agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2474 .



Caragialeta
eseu [ ]
ȘERBAN FOARÞÃ

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Archimboldo ]

2010-02-22  |     | 



A
părută în MMII la elitisima editură Brumar din Timișoara, „ediția a II-a, revizuită pe ici, pe colo, în părțile esențiale” a Caragialetei, propune o lectură savuroasă și incitantă, pluralizată in extremis. Aceasta se întâmplă din pricina autorului, un prestidigitator al vocabulelor calamburești, care ne inserează o poțiune superlativă de râs. Avem de-a face astfel, plagiind încetățenitul clișeu naratologic al povestirii în ramă sau al păpușilor rusești, cu un râs în râs sau un râs... à tiroirs. Filiera caragialescă de care uzează Șerban Foarță este un excelent pre-text, pe care jonglerul-autor îl exploatează copios în această cavalcadă, în acest slalom al re-lecturii. Incipitul ingeniosului demers este circumscris unui dublu motto, aparținând lui Caragiale și Mallarmé. Alegerea lor melanjează dihotomic opinii complementare. Verdictul caragialesc descurajează aparent orizontul de așteptare al lectorului, părând a-i sista apetitul pentru burlesc, printr-o permutare a ilarului sub zodia trecutului: „Începem o altă istorie mai puțin veselă decât cea până ieri, râsul și gluma nu ne vor putea sluji de mângâiere ca altădată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastă românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plângă - noi am râs destul.” Râsu΄-plânsu΄este recuperat în motto-ul următor, Mallarmé deschizând încă o dată nișa comicului. Din punctul său de vedere umorul este o condiție sine qua non a complexității auctoriale.
Volumul se constituie într-un orgiastic bâlci în care genurile și speciile literare își pierd vechile prerogative, fiind derobate descuamant de tonusul persiflant și contagios al autorului. Șerban Foarță versus Caragiale se metamorfozează într-un incandescent proces al măștilor, în care lectorul se autoînvestește cu titulatura, liber-schimbistă, de avocat al apărării și, simultan, al acuzării. Având puternic cimentate în memorie clișeele dramaturgului, fiind deja activat întru comic, negru pe alocuri, de către acesta, ești recompensat generos de bonusul interpretativ oferit de Șerban Foarță. Cu un extraordinar simț al limbii autorul inventează lexeme, le atrofiază substanța până la antipodul eufoniei, conferindu-le un alt potențial. Deși în final, fals explicitant, ne este oferit un glosar „de nume de persoane” și „nume de locuri”, adjuvantul este machiavelic completat cu cel de „personalități și personaje”, o simbioză ce slujește masca, precum și cu cel „al localurilor”, mult mai util(itar)e încă.
Balada care deschide cavalerește volumul, situată stilistic în descendența celor a lui François Villon, camuflează în fapt o fabulă, a cărei morală este deghizată într-o Închinare. Raportul de incongruență dintre sine și ceilalți atașează binomului Foarță-Caragiale o subcutanată infuzie eminesciană. Melanjul tradiționalist-postmodern se răsfrânge și asupra logosului. Falsele dubitații și interogații retorice din textul de suprafață, relevă în infratext componenta tragică, „neveselă” și nu prea grațios fardată a faunei umane a contemporaneității. La piață, (subintitulată „balet”, pentru a sugera mai bine cuantica robotizată a acestui carnavalesc bazar bahtinian), încearcă să ofere o definiție pluralistă a vieții. Comparațiile simple din catrene, cu care debutează constant primul vers, pregătesc terenul de expansiune în care vor evolua, torentic, calambururile. Boema sinonimie contextuală conferă vieții, și așa derizorie, pigmeice echivalențe. Astfel ea devine, rând pe rând, „iaurgerie”, „tutungerie”, „bragagerie”, „toptangerie”, iar în final, toposul claustrant, de recluziune al sufrageriei, opune particularului „universelul sufragiu”. Trimiterile constante la universul caragialian, la tematica acestuia, la viața ca bâlci și spectacol pe estrada m΄en fische-ismului, a superficialității (Mircea Cărtărescu semnala într-un articol că spațiul nostru tradițional nu este satul, ci mahalaua), continuă, de această dată cvasiavangardist, în Mica publicitate. Materialul este furnizat în continuare de bazarul caragialian, dar poțiunea de actualitate se inserează confortabil apendicelui clasicizant. Panopticul schițelor, de la Bubico la Domnul Goe este completat conștiincios cu elemente ale ne-lumii actuale, în care autorul sesizează bulversant dramele și posibilele trame ale contemporaneității: anunțuri matrimoniale („domn bine caut scoate seara lume”), înlocuirea cavalereștilor modalități de luptă cu instrumente mai puțin nobile, dar totuși ortodoxe („Schimb paloș vechi arme albe nouă”), modernizarea pretențiilor imobiliare („casă chirie caut musai baie”), toate putând fi lecturate în dublu registru. Onomastica este particularizată și ea, sugestiile având de această dată nevoie de sprijinul indicelui „de nume și persoane”, pentru a se putea releva prototipul. Pederaski se vădește astfel a fi, la origine, „Paderevski, mare pianist, compozitor și om politic «polinez»”, autorul privându-ne de aparenta inteligibilitate simbolistică onomastică, pe care aveam senzația, ca lectori competenți ce ne pretindem, că am intuit-o. Corpusul Schițelor devine schopenhaurian-kantian gonflabil, el Păsări-Lăți-Lungindu-se după voința și reprezentarea auctorială.
Itinerariul caragialesc se oprește și asupra dramaturgiei, fiind obligați acum să deschidem, à vrai dire, volumul de teatru. Furtunaticei nopți îi sunt alocate mai multe creații. Tonalitatea este diversificată, polifonică, autorul reușind să „se împielițeze”, rând pe rând, în Chiriac, Veta, jupân Dumitrache sau Rică Venturiano, împrumutându-le, până la suprapunere, vocabulele și conduita, completând cu sugestii inedite, funambulești, varianta clasicizantă. Drama lui Chiriac este bagatelizată, fiind aceea a posibilității transformării majusculei, din numele amantei („Veto”) în oripilanta perspectivă a restrictivului „veto”. Dreptul la replică se sprijină pe scheletul caragialesc, relatând cuminte, varianta feminină a încurcăturii de la Iunion. Veta este surprinsă cu toate premonițiile ei, de la ochiul stâng care se zbate, la vărsarea candelei cu undelemn sfințit, dar finalul răstoarnă perspectiva originară, fiind dublu, moralist, moralizator, dar și feminist: „Mi-ești drag din tot al meu străfund/ dar n-aș mai bea clondirul/ amărăciunii pân´la fund.../ Chiriace, ia-ți mondirul.” Varianta propusă lectorului pentru propriu-i album este și mai antrenantă: „Mă jur pe ce vrei tu din greu,/ Când steaua-mi se deoache/ De tine să n-am parte, eu,/ Și nici de Dumitrache.” Echivalența 6/9 dă lui Rică Venturiano un IQ ceva mai consistent, dar sugestiile auctoriale, acum insolent-ludice, se dirijează subtil pe panta lubricului. Concluzia simbiozei numerice, 6 și 9 devenind momentan siamezi, reneagă sau... sau-l kierkegaardian și amplifică degringolada: dacă inițial cele două numere sunt copulate, ulterior vor fi aduse la numitorul comun al nihilismului prin „nici 6, nici 9”.
Amorul unei ploieștence, stăpânită de obstinanta idee a potopului cu „vitrion” este parțial tranchilizat comportamental printr-un remediu clasic, de amorțire a mnemosului, împrumutat parcă de la Cetățeanul Turmentat: „O cremenală-s! D´aia, în bere/ Și vin, să stâmpăr, voi, focul meu”. Masla Miței Baston explicitează ironic, pe filieră simbolică și psihanalitică, onomastica protagonistei. Dotată cu un redutabil aparat critic, devenit blazon, Mița își poate permite aroganța heraldică de a se considera „fidea” în amor. O altă perspectivă se axează pe o la fel de competentă trimitere exegetică, cea a lui Denis de Rougement. Efectul mitului, care se opune, fie și în teatru, efectului realului, este plastografiat ideatic: dama de pică este sabotată de rivala ei, Didina, care în alcov își permite aroganța de a fi, cică, „Dintre cele verzi și reci.” Mahalagioaica va fi învestită cu prerogative gnomice, trasându-i-se similitudini mitologice. Astfel, prin materialul furnizat de criticul francez, Mița ar avea apetență pentru o dragoste romanțioasă, romeo-tristanescă, ce presupune inerent un final thanatic, bipartit. P.S.-ul poemului constituie o provocare lansată confraților întru gintă, care sunt puși să delibereze, axându-se pe argumente inteligibile și persuasive asupra climatului persoanelor în care poate fi înregimentată republicana ploieșteancă. Posibilitatea de selecție este redusă la trei variante, care parodiază în continuare excesiva tendință de motivare comportamentală prin intermediul simbolisticii și psihanalizei: „ghindă, inimă sau tobă”.
Caricatura se răsfrânge acum asupra creațiilor dadaiste (și nu numai), modelul Fabulei rasa fiind, desigur, Urmuz. Păstrând inalterate tonalitatea și metrica avangardistului, Șerban Foarță melanjează palingenezic materialul tematic, pentru a-l putea circumscrie unei morale, ceva mai comprehensibile decât aceea a înaintașului său: „Republica de la Ploiesci și viceversa”. Poetica atmosferei caragialiene este „miticește” reactivată în Amicul X... Surprinzând dezinvoltura m΄en fische-istă a regățenilor și bovarismul unora dintre ei, autorul se mulțumește să mimeze pseudo-cuminte o dublă personalitate, în care protagonist, în acest context, este însuși „I.L.C.” Distincția operată încă din incipit trimite încă o dată la subterfugiile ocrotitoare ale măștii. Ideea de teatru în viață sau de viață ca teatru se sprijină pe articolele teoretice ale dramaturgului, care încearcă să emancipeze dramaturgia de sub suzeranitatea literaturii, aducându-o la origini, la teatrul autentic, cel de pantomimă și marionete. Privită printr-o astfel de prismă este normal ca sinele auctorial să renunțe a mai fi un banal „cine”, de-personalizat prin flagelul onomastic uniformizant și robotic, preferând confortabila tiranie a lui „ce”. Omisiunea voluntară a „cine”-lui din registrul de recensământ îi acordă posibilitatea metamorfozei în om-obiect. Amicul X, omni-scient, veritabilă enciclopedie mondenă de mahala, nu-și deschide barierele logosului decât în momentul în care s-a convins că balanța cerere-ofertă este echitabilă, iar beneficiarul îi achită obedient consumația, în schimbul știrilor nesatisfăcătoare furnizate. Gura comunității irumpe burlesc în Lăcrămație. „Eu supsemnatu angrosist” este oripilat de conduita ne-demnă de armia română a subchiriașului său, căpitanul Burlacovici. În fapt, nu aceasta îl deranjează, ci viața libertină a acestui Don Juan de faubourg, care are o metresă și-și investește finanțele în chiolhanuri cotidiene. Invidia complexantă a bărbatului neseducător are și o miză mercantilă. Supunând atenției edililor orașului acest focar de lubricitate, angrosistul care are curajul de a semna... indescifrabil, speră ca astfel „didul meu să-l dea cu humă albă”.
Inconstanța feminină, selectivitatea acesteia într-ale amorului și soarta amarnică a bărbatului care nu-și mai poate permite un cupeu, ci doar un plebeu tramcar, furnizează un excelent material pentru Decalog. Neacceptând vreun drept la replică la încetățenita formulă „când femeia vrea, trebuie”, protagonista Mița, neluând în considerație precara stare materială a lui Mitică, se dovedește extrem de generoasă, ba chiar superaltruistă despărțindu-se elegant de un soupirant non-profit-abil. Spre deosebire de ultima creație, La Moși etalează un adevărat inventar gastronomic, ce produce indigestie la simpla enumerare a expozeurilor culinare. C.F.R. reia coordonatele schiței lui Caragiale, condimentând-o în incipit cu inflexiuni contemporane. Dacă în primele rânduri satira se adresează promiscuității ceferiștilor, care profită de condițiile, deseori insalubre ale voiajului, spre a-și activa autoritatea în momentul în care au de-a face cu dame dotate cu un design remarcabil, detalierea obstinantă a nurilor consoartei și a însoțitorului acesteia va înșela din nou orizontul de așteptare al lectorului-spectator. Ne-am aștepta la un alt final, mai șocant și cu poantă, dar autorul ne înscenează încă o farsă, păstrând scenariul tradițional.
Anonima este bidialectală, franco-român. Modalitățile reverențioase, aproape senioriale de adresare din galica limbă au ca revers la fel de savuroasele explicitări din dulcele grai carpato-danubiano-pontic. Principiul pare acela al acțiunii și reacțiunii, variantei cvasipoliticoase a curioșilor vecini francofoni, fiindu-le afiliată o supravoce, care exclude menajamentele. Pater familiae trebuie înștiințat, prin intermediul acestei binevoitoare epistole, asupra ultrajului marital adus în contumacie onoarei lui de familist, de către „la p΄tite Esméralde”, care-l ornează constant cu superbe coarne prin intermediul nepotului soțului ei. Insidioșii locatari sunt preocupați de soarta vecinului lor și se întreabă, fals ingenuu, dacă nu cumva acestea îl incomodează seara, în pat. În ipoteza în care bărbatul ar cunoaște situația, aceștia îi urează, cu gentilețe, „un doux dodo” și ménage à trois heureux în continuare.
Sonata pentru pianina mecanică, Bonbon, La vie en rose, Villonelă, alături de sonetele La Dobrogeanu-Gherea și La Hasdeu, întregesc acest turnir carnavalesc în perimetrul caragialian, ce se încheie firesc cu un Epilog („plebiscitul presei”- 1892). (M)ucenicul, dopat cu sofisme și recalcitranțe specific adolescentine lansează o întrebare-capcană guru-ului său: „Cine-ați dori să fiți/ Dacă n-ați fi ce sunteți?” Răspunsul maestrului nu dezambiguizează nici pe departe problema, axându-se pe similitudini evidente. „Cine” și „ce” rămân inconstanțe neelucidate, iar în privința identității arogantului omniscient interlocutor i se răspunde printr-o întrebare de releu: „de nu te-ar chema Iancu,/ Ce ți-ar plăcea mai bine, / lapte bătut ori bragă? ” Apărut în anul Caragiale și prizând puternic vocabularul și tonalitatea acestuia, Șerban Foarță ne oferă un excelent afrodiziac al bunei dispoziții, o lectură polimorfă, reduplicată sub egida aceluiași dicton al predecesorului său, „simț enorm și văz monstruos”... calamburește.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!