În contextul poeziei contemporane cu aspirații tot mai severe spre complex, elaborat, tehnologic, versul în stil clasic devine din ce în ce mai ignorat sau pur și simplu desconsiderat. Însă, printre câțiva veterani ai războaielor ideologice împotriva doctrinelor (volumul Divina Tragedie – Editura Tribuna, Sibiu) sau înstrăinării cuvântului de ce înseamnă mai pur, mai românesc și mai pe sufletul omului, poetul Adrian Erbiceanu își continuă „confesiunile între două generații” cu un nou volum de poezii apărut în anul 2007 la editura Ardealul din Târgu Mureș, intitulat „De la Anna la Caiafa”.

De la Montréal la Sibiu, din România în Canada, periplul poetic nu pare să fi influențat scrierea autorului în ce privește semantica sau limbajul. Acuratețea scrierii, regulile prozodiei clasice, sunt evidente și de necontestat. Poetul își poartă costumul la patru ace, costum pe care l-a ținut zeci de ani la naftalina cuvintelor bacoviene, minulesciene, coșbuciene sau eminesciene.

Aflat la vârsta sedimentării poetice și a investigației dincolo de banalitatea pe care o oferă palpabilul, Adrian Erbiceanu „ne duce cu vorba” prin tranșeele minții și spiritului, purtându-și medaliile (cuvintele) cu respect și abnegație. Lumea tainelor sale sau tainele lumilor văzute doar de figurile fără chip și luntrașii plătiți, sunt teme majore ale acestei cărți. „De la Anna la Caiafa” are și conotație dimensională pe axa veriticalității – cer și pământ, pe axa timpului – tinerețe și senectute, pe axa transcendentală – viață și moarte.

Nevoia transcendenței este acută, dar cine știe drumul către ce? Poetul caută răspunsuri tot în trecut: mă prinde, uite-așa, „un nu știu cine”, / și-„un nu știu ce” m-atrage spre-nserat, / dar glasul tău zvonește viu în mine / și iar mă-ntorc la poarta ta și bat. (Mă-ncearcă uite-așa).

Și cum nimeni nu răspunde... poetul își anticipă căderea, simțind uneltirea timpului și a oglinzilor virtuale din lumea aparent siderală: O liniște adânc – transcendentală, / Odihnitoare-n plinul ei rotund, / Mă-nvăluia, luându-mă în poală, / Cerându-mi cu tăcere să-i răspund. / Și în tăcerea lumii abisală / Cădeam prin mine-n mine să m-ascund. (Cabală).

Motivul umbrei este predominant în poemele lui Adrian Erbiceanu. Umbra înseamnă complezență și complementaritate, voalare și relevare: Din umbre nu poți face piedestal / Nici unei flori! Dar umbra te arată / Lumii cum ești... Lumina ție dată / Te face doar cu fapta ta egal. (Act de prezență).

Sau, mai mult de atât, irefutabililate, supunere necondiționată: Alunecăm ca umbrele pe ape / Spre largurile care ne ascund, / Cu fiecare clipă mai aproape / De liniștile cele fără fund... (Ca umbrele pe ape).

Autorul se regăsește cu adevărat numai în lumea cuvintelor sale. Depărtarea de țară, vorbirea curentă a unei limbi străine, toate acestea l-au izolat în sanctuarul poetic. Dar cum orice supliciu este și deliciu, poezia își merită prețul. Limba română capătă valențe spirituale, chiar dacă nominal Dumnezeu lipsește din acest volum. Paradisul, infernul, heruvimii, personajele mitologice nu fac decât să evidențieze cadrul metafizic.

Revenind pe axa timpului, și aici mă refer doar la omul poet, amintirile revin mereu și mereu în cuvinte pline de tâlc și savoare. Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si nouă toate… își începea marele Mihai Eminescu celebra „Glossă”. Adrian Erbiceanu are îndrăzneala și reușește să ne ofere o replică de valoare și rafinament prin poezia „Același veac același leat” : Fără să uit, fără să-nvăț, / Șters e răbojul, an cu an, / Din inocență sau răsfăț, / Cât timpul risipit în van, / Pe care nu pot să-l adun / Printre frunzișul destrămat; / Mă pierde și nu știu s-o spun – / Același veac, același leat.

Cu un simț deosebit al cuvântului, cu un respect pentru adevăratele valori ale literaturii române, Adrian Erbiceanu a făcut un pas decisiv prin volumul „De la Anna la Caiafa”. Pe treptele consacrării, pe treptele transcendenței umane, cu spatele drept și privirea înainte. Chiar dacă viața este un act premeditat. Chiar dacă tot ce rămâne la un moment dat este doar pulberea din ochii destinului : Trecutul – vagi insinuări de fapte / Inadvertent trasate pe hârtie, / De-o mână care a crezut că scrie / În plină zi, ca să le șteargă-n noapte - / E doar paliativ... o nevralgie! (Trepte).