agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-13 | |
C.G Jung spunea despre “Asa grăit-a Zarathustra” a lui Friedrich Nietzsche că este o operă scrisă într-un moment de intuiție, fapt care nu ar trebui să ne mire în cazul unei persoane care, potrivit tipologiei caracteriale elaborate de psihanalistul și psihiatrul elvețian, aparținea tipului intuiție artistică și pentru care, implicit, deși oarecum surprinzător, gândirea nu era una dintre funcțiile care aveau un rol important în dinamica conștiintei lui. Această carte a lui Nietzsche este la fel de dificil de înțeles ca și celelalte, însă are meritul de a fi cea mai inspirată dintre toate, multe dintre capitolele ei constituind teme de reflecție filosofică diferite.
Mi-a atras atenția în mod deosebit subcapitolul “Cele trei prefaceri”, care deschide prima dintre cele trei părți ale lucrării. Acolo este vorba despre mitul copilului divin sau al eroului și despre cele trei transformări ale conștiintei. Alegoria este figura de stil dominantă, de altfel, pe întreg cuprinsul cărții, iar cele trei stadii descrise în subcapitolul anterior menționat pot să fie înțelese doar din prisma acestui procedeu literar. Astfel, Nietzsche descrie acolo, prin vocea celui mai vechi filosof atestat al umanității, Zarathustra, cele trei prefaceri ale spiritului: cămila, leul și copilul. Cămila este ipostaza servilă a spiritului, ea îndură povara existenței și chiar dorește să și-o asume. Mai mult, ea caută sarcina cea mai dificilă și, printre definițiile alternative date acestei greutăți supreme, se află și aceasta: “să cobori în apa murdară, dacă e apa adevărului, și să nu respingi broaștele vâscoase și mormolocii plini de puroi?” Această metaforă indică caracterul mizerabil al existenței și necesitatea susținută de imperativul moral al rațiunii ca spiritul să treacă prin această ipostază a vasalității și a efortului condiționat de legea morală însăși. Este un stadiu de tranziție, inclus în dialectica triadică a auto-transformării spiritului. Probabil că influențele idealiștilor germani ca Hegel, Fichte și Schelling se simt și aici, în această parabolă atribuită unui erou al gândirii rămas fără operă scrisă, Zarathustra, după cum procedase, cu mult timp în urmă, și Platon atunci când apelase la dublura lui socratică, spre a-și expune, e adevărat, idei diferite. Acesta este începutul unui traseu inițiatic, ubicuu în miturile populare, și destinat revelării de sine sau auto-cunoașterii. Jung teoretizase un arhetip corespunzător acestui proces de perfecționare spirituală, suprapus celui de realizare socială, arhetip pe care l-a numit “eroul”. Eroul este supus unei infinități de încercări existențiale la capătul cărora iese biruitor, descoperindu-și natura divină și împlinindu-și menirea, fie și cu prețul vieții, fie și postum. Miturile religioase reiau această temă arhetipală într-un cadru teoretic instituționalizat și într-un mod, poate, mai pregnant, dată fiind importanța mesajului religios în viața citadină, din antichitate și de acum. Mitul lui Osiris, ucis de fratele sau, Seth, dar care este resuscitat de către sora și soția sa, Isis, însă doar pentru a corecta răul săvârșit, fără ca acesta să mai poată rămâne printre cei vii, este elocvent în acest sens. Similitudinile existente între mitul solar al lui Osiris și viața lui Christos sunt frapante, venind să întregească și să confirme identitatea de gândire a umanității, exprimată trans-istoric prin mituri. Începutul este, întotdeauna, mai greu. În registru hegelian, teza este mai grea pentru că ea pune baza procesului, din determinațiile ei sintetizate de antiteză urmând să se producă sinteza, care este climax-ul procesului sau, cel mai adesea, al unei etape din dinamica naturii. De abia când spiritul înțelege deșertăciunea condiției sale determinate și subordonate, a smereniei sale sterile și fără finalitate intrinsecă, fapt care se poate întâmpla doar atunci când el atinge perfecțiunea statutului de vasal al existenței sau când reușește să ipostazieze fidel supușenia, el va face saltul către următorul nivel al cunoașterii de sine, acela al leului. Leul va renunța la imperativele prescrise din exterior și-și va norma propria lui voință ca necesitate. În termeni nietzscheeni, “Tu trebuie” este înlocuit cu ”Eu vreau”. Leul reprezintă stadiul în care spiritul sau conștiința rațională și-a realizat individualitatea, a conștientizat faptul că reprezintă un centru de gândire și de voliție propriu și care, odată ce și-a însușit valorile stadiului precedent, nu mai are nicio motivație personală, izvorâtă din voința proprie, de a mai continua să le instrumenteze. Prin sine, leul nu încarnează un set de valori diferit- așa cum erau valorile etice și sociale ale condiției premergătoare-, însă tocmai în aceasta rezidă originalitatea lui : el se propune pe el însuși ca valoare descoperindu-și individualitatea pe care nu și-o poate adeveri decât dispensându-se de valorile etice ale executantului impersonal. După modelul cartezian al deducției esseității omului, ca res cogitans, se poate afirma: 1) valorile trebuiesc respectate, deci le respect; de unde decurge: α) dacă eu le respect, atunci eu sunt, dacă eu sunt, atunci eu am propriile mele valori (ca ființă separată de universul axiologic) sau ß) dacă aleg să le respect, atunci pot alege și altceva, dacă aleg altceva, atunci am voință, dacă am voință, de abia atunci sunt. Însă acest moment- antiteza- este o fază trecătoare în ontogeneza spiritului. Antiteza suspendă teza pentru a renaște împreună cu ea într-o formă nouă, îmbogățită, la nivelul sintezei. Necesitatea acestei faze intermediare este ilustrată astfel: “A făuri valori noi- leul însuși n-o mai poate face: să se elibereze pentru o noua înfăptuire- e ceea ce stă în puterea leului.” Din confruntarea dialectică a primilor doi rezultă, cum era și firesc, copilul. El este instanțierea purității și constituie scopul oricărui proces: desăvârșirea morală și etică, așa cum rezultă implicit din text. Prin faptul că acesta este definit explicit ca fiind, deopotrivă, uitare și “roata care se învârte în jurul ei”, copilul designează și un nou început, unul veșnic, mai exact. Analogia cu rolul sintezei din cadrul unui sistem dialectic este evidentă, sinteza având rolul de a prezentifica fazele precedente, prin aducerea la existență a caracteristicilor negatoare ale antitezei și pe cele negate ale tezei, însă într-o formă inedită, deschisă către altceva. Copilul reprezintă expresia voinței originale și originare, în același timp. Leul avea voință proprie, însă nu avea și capacitatea de a și-o folosi la modul creativ, el fiind doar expresia vitalizată a voinței. Leul era original, pentru întâia dată în itinerariul saharian al parabolei lui Zarathustra, fără a fi, totodată, originar. De abia la stadiul copilului voința devine, în egală măsură, și originară. Iar o astfel de voință este voința creatoare, copilul fiind expresia metaforică și metamorfotică a logos-ului. Aceasta este forma o care o îmbrăca mitul eroului în opus-ul lui Nietzsche, o variație a acestui mit fiind cea a copilului divin, regăsită și în personaje istorice precum Iisus sau Moise. Este necesară pierderea unui sistem de valori, a unei lumi morale, a unor constelații întregi aliniate dionyssiac pe cerul rațiunii, pentru ca spiritul să devină capabil și doritor să-și creeze propria sa lume, prin aceasta înțelegându-se, în primul rând, propriul lui sistem de valori morale. Dacă acest copil este prototipul supra-omului nietzscheean, care poate și vrea să-și înstăpânească voința proprie asupra lumii exterioare, prescriindu-i-o, atunci această concluzie s-ar afla în concordanță cu etica și antropologia nietzscheene. Însă, din textul filosofului german mai transpar și alte idei, poate mai puțin fidele spiritului celui care le-a exprimat formele lexicale, dar coerente cu maniera de exprimare a acestuia. Una dintre ele este chiar aceea pe care o invocasem mai sus: triada de ființe cugetătoare care se succed alegoric este o descriere a mitului eroului divin, care trebuie să treacă prin încercări fizice și morale extreme pentru a-și putea împlini voința și menirea, aflându-și astfel adevărata sa natură. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate