unui solist în plină forță. Am pierdut invitații la festivaluri importante, ocazii unice de lansare internațională. Am cântat însă în toate țările foste socialiste, în orașe mari, de tradiție muzicală.
- Câteva fragmente din cronicile muzicale internaționale,
din primii ani de carieră: „Ilinca Dumitrescu este fără îndoială un mare talent al pianului, cu disponibilități tehnice cu totul excepționale.” („Vecernik”, Bratislava, 11 octombrie 1972), „Tehnică și nuzicalitate perfecte” („Pravda”, Bratislava, 12 octombrie 1972), „Solista concertului, tânăra virtuoză română de pian Ilinca Dumitrescu, a interpretat cu un talent excepțional Concertul lui Beethoven în do minor… interpretarea ei la pian este atât de bogată și strălucitoare, cum numai rar putem asculta la cei mai mari artiști interpreți. (…) Deoarece individualitatea ei ne-a destăinuit în această seară concepții personale proprii, credem că nu ar fi lipsit de interes să o ascultăm și ca solistă într-un recital.” („Müsorfüzet”, Budapesta, martie 1973), „Viu aplaudată pianista Ilinca Dumitrescu (…) Tânăra pianistă
a fost o revelație” („La Gazzetta del Mezzogiorno”, Bari, Italia, 27 octombrie 1974).
Și câteva cronici mai recente: „Ilinca Dumitrescu face parte dintre cei mai buni pianiști români … o fascinantă individualitate artistică” („Smena”, Sankt Petersburg, 1982), „Excepționala tânără pianistă … impunătoarea pregătire instrumentală, multilateralitatea cunoștințelor stilistice, bunul gust și originalitatea profilului interpretativ al Ilincăi Dumitrescu” („Magyar Nemzet”, Budapesta, 1985), „… o muziciană subtilă și profundă” („Muzâka”, Moscova, 1980), „Pianista Ilinca Dumitrescu ne-a oferit un recital plin de poezie” („Guangming Ribao”, Beijing, 1981), „… ceea ce a fascinat aici a fost interpretarea datorată pianistei Ilinca Dumitrescu din România, profundă, cuceritoare [Concertul de Grieg]” („Märkische Volkstimme”, Germania, 1990), „OSSODRE – Festival Beethoven: Publicul a umplut până la refuz sala și a ovaționat pe protagoniști (…) Ilinca Dumitrescu
a fost solista Concertului nr. 4 în Sol major (…) Este o pianistă dăruită cu o frazare lejeră și cu sonorități de o uimitoare bogăție. Fără nici o îndoială, este un talent autentic, așa cum a reieșit și din abordarea, foarte specială, a acestui concert.” („Ultimas Noticias”, Montevideo, Uruguay, 1998), „Ilinca Dumitrescu – o pianistă extraordinară (…) Publicul, vizibil emoționat, a părăsit sala cu convingerea de a fi avut prilejul să cunoască o mare pianistă, care știe să-și desfășoare toată elocința pianistică mereu în slujba muzicii.”
(„Argentinische Tageblatt”, Buenos Aires, 1998), „Un mare succes pentru admirabila pianistă Ilinca Dumitrescu, strălucită reprezentantă a artei interpretative românești”. („Il Giornale”, Roma, 1999), „Ilinca Dumitrescu este o interpretă de rafinată sensibilitate (…) Scarlatti interpretat de Ilinca Dumitrescu nu este cu nimic mai prejos decât cel al colegilor săi de calibrul unor [Maria] Tipo, Haskill, sau chiar însuși Horowitz.” („Reforma”, Ciudad de Mexico, 2000), „Ilinca Dumitrescu – immense artiste” („Ouest France”, Nantes, Franța, 2001), „O extrem de plăcută seară de muzică clasică europeană (…) degetele virtuoze ale pianistei țâșneau pe claviatură ca picăturile de ploaie [Toccata de Paul Constantinescu] … Cu adevărat o seară memorabilă” („The Pioneer”, New Delhi, India, 2001), „Un recital de pian magnific” („Min On”, Tokyo, 2003).…
- N-am mai răsfoit de mult cronicile începuturilor mele artistice… Grație dumneavoastră, doamnă Maruca, am intrat într-un tunel al timpului, revăzându-mă „tânără speranță”…
- Apropo de tineri: știu că îi iubiți și ajutați, știu că ați organizat – de-a lungul vremii – nenumărate concerte și emisiuni, în care ați sprijinit lansarea unor noi talente.
V-ați ocupat și de pedagogie? Vă place acest domeniu?
- Da, îmi place. Am predat multe cursuri de măiestrie pianistică (master – classes) în străinătate: în Cehia (1991-1997), la Festivalul Internațional al Boemiei de Sud, patronat de Lordul Yehudi Menuhin, am avut studenți din toată lumea, care mă iubeau și cu care lucram de dimineața până seara. Apoi am predat în SUA (Iowa), în China (la Nanjing), la Tokyo, Hanoi (Vietnam), Kuala Lumpur (Malaysia), Mumbay (India), în Brazilia (la Brasilia).
Și în țară am avut destui elevi particulari, cu care am lucrat o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. De câte ori vreun muzician, mai tânăr sau mai vârstnic, îmi cere sfatul, sunt alături, cu tot dragul și experiența mea. Și cu biblioteca mea muzicală.
- Dar, spuneți-mi, cum este posibil să nu predați la Universitatea de Muzică bucureșteană? Ați dorit să fiți profesoară?
- Da, am dorit. Dar grație sistemului defectuos de
organizare internă a instituției, acest lucru nu s-a realizat.
- Activitatea dumneavoastră se desfășoară însă pe multe planuri. În 1980 ați devenit solist-concertist de stat. Sunteți și muzicolog, ați realizat acel atât de apreciat volum „Mihail Jora – Studii și Documente”, pentru care ați primit Premiul Academiei Române în 1995. Sunteți Doctor în Muzică al Universității Naționale de Muzică din București, cu distincția maximă „summa cum laude”. Sunteți deținătoarea atâtor distincții naționale și internaționale, printre care amintesc aici doar Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004) și „Commendatore dell’ Ordine della Stella della Solidarietà Italiana”, acordat de către Președintele Republicii Italiene. V-ați ocupat și de muzeologie, în tot timpul cât ați condus – cu atâta har – Muzeul Național „George Enescu” din București (1994-2006). Acum sunteți implicată într-un domeniu modern, al viitorului: cel al televiziunii. Realizați la Televiziunea „România de Mâine” a Universității „Spiru Haret” emisiunea atât de gustată de noi „Ilinca Dumitrescu și invitații săi”. Conduceți și Departamentul de Muzică din cadrul acestei televiziuni. La Radio România Cultural și Muzical aveți adeseori interviuri și emisiuni. Ați organizat diverse festivaluri, printre care amintesc doar „Serile muzicii finlandeze în România”, ajuns la a VII-a ediție. Susțineți pe scena Ateneului Român un impunător ciclu de recitaluri, „Sonata pentru pian de-a lungul veacurilor” (în anul care a trecut ați interpretat deja două programe: 4 sonate românești, 15 sonate de D. Scarlatti). Călătoriți tot timpul, concertați în țară și străinătate. Nu stați o clipă. Aveți darul ubicuității! Practic, programul dumneavoastră e fără nici un respiro.
- Doamnă Maruca, să știți că mi-ar trebui șapte vieți ca să duc la bun sfârșit toate ideile care mi se învârt în cap, ca să cercetez cărțile și partiturile muzicale care mă interesează, ca să călătoresc în toate cotloanele Pământului unde aș dori să concertez.
- Cu un astfel de program, aveți timp și pentru viața dumneavoastră personală, sau e prea mare îndrăzneală din partea mea să vă întreb acest lucru?
- Viața mea de până acum s-a scurs cu o mare repeziciune și intensitate. Probabil, prin firea, temperamentul meu, trăiesc cu accentuare fiecare moment, gândesc rapid și acționez la fel. Mă implic, nu pot fi inertă. Mă consum, am nevoie de oameni asemănători. Viața mea personală a insemnat întâlniri unice cu oameni unici. Din păcate, unii dintre ei au dispărut prematur dintre noi… Slavă Domnului însă, există alții, care-mi sunt alături. M-am înțeles întotdeauna bine cu oamenii de valoare. Am comunicat imediat. Cu unii dintre semenii noștri însă, cu suflet negru și meschin, am avut de luptat. Încerc însă să-i înglobez pe toți în acest șuvoi care se numește „viață”, „viață personală” dacă vreți, cu bune și rele, cu minuni și urâciuni. Și, așa cum spunea mama mea în poezia „Lebăda”: „Gâtul tău,/ Ca o cravașă de fildeș,/ Þine-l drept peste ape…// Ochiul tău, / Þintă spre cer …/ Ceru-i aproape…// Strânge umbra florilor/ Sub aripa ta,/ Și privește mereu spre înalt,/ Sufletul meu, / Lebăda mea…”. O poezie-testament.
- Vă mulțumesc pentru timpul acordat. Trebuie să subliniez
faptul că o consider o reușită, întrucât încerc de peste doi ani să stau de vorbă cu dumneavoastră, spre disperarea celor care doreau să publice interviul. Vă doresc ca în continuare să ne dăruiți momente de înălțare sufletească.
- Vă mulțumesc și eu. Îmi face deosebită plăcere și onoare de câte ori vă văd în primele rânduri, alături de distinsul dumneavoastră soț Romeo Pivniceru, la concertele sau spectacolele mele, urmărind cu atâta sensibilitate și comprehensiune tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Ne insuflați întotdeauna energie pozitivă.

Maruca Pivniceru București, aprilie 2008