Uită-mi cuvintele ne-bune!

Uită, te rog, omule, cuvintele ne-bune pe care ți le-am adresat. Nu erau ale mele. Aparțineau clipei ne-bune, cu zminteala ei, cu graba ei iresponsabilă, cu nesăbuința ei. Cuvintele mele, pentru fiecare om care este om, sunt altele, aromitoare ca pâinea caldă, limpezi și luminoase ca cerul senin. Ai dreptate să nu mă crezi. Ai dreptate amintindu-mi că, prea adeseori, cuvintele oamenilor sunt purtătoare ale minciunii. Ale răutății și ale nebuniei. Fac toate eforturile să alung de la mine astfel de cuvinte.
Uită și iartă acele cuvinte „ale mele” de atunci. Ele erau ale demonilor din mine. Poate și tu ai avut o parte de vină în faptul de a-i fi stârnit, zic eu, sperând la circumstanțe atenuante.
Uneori ni se întâmplă tuturora să nu putem nici uita nici ierta cuvintele
clipei ne-bune. O știu de la mine. De aceea, ar trebui, ca eu însumi să reînvăț a deosebi cuvintele care sunt ale tale, de cele care îți sunt străine, deși le rostește gura ta. Dar fără tine. Nu se spune „Vorbește gura fără tine”?
Invoc drept scuză că i se întâmplă orișicui ceea ce mi se întâmplă mie, să vorbească gura fără mine. În locul meu vorbind furia, adică demonul nebuniei de o clipă, sau duhul rău al trufiei. Adică ne-Eul meu.
Nu te temi și tu, ca și mine, de acele pierderi de sine când îți vine să arunci în față cuiva cuvinte străine de tine, cuvinte pe care nu le merită?
Cunoscându-te tot mai bine, mi-e tot mai ușor să deosebesc cuvintele vocii tale de cele ale vocilor străine din tine. Și totuși, unele din aceste voci și cuvinte le confund cu ale tale. Și le uit cu greu. Și le iert și mai greu. Dar le iert până la urmă. Chiar dacă nu le uit de tot. E greu. Pe semne așa suntem făcuți, zic eu, din nou, întru apărarea mea.
Îți promit, iubito, să reînvăț a deosebi cuvintele tale, cele izvorâte din adâncul ființei tale, de acelea stârnite de vântul rece al clipei de supărare.
Chiar după o bogată experiență cu oamenii, îmi vine, uneori, tare greu să-mi dau seama dacă vorbele grele pe care mi le adresează cel din fața mea sunt ale lui sau ale duhului rău care-i dă târcoale în clipa aceea. Duh pe care l-am trezit poate eu însumi.
M-am întrebat și mă întreb, prietene, cum de se întâmplă în unele clipe, să zboare deasupra capetelor noastre păsările cenușii ale unor cuvinte care nu fac bine prieteniei noastre. Mi-am răspuns că unei prietenii adevărate nimic nu-i poate face rău. Știind că realitatea dezminte această încredere naivă, eu vreau cu tot dinadinsul să cred că așa este.
Deși îți cunosc frumusețea lăuntrică, greșesc, uneori, așteptând de la tine anume cuvinte dorite de mine. Temperatura cuvintelor tale nu e întotdeauna aceeași cu a cuvintelor mele. E firesc să fie așa. Fiind prieteni, adică două lumi îngemănate, folosim, totuși, unele cuvinte diferite. Sau aceleași cuvinte rostite altfel. Simțite sau gândite la fel sau puțin altfel. Așa cum se întâmplă și în sufletul unui singur om.
Pe măsură ce se adâncește prietenia noastră, se înfrățesc și cuvintele noastre, devenind, cu adevărat, „ale noastre”, chiar dacă sună diferit.
De când s-a împlinit și desăvârșit dragostea noastră, iubito, cuvintele noastre curg în aceeași albie. Cuvintele mele sunt pe buzele tale, iar cuvintele tale le rostește gura mea. Suntem amândoi un singur cuvânt: Eu-Tu.
Uită,- rogu-te - și iartă, omule, dacă gura mea a vorbit fără mine și ți-a adresat, vreodată, vreun cuvânt ne-bun.