agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10893 .



locus regit actum
eseu [ ]
carte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nicam ]

2009-12-13  |     | 



Oricum le-ai privi, prin lupa oricărei dialectici, fie ca dimensiuni fenomenologice ale sensibilității sau ca numene, fie ca vorbe sau realități, timpul și spațiul nu te lasă rece. Despre timp numai de bine, așadar foarte pe scurt: fie ne devoră, fie nici măcar nu ne-nghite, dansându-și, imperturbabil, cercurile concentrice. Despre spațiu de și mai bine. Mai ales dacă atunci când te duci la un spectacol de teatru nu ești dintre cei ce nu se zgâiesc la poarta nouă.

Nouă însă, în literatura română de gen, poarta pe care o deschide Octavian Saiu asupra spațiului în teatru. Și nouă ne revine bucuria trecerii dincolo, în locusul abordării. Să ne uimim. Cât ai zice gong. Cu ecou cu tot.

Ecoul lecturării În căutarea spațiului pierdut (Editura Nemira, 2008) spune că ai citit o pledoarie în favoarea ideii că, în teatru, spațiul de joc dictează forma și contagiază conținutul cu specificul propriilor sale coordonate dinamice. Același ecou situează demersul auctorial mult dincolo de notele proustiene inițiale, îndepărtându-l de tonalitatea memoriei involuntare și afective, ca metodă subsidiară folosită pentru a reaminti, limpede ca și cum ar fi fost ieri, evoluția conceperii spațiului în teatru. Ca spectacol, și nu ca literatură.

Pe verticală, între adânc și înalt, Saiu alege, după cum anunță, de altfel, în intro-ul justificativ, o abordare care să reunească diversitatea de viziuni și nuanțe în jurul nucleului deloc dur, ba dimpotrivă, mereu reinventabil, al valorizării spațiului teatral ca „variabilă indefinită, care încorporează în primul rând trei elemente: arhitectura unei scene, locul de unde un spectator privește și traseul unui spectacol”.

Pe orizontală, asistăm la o mișcare în egală măsură centrifugă – dacă ne raportăm la diferențele dintre tipurile de înțelegere a spațialității teatrale pe care Saiu le prezintă (de la amfiteatrul grec la spațiul postmodernității, via modernitate și estetica spațiului nou) -, cât și centripetă, dacă avem în vedere simplitatea și clasicismul planului progresiv folosit de autor pentru a preîntâmpina spargerea discursului și pierderea iremediabilă a spațiului căutat într-o deconstrucție lipsită de sinteză.

Mai mult, axul arhitectonic al cărții nu este nici dialectic, nici baroc, ci fixat în nevoia constantă de a echilibra descriptivul critic-informativ aplicat metodelor greilor universali, mai vechi sau mai recenți (inclusiv Shakespeare, Molière, Stanislavski, Grotowski și Brook) cu analiticul aplicat specificității greilor autohtoni, a căror triadă o situează în aria paradoxului: Victor Ioan Frunză, Silviu Purcărete, Radu Afrim.

Stilistic, fundația lui Saiu nu alege materiale inovative, care să pericliteze stabilitatea tezei pe care o susține – trăirea plenară a spațiului teatral prin prezență directă și vie în spectacolul pe care acesta îl prilejuiește și condiționează. Trăire captată din locul spectatorului, care să poată, concomitent și pe simțite, atât să contemple, cât și să acteze, iar în cele din urmă să memoreze prin privire. Jargonul nu este folosit în exces, ci cu eleganță și pertinență, fraza nu transpiră didacticism, ci univocitate, chiar în metaforă, în pofida bibliografiei impresionante și a tentației firești a oricărui tehnician de a tatona măcar exhaustivul. Tentație sesizabilă, totuși, în subtext.

Neaflându-te în cușca strălucitoare a specialistului, ci în locul primitorului de teatru, poți recepta cu uimire reușita lui Saiu de a instrumentaliza criteriul timpului istoric, cronologic și necircular în favoarea disecării și reconstrucției hegemoniei unui locus teatral intern și interiorizabil, dar constant cameleonic și prădător. Fie că este convențional sau ultraprogresist, fie că rămâne european sau se globalizează, fie că se întâmplă într-o sală de teatru sau în afara ei, fie că este alienat și alienant (la Artaud sau Wagner, de pildă), fie că devine socializant.

La stânga rațională, uimire față de capacitatea de a construi textul astfel încât din el să transpară tema, și nu autorul. La dreapta rezonabilă, satisfacția parcurgerii unei argumentări când poetice (în special în capitolele dedicate modernismului și postmodernismului), când epice (în partea de început, dedicată arheologiei premoderne a spațiului teatral), când emotiv tensionată între incisiv și admirativ (acolo unde ni-i reprezintă pe regizorii români pe care-i consideră semnificativi). În centru, concentrarea titlurilor și subtitlurilor alese, chei ale actelor cărții, ce deschid în aceeași măsură în care, odată actele parcurse, le pot închide pentru a fi păstrate într-o memorie sigură.

Astfel făcând, constați că poietica lui Saiu depășește și contextualizarea culturală, și semiotica. Te catapultează fără șoc acolo unde s-a oprit în prealabil și ți-a pregătit o aterizare cât mai confortabilă. Prin confort înțelegând că-ți suscită participarea atât afectivă, cât și intelectuală. Și te menține mobil.

Căci Saiu nu doar povestește. Joacă. Nu foarte spectacular. Asumat, însă. Pentru a livra nu o imagine mozaicală, brăzdată de liniile perceptibile ale zonelor de întâlnire dintre piese, ci un tablou închegat, inclusiv imaginarul său aferent, timbrul ales nu este nici intimist, nici sever, ci controlat pasional. Nu-ți poți da seama de partea cărei variante de spațiu teatral precizate se află, ca observator, în afară de a simți că rămâne înăuntrul spațiului viu și relațional, capabil să transceandă și gestul, și actorul, și scenografia, și textul piesei, și publicul. Că de acolo pledează, putând și să teoretizeze, atât cât să nu plictisească, și să interpreteze, să exemplifice ca și cum își pune textul în scenă. Or, din acest unghi, a vorbi despre devine la fel de important cu a face.

Pe întreg, plasându-și loja când în culise, când în fața cortinei, Saiu nu monologhează. Punctează numai acele detalii care cuprind în ele esența ansamblului (inclusiv atunci când abordează perspectivele cele mai controversate – cea a lui Robert Lapage regăsindu-se printre cele mai semnificative în acest sens). Redescoperă întrebări, evită ismele și parti-pris-urile, excesele de precizie, inclusiv critică, cum și dogmatica metodologică. Se adresează cu justă măsură nu doar omului de teatru, ci și spectatorului. O face în dialog trăit, și nu mimat, via autorii pe care-i aduce pe scenă, alegând o lumină între lumânare și filament. „Așa, spațiul învinge timpul”. La dimensiuni macro sau micro.
Pentru că nu se poate pierde decât ceea ce cândva a fost găsit. Și se poate reinventa încă.

sursă foto - http://www.tamada.ro/cs-photos/products/original/18895_0_1229956327.jpg

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!