Scriitor și lingvist franco-anglo-american, George Steiner s-a născut în 1929, la Paris. Este cunoscut ca eseist, critic literar și filozof, în eseuri abordând subiecte din domeniile teoriei lingvistice, teoriei pedagogice, filozofiei pedagogice și politice.
În paginile cărții, scriitorul ni se dezvăluie rememorându-și viața iar această introspecție autobiografică este susținută de o serie de reflecții asupra educației, artei și religiei. Adept al clasicului, educat în spiritul venerării și idolatrizării „titanilor” gândirii, muzicii, literaturii și artelor (caracteristic iudaismului emancipat central-european, cum declară singur) se întreabă dacă situația noastră actuală culturală, intelectuală nu corespunde cumva unui post-scriptum, unui epilog mai mult sau mai puțin confuz: „Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că efemerul, fragmentarul, ridicolul și autoironia sunt modelele-cheie ale modernității; că interacțiunile dintre cultura înaltă de clasă și cea populară, manifestată cu precădere prin intermediul filmului și al televiziunii au înlocuit în mare măsură monumentalul panteon.”
Făcând parte din diaspora evreiască, autorul se referă la întregul agregat al suferinței acestora, începând cu plasări pe poziții de inferioritate și culminând cu masacrele medievale din Renania, urmărirea rebelilor de către Inchiziție, progromurile din Est și, în fine, Holocaustul: „Fiecare tată evreu este, într-un moment sau altul al vieții sale de om și de părinte, un fel de Avraam față de fiul său, Isaac, în acea nedescrisă călătorie de trei zile spre muntele din ținutul Moria. Capitolul 22 al Genezei se află în inima măcinată a întregului iudaism.”
O importantă parte a cărții este alocată problemei multilingvismului.
Amintește legenda Turnului Babel din Tora când Turnul este distrus și omul nu se mai găsește în acord ontologic cu faptele din lume. Cuvântul și obiectul, gândul și exprimarea lui articulată, simțirea și comunicarea nu se mai întrepătrund organic. „Niciodată nu putem spune tot ceea ce vrem să spunem, niciodată nu putem purifica descrierea ori analiza verbală de o posibilă penumbră de ambiguitate, de valori și conotații încă incomplet lămurite sau confidențiale, în fond inexprimabile.” Acuză așa-numitele doctrine progresiste de creștere a copilului și de psihologie a acestuia, care se manifestă în special în Statele Unite și care susțin că multilingvismul precoce va genera confuzie în psihicul încă necopt al minorului. Steiner, în copilăria căruia „limbile se intersectau în zbor prin casă”, consideră că această teorie „este o idioțenie” și dacă este aplicată „sărăcește și asuprește spiritul uman”. Adept al zicalei „tradurre e’tradire” și convins că fiecare limbă exprimă în cuvinte o structură de valori, sensuri și supoziții cu care nicio altă limbă „nu-și poate încerca puterile”, afirmă că, în fapt, la Babel n-a fost vorba de un blestem; din contră: darul nenumăratelor limbi este o binecuvântare. „Moartea unei limbi, chiar dacă este vorbită în șoaptă doar de o mână de oameni de pe o parcelă a unui teritoriu condamnat, înseamnă moartea unei lumi.”
Vorbind despre cuvântul ajuns literatură, Steiner este convins că Shakespeare a dat dovadă de cea mai mare capacitate de a exprima în cuvinte esența lumii și afirmă că limba engleză a devenit universală datorită lui. Cu toate acestea, își păstrează convingerea că „inteligența poetică și puterea de organizare a lui Dante rămân inegalabile.”
Muzica joacă un rol important în viața autorului care afirmă că aceasta este alfa și omega existenței însăși. George Steiner consideră cântecul cea mai carnală și spirituală dintre toate realitățile, el activând diafragma și sufletul, în același timp. Organic, cântul ne plasează mai aproape de lumea animală decât orice alt gen de manifestare umană. „Muzica se înțelege de la sine la fel ca dragostea și moartea.”
Citind, am fost plăcut surprinsă când am găsit menționat numele marelui nostru sculptor, Constantin Brâncuși.
Astfel, vorbind despre orașul Gerona din Catalonia, autorul afirmă că acesta e plin de bogății și enumeră, printre acestea, basilica fortificată Seu, care adăpostește sepulcrul contesei Ermessenda, sculptura fiind realizată de Guillem Morrel. „Aceasta reprezintă una dintre puțin cunoscutele culmi absolute ale artei gotice, ale tuturor artelor simple și pure. Făcută din alabastru, fața statuii de pe mormânt este un simbol al somnului însuși, al adevăratei și bine-venitei odihne, în spatele pleoapelor ei închise și al buzelor întredeschise, sculptorul ascunzând un început de surâs. Dar cuvântul ‘surâs’ poate că nu este bine ales. Însăși roca cioplită emană un secret al luminii, al reticentului adio spus la despărțire. Economia de linii și antinomia abstractizărilor voluptuoase, chiar senzuale nu vor mai fi obținute vreodată până la Brâncuși.”
Sigur, problemele tratate sau doar amintite de cunoscutul umanist pe parcursul cărții sunt multiple și complexe. Cartea este o adevărată provocare. Personal, mă bucur că am acceptat-o.