Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet și noroi - dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină o dimineață-ți va ucide-odată visul
că, sufletul mi-așa curat, cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineți,
în care eu ți-oi zice fără umbră de căință:
"Nu știi că, numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"
Lucian Blaga-Vei plânge mult, ori vei zâmbi


Categoric lucru, Lucian Blaga a descoperit lumina din el însuși, iar această poezie este dovada...

"Cu gheare de lumină o dimineață-ți va ucide-odată visul" ...
atunci când te vei trezi din visul în care trăiești pe pământul acesta, când vei deveni conștient de lumina ta interioară, de ființa ta, de sufletul tău, o picătură din Oceanul Vieții, o parte din Dumnezeu, va fi normal, o dimineață căci, când te trezești din somn cu forțe proaspete, dacă nu dimineața? Este dimineață, pentru că este începutul adevăratei tale vieți! Atunci vei vedea lumina din tine, cu puterea dragostei pe care o porți, și având iubirea în inima ta, vei vedea că sufletele sunt curate toate, așa cum le-a creat Dumnezeu...vei realiza măreția creației, vei realiza că mintea este singurul nostru dușman, mintea care poartă tot trecutul nostru mort...căci, ce sunt amintirile, decât un trecut ce a murit pentru totdeauna? Dacă nu lăsăm amintirile să plece de la noi, nu vom putea vedea lumina din noi...de aceea spune Iisus că trebuie să fim ca niște copii, să ne naștem din nou, fiindcă numai copiii nu au trecut, doar viitor, dar ei nu se gândesc niciodată în viitor...copiii sunt deschiși și curați cu inima...

"că sufletul mi-așa curat, cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede"...

....numai iubind, ajungi să înțelegi că sufletele sunt toate curate, așa cum le-a creat Dumnezeu...numai iubind din toată inima ta și din tot sufletul tău, ajungi să înțelegi că oamenii sunt niște suflete chinuite, sărmani somnambuli pe care, când îi atingi, își eliberează presiunea, se decomprimă, fiindcă reacționează ca niște arcuri comprimate, chinuite sub presiunea exercitată asupra lor de măștile pe care le târăsc după ei, care au ajuns să fie atât de multe, încât abia le mai pot căra...toți intelectualii am fost educați să avem un amortizor pentru arcul ce se comprimă, amortizor pentru șocurile produse în cazul unei decomprimări bruște, sau prea puternice, funcție de presiunea de comprimare a arcului...amortizorul este eul nostru, caracterul nostru, personalitatea care nu ne dă voie să fim noi înșine, nu ne permite să fim fără de măști, fără ipocrizie...

când iubești cu adevărat, suferința prin care treci, îți sparge zidul neînțelegerii...și începi să înțelegi fenomenul...începi să înțelegi că nu te mai poți supăra pe oameni...începi să înțelegi că nici un suflet nu este, decât curat! te trezești din somnul în care ne cufundă mintea ce țese întruna gânduri, purtându-ne ba în trecut, ba în viitor, și obosindu-ne continuu, nelăsându-ne să trăim în prezent, niciodată în prezent...nemaiducându-ne în trecut sau în viitor, nemaimișcându-ne pe orizontală, vom fi nevoiți să ne mișcăm pe verticală, vom coborî în noi înșine, și de acolo, după ce vom afla lumina, ne vom deplasa, implicit în sus, spre sursa universală a luminii, spre Dumnezeu...este crucea vieții noastre...odată suprimată mișcarea pe orizontală, vom fi nevoiți să ne mișcăm pe verticală...acesta este simbolul crucii, intersecția dintre două lumi, lumea celor ce dorm, care se mișcă pe orizontală - ba în trecut, ba în viitor - și lumea celor care s-au trezit, cei care se mișcă pe verticală...

"Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineți,
în care eu ți-oi zice fără umbră de căință:
"Nu știi că, numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Da...îți spun că vei plânge...lacrimi îți vor țâșni din inimă, prin ochii corpului tău, vei plânge zâmbind cu bucurie, înțelegerii începutului vieții tale ca om treaz, conștient... vei plânge, fiindcă în acea clipă vei realiza că toată viața ta ai dormit, de-adevăratelea, ai dormit cu ochii deschiși, ai trăit în vis, nu în realitatea universală. Ai trăit într-o lume numai a ta, așa cum toți trăiesc, fiecare în lumea lui și atunci când se întâlnesc două lumi, sau mai multe, cu ideile și prejudecățile lor, ies scântei...apar divergențe, neînțelegeri, înfumurări, răniri de orgolii, încep războaiele egoiștilor...și sunt multe aceste războaie...matematic vorbind, războaiele pe care le porți, reprezintă numărul rezultat din combinări de unu luate câte "n", unde "n" reprezintă numărul somnambulilor cu care îți intersectezi drumul, prin noaptea vieții de somnambul, în visul tău...


Cum să nu plângi de bucuria dimineții în care îți începi adevărata viață, și știi că aceea este ziua, marea zi în care te întorci acasă? cum să nu plângi de bucuria înțelegerii că, picătura de lumina se întoarce în oceanul de lumină al dumnezeirii din care a fost luată și dată ție în dar, în corpul pe care îl porți vreme de câteva zeci de ani pe pământ, cum să nu plângi în acea clipă? Plângi și zâmbești...zâmbești și plângi...plângi zâmbind și zâmbești plângând...


"Nu știi că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?'...

Dumnezeu ne-a creat din noroi, din pământ, și a sădit în noi sămânța împărăției sale de lumină la care ne-a invitat să venim cu toții, să gustăm fericirea, adevărata fericire, iar invitația, viața, ne-a dat-o în dar...numai murind, sămânța va deveni floare...numai iubind până vei muri de durere, te vei putea transforma în nufăr; ca om ce ești din noroi, nici nu se pune problema că aduni sau nu noroi, pentru că ești făcut din noroi, din tină....iar când vei muri de durere, vei înflori...

Lucian Blaga a fost un om trezit, categoric! Poezia aceasta reprezintă însăși dovada că a devenit un nufăr!

Numai iubind până când doare, și constați că nu mai există durere, ci doar mai multă iubire, așa cum zicea și maica Tereza, ajungi să te trezești, și treaz fiind, lumina din tine însuți nu va întârzia să apară...aceasta este fericirea...singura fericire reală...nimeni nu ne poate face fericiți, mai înainte de a descoperi fericirea în noi înșine...."Împărăția cerurilor este în voi"!
cei care citiți, vă spun să iubiți...curat și mult...până când doare, pentru că trebuie să moară eul vostru, cel care vă desparte de lumina înțelegerii....iar durerea va trece...și nu vă va rămâne decât și mai multă iubire...iar lumina din voi va veni....aceasta este singura cale spre fericire...adevărata fericire...pe care nu v-o va lua nimeni, fiindcă izvorăște din voi înșivă...atunci noroiul se transformă într-o floare...în cea mai frumoasă floare, nufărul...