Plecările de acasă au ceva din senzația firului de păr agățat de un inel plumbuit.Întreruperi înșelătoare de smocuri de păr,răvășite o clipă de adierea neînsemnată a vântului. Și ce dacă ghemotoacele pot reveni la starea de normalitate și de reconciliere ? Totul se minimalizează la spaimă.La spaima vidului tăiat de lame netăioase ,la spaima canalului auditiv în care ultimul strigăt e un rest pasional și personal a penultimului și tot așa .La spaima unei țigări aprinse care amenință ca focul unui balaur sfârcul roz și satinat al unei doamne întinsă comod pe canapeaua unui motel oarecare.Toate te dezmeticesc și te condamnă la alte țipete terifiante înghesuite parcă într-o labirintică ureche. Așa ia naștere o altă frică amplificată de o cafea vărsată intenționat pe pantalonii călcați la dungă ai domnului ,de o cămașa atent mototolită și de un orologiu enervant care atenționează că eticheta timpului a expirat .Și tot așa până când sătul de atâtea plecări de acasă ,sătul de iertări și împăcări te vei pitula prin vreun cotlon,dacă poți ,dar nu poți ,sau dacă mai există,prostule.Astfel,nu-ți rămâne de făcut decât să-ți ascuți lamele netăioase ,să-ți astupi cu ambele mâini strigătele strigătoare și să te lași de fumat.Nu-ți rămâne de făcut decât să amâni plecările de acasă.Spaima plecărilor te-a schimbat radical :acum ,da ,ești tu însuți ,cel adevărat ,cel prost,cel din stânga sau din dreapta sau cine știe și pe cine interesează? În definitiv,m-am cam plictisit să îți ascult strigătele strigătoare ,tu nu ești decât vidul netăiat ,tu nu ești decât canalul meu auditiv și am și eu strigătele ,spaimele și plecările mele de acasă.