„Și, dacă tancurile patriei sale au scăldat în sânge asfalturile unei capitale străine, atunci petele brune au rămas pentru totdeauna pe chipul scriitorului (...) Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?”
Aceste cuvinte ale lui Alexandr Soljenițîn, parte a discursului său la decernarea Premiului Nobel, le-am întâlnit în „Interlocuțiuni”-le lui Alexandru Paleologu. Ele s-au constituit în impulsul de care am avut nevoie pentru a lua „Arhipelagul Gulag” de pe colțul biroului unde îl exilasem datorită dimensiunilor sale deloc reduse. Și m-am așternut la lectură.
O carte despre cnutul care nu poate să biciuiască decât trupul, în timp ce spiritul rămâne neatins. O carte despre suflete și despre gratii.
„Închin această carte celor care nu au avut destulă viață ca să istorisească ei cele prezentate aici. Și să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am deslușit totul.” Sunt primele cuvinte adresate de autor cititorului. De altfel, pe tot parcursul cărții, Alexandr Soljenițîn se referă la dificultatea alegerii celor mai elocvente exemple din multitudinea de materiale de care a dispus pentru unele capitole ori, dimpotrivă, la lipsa de astfel de documente pentru prezentarea altor capitole care formează cartea. Astfel că deși mi-am propus ca în acest articol să mă refer doar la primul volum al „Arhipelagului...” voi menționa, totuși, rugămintea autorului din finalul cărții, în forma în care ea a apărut în 1967: „Așadar, rog s-o primiți cu îngăduință și totodată vreau să lansez un strigăt: când va veni timpul și veți avea posibilitatea, adunați-vă, prieteni, care ați scăpat teferi și cunoașteți bine viața de lagăr, adunați-vă, și scrieți lângă această carte un comentariu: corectați ce trebuie și adăugați unde trebuie. Doar atunci cartea va avea o formă desăvârșită.”
GULAG este termenul consacrat deja pentru a denumi lagărul de concentrare. El provine din „Glavnoe upravlenie lagherei” care se traduce prin „Administrația generală a lagărelor”. Cartea descrie viața din aceste lagăre, experiență de care însuși autorul a avut parte.
Alexandr Soljenițîn și prietenul său Nikolai Vitkevici, tineri ofițeri de front au ajuns în închisoare pentru că, în pofida cenzurii militare, în scrisorile ce și le trimiteau în timpul războiului (se aflau la distanță de două sectoare ale frontului) își exprimau indignarea și nemulțumirea față de politica promovată de Stalin pe care, în loc de “Părinte”, îl numeau “Vătaful”. Au fost arestați, anchetați și condamnați în baza faimosului articol 58 din legea penală, articol formulat de însuși Stalin în așa fel încât să poată „înghiți” în formularea sa orice persoană care „incomoda” noua orânduire: „...propagandă ori agitație, ori participarea la o organizație, ori sprijinirea (sprijinire reală sau doar posibilă) a unor organizații sau persoane...” Soljenițîn va declara: „Păi, aduceți-l aici pe Fericitul Augustin și o să-l încadrez numaidecât în acest articol!”. Această lege penală a fost adoptată în 1 iunie 1922 și a reintrodus pedeapsa cu moartea. În baza ei au început arestările și condamnările.
Așa că, Arhipelagul Gulag este o carte despre istorie scrisă de unul din cei mulți care au trăit această istorie: „Trebuie să intri în pușcărie fără să tremuri pentru viața călduță pe care ai părăsit-o. Trecându-i pragul, trebuie să spui: viața mea s-a sfârșit, puțin cam devreme, dar nu poți face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai târziu. (...) De astăzi, corpul meu îmi este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu și conștiința mea îmi rămân scumpe și importante.”
Autorul prezintă traseul pe care fiecare zek (deținut) îl parcurge începând cu arestarea și inumana anchetă care îi urmează, la sfârșitul căreia cei anchetați sunt obligați să semneze un angajament conform căruia, sub sancțiune penală, se obligă să nu divulge nimic despre felul în care a decurs această anchetă. De altfel, la fel se proceda și la sfârșitul executării pedepsei, obligându-i pe cei eliberați să nu vorbească despre felul cum aceasta a fost executată: „Noi am pierdut măsura libertății. Nu mai știm cum să stabilim unde începe și unde se sfârșește. (...) Nici nu mai suntem siguri dacă avem dreptul să povestim evenimentele propriei noastre vieți...”
Având în vedere că anchetele de care aveau parte erau extrem de epuizante, deseori desfășurându-se noaptea, în celulă cel mai important era somnul de care zekii erau frecvent privați: „o noapte de somn netulburat era mai importantă decât toate destinele planetei.”
După ce prezintă desfășurarea anchetei, Soljenițîn vorbește despre procesele care încercau să dea o aparență de legalitate pedepselor ce se aplicau fără excepție, în cuantum dinainte stabilit. La aceste procese erau aduși doar arestații care consimțeau să se calomnieze pe ei sau să-i denigreze pe alții în speranța unor circumstanțe atenuante. Cei care aveau curajul să respingă inepțiile anchetatorilor erau judecați „fără zgomot”: „Încercând să pătrunzi natura practicii noastre judiciare, îți dai seama că procesele accesibile privirii tuturor nu sunt decât mușuroaie de cârtițe ce se văd la suprafață, pe când săpăturile de bază se efectuează adânc, sub pământ.”
Așa că locurile din celule s-au dovedit total insuficiente. Cei care supraviețuiau anchetelor, torturilor, foametei, bolilor, frigului, ajungeau în fața completelor de judecată unde aveau parte de simulacre de procese.
După pronunțarea sentinței de condamnare, deținuții sunt transportați către lagăre cu șlepuri, trenuri roșii ori vagon-zak, toate aceste mijloace de transport fiind adevărate „morți în rate”: „Miile de insule ale Arhipelagului sunt risipite de la strâmtoarea Bering până aproape de Bosfor. Sunt invizibile, dar ele există, și de pe o insulă pe alta, tot așa de invizibil, însă permanent, trebuie transportați captivii invizibili, care au însă trup, volum și greutate.”
„Oare nu aici, în celulele închisorii, ajungi la înțelegerea marelui adevăr? E strâmtă celula, dar nu-i mai strâmtă oare lumea liberă? Oare nu poporul nostru, chinuit și amăgit, se află întins lângă noi sub paturi și în culoarul dintre ele?”
Din păcate, puțini erau cei ce aveau curajul să se împotrivească. Pentru că „omul care nu este pregătit lăuntric pentru opresiune este întotdeauna mai slab decât opresorul”. Întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă poporul s-ar fi opus (de pildă în anii 1934-1935, după asasinarea lui Kirov, când un sfert din Leningrad a fost întemnițat), autorul își răspunde: „Dacă... dacă... Pur și simplu am meritat tot ceea ce a urmat.”
Iar ceea ce a urmat e greu de povestit. Închisorile s-au umplut de oameni care deseori aveau doar „vina” de a-și iubi țara.
Soljenițîn acuză Occidentul că în cel de-al doilea război mondial și-a apărat doar propria libertate iar Rusia și toată Europa de Răsărit au ieșit din calculele acestuia, fiind băgate în robie și mai adânc: „Toată miopia Occidentului s-a condensat în stilourile de la Ialta.” Astfel, oamenii din ROA (armata rusă de eliberare de sub comunism condusă de Andrei Andreevici Vlasov) au devenit prizonieri în mâna americanilor, dar aceștia „au refuzat să-i ia prizonieri”. Americanii nu puteau înțelege că există „niște ruși, dar nu sovietici”, astfel că lor li s-a părut normal să-i predea sovieticilor. La Ialta, Churchill și Roosvelt au semnat documentul privind repatrierea lor. Toți acești vlasoviști au umplut lagărele iar mulți și-au găsit sfârșitul în ele.
O experiență asemănătoare au trăit și cei ce se constituiseră în „Tabăra cazacilor”. Convoiul sosise din Italia și s-a oprit pe Valea Lienz dar englezii au vrut să-i încarce în camioane pentru a-i preda sovieticilor. Pentru a împiedica această predare, ei s-au aruncat în râul Drava.
Alexandr Soljenițîn: „Este adevărat, acești oameni erau tineri între douăzeci și treizeci de ani care ridicaseră arma împotriva propriei patrii în alianță cu cel mai înverșunat dușman al ei. Dar „cine este mai vinovat? Acest tineret sau patria căruntă?”
În acest prim volum facem așadar cunoștință cu „Industria Penitenciară” și asistăm încrâncenați la „Corăbiile Arhipelagului” care transportă „Caravanele robilor” „Din insulă în insulă” prin „Porturile Arhipelagului”, ca un „Perpetuum mobile”.
Dar încă două volume așteaptă să-și prezinte înspăimântătoarele povești adevărate.