Despre teatrul jucat în spații înguste, inclusiv cafenele, poți spune multe, dacă asta-ți propui. Dar nu poți spune că te apasă. Ca spectator, te suspendă. Între intimitatea prezenței lângă actor, chiar pe scenă, deși la marginea ei, la o masă și imposibilitatea ca astfel fiind acolo, să devii măcar figurant în poveste. În ea te poți cel mult regăsi. Te expune față de celălalt public, cel aflat mai departe acolo, mai departe în tine. Și nu ai o partitură care să te protejeze.

Îți propui însă doar să prezinți cum te ia de mână, la o cafea, transformându-te din receptor în prieten. Mai ales dacă te recunoști în ideea piesei mai mult decât în orice joc de-a v-ați ascunselea ori mi-ați arătatelea pe care spectacolul îl presupune. Iar Stă să plouă asta a reușit să facă, dincolo de confirmarea faptului că Lia Bugnar experimentează iarăși valid, convingător, în simultaneitatea rolurilor de autor de text, regizor și actor (în această din urmă ipostază luându-i locul Taniei Popa, cea care joacă de obicei rolul lui Cuce). Stă să plouă i-a mai adus și pe Maria Buză, Antoaneta Cojocaru și Marius Manole sub umbrela muzicii lui Vlaicu Golcea, în aceeași stare de atârnare mocnită în care aștepți să se-ntâmple povestea, să izbucnească mesajul.

O face mai întâi în forma dialogului absurd, prilejuit de o îndeletnicire complet firească, pregătirea unui piure de cartofi. Mișcări nevricoase, domestice, prin care se dă drumul poveștilor celor trei fete ce locuiesc împreună căutându-și notorietatea, poate chiar destinul, prin arta cântatului din tot sufletul. Situație deloc absurdă, numai că suspendată și ea între râs și plâns.

Sau micile drame ce aduc oamenii împreună, chiar atunci când oamenii aceia se caută mai degrabă pe sine decât pe ceilalți. Cum ierarhiile sunt naturale, și-n povestea aceasta drama uneia dintre cele trei fete se remarcă mai acut, întrucât, fiind cea mai talentată, devine personaj principal. Însă, ca orice relație, și relațiile din interiorul triadei sunt făcute mai vizibile prin intervenția unei prezențe exterioare: personajul bărbat, pretext catalizator al demascării neîmplinirilor ce le aduseseră pe fete laolaltă.

Astfel izbucnește și explicația titlului, servită de Peti, prin gura Antoanetei Cojocaru. Nu o găsești redundantă și nici forțată ca prezentare. O vei regăsi apoi citată în mai toate cronicile făcute piesei. Așadar stă să plouă pentru că este vorba, simplu, despre starea de tensiune constantă, chiar dacă fluctuantă ca intensitate. Și care, în loc să preceadă acțiunea, mișcarea în vreo direcție, se prelungește cât să-l blocheze pe a vrea ceva. Plus decizia.

Este vorba că ești pus față în față cu amânarea, pe care cu siguranță o practici uneori, sufocat de propria-ți situație, de propria frică de ratare. Încerci să te rupi de presiunea de a ți-o recunoaște, încercând să te rupi din starea de receptor. Iei o gură de cafea. Degeaba. Amețeala pe care ți-o provoacă Maria Buză nu îți permite nici măcar să miști mâna, darămite să caști gura. Se pune pe măturat spațiul strâmt dintre comic și sfâșietor, via clișeul, în fapt realitatea, copiilor africani cu burțile pline de aer și picioarele aschilopate. Ei nu au șansă.

Asiști astfel la monologul în care ți se explică, nu-ți dai seama dacă ironic sau prea direct, că aceea este reala suferință, iar tragicul personal o bagatelă. Iar nu știi ce să alegi între râs și plâns. Dar te scuturi când vocea Genei deja răcnește prin Maria. E inutil, oricum ești purtat mai departe în povestea ei. Gena e un om mare și vesel, chiar cu umor. Firește, pentru că fundamental este un om trist, așa a crescut, din piureul ăsta s-a hrănit. Are acum datoria de a se răzbuna prin voioșie, ca și cum aceasta ar fi vreo formă de liniște sau seninătate.

Îți amintești că ai aceeași teorie despre dualitate și compensație. Aceeași tristețe. Care știe să râdă aflând tot de la Gena că femeile sunt fie cațe, fie kamicațe, adică fie speriate de a deveni suicidale lângă un bărbat, fie curajoase în a o face. Nu ți se pare doar un joc de cuvinte sau vreo inserție discursivă care să te ia de ochi. Aceeași tristețe ce hohotește când stăsăploaiele cântă și dansează, atât cât le permite spațiul rămas gol din scenă. Când Paul, sfrijit, discret și îndrăgostit, țopăie și el, de bucurie că binefăcătorul, potențialul mecena, aflat pe fir are să le audă și să se convingă de talentul fetelor, decizând poate să le scoată din mizerie. Telefoanele pot salva, ca soluție externă. O morală de care te poți lipsi când nu ai nevoie să fii salvat.

Nu te mai gândești dacă talentul personajelor din poveste e verosimil, căci interpretarea e credibilă. Totul țopăie. Lui Golcea îi reușise melodia, lui Dragoș Buhagiar scenografia. Actorilor joaca. Nu-ți dai seama că asiști la final, îl resimți ca pe un punct culminant în care ceva în sfârșit se întâmplă și o direcție chiar va fi aleasă.

Totul rămâne însă deschis. Povestea din text, emoția din extratext. Posibilitatea să amâni tentația de a decide dacă scrierea e prea feminină, iar alegerea subiectului deopotrivă de psihologizantă. Nevoia de a da un verdict asupra mijloacelor de punere în scenă. Știi doar că spațiul a fost exploatat la maximum, căci umplut până la refuz. Niciun interstițiu în care să te retragi și să iei astfel distanță față de interpretarea în care ai fost atras. Rămâi surprins de puterea lucrului făcut bine, chiar dacă la dimensiuni mici. Rămâi în tensiune, chiar după ce umbrela se-nchide. Și nu dai drumul la mână.