De-a lungul adolescenței am trecut prin trei licee. Într-a X -a am ajuns la Liceul Lazăr, în clasa specială de matematică, unde fuseseră adunați elevi din câteva școli bucureștene. Acolo am întâlnit mulți colegi evrei, majoritatea cu nume românești, dar subiectul evreității nu se discuta. Bănuiam că primiseră același imbold, din partea părinților, să se străduiască mai mult decât alții.

Eu însă eram atras de literatură, de teatru, participam la recitaluri Sorescu, Baudelaire, Prevert, deși mă descurcam destul de bine și aveam profesori buni, nu mă pasiona matematica și am părăsit clasa specială după numai un an.

Unii prieteni evrei, din școala elementară, plecaseră deja spre Israel, sau ajunseseră pe alte meleaguri. Familia mea, deși insista cu cereri și memorii, primea refuzuri repetate, îmi era clar că vom rămâne în România. De fapt, asta și doream, mă gândeam cu groază că, emigrând spre Israel, ar trebui să renunț la limba română, la literatura pe care o devoram, pentru a vorbi o alta limbă, a-mi însuși o altă cultură, asiatică, departe de Europa, într-o zonă nisipoasă și, în imaginația mea, într-un deșert spiritual.

Eram legat cu toate fibrele sufletului meu de cultura română, adoram limba lui Minulescu, mă delectam cu ” România literară”, visam să devin actor, sau regizor de teatru, nu pierdeam o premieră, sorbeam cu sete cărțile de versuri și romanele care, la sfârșitul anilor 60, inundau librăriile capitalei. Biblioteca din apartamentul nostru devenise neîncăpătoare, dar eu împrumutam cărți și de la o bibliotecă din cartier, cumpăram Secolul 20, citeam tot ce-mi cădea în mână, iar cea mai mare desfătare era întâlnirea cu colegii preocupați de literatură, sau participarea la cercuri culturale.

Simultan, mă înscrisesem la teatrul de amatori al Casei de Cultură Petofi Sandor, unde un actor de la Teatrul Mic, Constantin Dinescu, punea în scenă “Mama” lui Karel Capek. La a doua lectură, regizorul a întrebat -”Sunt printre voi jidani? Ca să știu ce bancuri pot să fac!” Nu am răspuns, dar am părăsit, fără nici o explicație, trupa de amatori. Nu departe de mine era Teatrul Armatei, am făcut o nouă tentativă de a fi acceptat, însă, în prima zi, am auzit șoptindu-se ceva relativ la evreul Solomon. Dar eu mă simțeam atât de român! Oare căutam cu lumânarea tot ce era legat de evreime, de ceea ce nu voiam să fiu? Și totuși, de ce rezonam la piesele lui Mihail Sebastian sau ale lui Max Frisch? Doar pentru că aflasem de la tatăl meu că erau evrei?


Nas coroiat și pistrui

În acea perioadă auzeam tot mai des noțiunea de “minorități naționale”. Curând am început să realizez că, orice efort aș face, oricât de tare aș cânta Hora Unirii, nu voi deveni urmaș al Romei. Îmi amintesc anii de influență slavă, apoi de latinitatea limbii, de “noi, românii, ne tragem din Decebal”. Așadar și poporul român era un amestec de etnii, iar limba română un fluviu în care se vărsau râuri din direcții diferite. Atunci de ce oare voiam să fiu considerat român de cei din jurul meu? Priveam colegii evrei, parcă li se citea originea pe figură, încercam să le descopăr nasul coroiat, fața pistruiată, buzele cărnoase, spatele încovoiat… Iar numele erau atât de străine de neam, ce frumos sunau Eliade, Codreanu, Goga, Barbu, Păunescu, parcă aveau în ele o doză de mândrie, pe când Weiss, Meirovici, Friedmann, Moscovici făceau notă stridentă, amintind de târg, nume tolerate și gârbovite. Minoritate națională… ce ascundeau aceste două cuvinte?

Cred că nu eram încă la liceu când un coleg din ultima bancă a făcut o boroboață.

- Ijak, ridică-te!- a tunat profesorul de muzică. Ești ungur, Ijak? Daca te iau acuși pe ungurește, nu o să știi pe unde să-ți scoți cămașa! Ce om luminat era profesorul de muzică! Într-adevăr un domn, manierat, ce i-a venit să-i amintească originea maghiară?

Un alt profesor, de matematică, sever, dar foarte inteligent, a întrebat în clasă:

-Sunt țigani pe-aici?

Îl văd în fața ochilor și azi pe Dincă, ridicându-se fâstâcit.

- A, oacheșul ăsta nu e țigan, e român de-ai noștri – a căutat să o îndrepte…

Așadar, nu erau doar evreii minoritari. Dar în spatele cuvântului ” boanghen” nu se ascundea atâta dispreț și ură, precum atunci când auzeam “jidan”. În clasă, alături de evreii cocoșați, era și un evreu înalt, cu spinarea dreaptă, de fapt numai tatăl lui Horia era evreu, mama era româncă, iar el mergea țanțoș, parcă nu se temea că ocupă locul altora. Mă împrietenisem cu Horia, dar o mustrare a lui îmi sună și azi în urechi. Învățam, la istoria universală, despre Palestina. Citisem de câteva ori lecția și, când s-au pus întrebări, am ridicat mâna să răspund, în mod automat, parcă făcându-mi mie însumi în ciudă. Era vorba despre regele Solomon, tizul meu, nu mai era loc de confuzii, Palestina era locul din care proveneam, de unde, după două mii de ani, ajunsesem, via Italia, Austria, Polonia, prin căi întortocheate, la București. După oră, Horia m-a apostrofat: – ce te împingeai să vorbești despre Palestina, erai ca micul jidan care vrea să fie luat în seamă. Pe bună dreptate ni se spune- jidanii la Palestina!

“Jidanii la Palestina”! Auzisem de câteva ori acest îndemn, dar, dacă acolo îmi era locul, de ce familia mea nu primea autorizația de plecare? Pe atunci am auzit, pentru prima oară, numele de Jakober. Era un evreu englez care se ocupa cu “traficul de evrei”. Am aflat că, în schimbul unor sume exorbitante, plătite de rude din străinătate, se permitea emigrarea, nu numai spre Israel, care, la rândul său, “cumpăra evrei”, pe căi diplomatice secrete. Se șoptea, în casă, despre posibilitatea abordării lui Jakober. Această întâlnire nu a avut loc niciodată, dar familia mea a căzut victimă unei escrocherii. O actriță de la Teatrul Național, Nora Șerban, a pretins că e în relații apropiate cu un colonel de la pașapoarte, care, pentru mulți bani, ar facilita plecarea. Ai mei și-au sacrificat economiile, au implicat și alte rude, care aveau actele depuse pentru emigrare, dar când și-au dat seama că totul e o farsă, era deja prea târziu.


Egali, dar altfel

Eu nu realizam că șederea mea în România era efemeră, cred că, în subconștient, îmi doream ca părinții mei să renunțe la ambiția de a ajunge pe malul Mediteranei. E adevărat, auzeam deseori cuvântul “jidan”, nu neapărat la adresa mea. Prin anii liceului, părinții mei au avut câteva discuții serioase cu mine, relativ la etnie și speranța lor de a părăsi România. Mi s-a vorbit depre antisemitism și puțin despre Holocaust, despre pogromurile din Dorohoi și Iași, despre legionari. Aceste lucruri nu le învățam la școală, oare de ce se ascundeau? Nu lezau cu nimic “spiritul comunist”, în care voia statul să fim crescuți, țara înflorea, se construia socialismul, de ce nu trebuia să știm ce s-a întâmplat în al doilea război mondial, doar România a “întors armele”, poporul s-a dezis de alianța cu Germania nazistă, a dezvălui adevărul relativ la evreii asasinați și deportați ar fi fost cel mai normal lucru pentru un regim comunist, condus de Gheorghiu-Dej, sau Ceaușescu, care se baza pe egalitate, care nu persecuta evreii, fie ei și minoritate națională.

În afară de literatură, o altă pasiune a mea a fost, în acei ani, sportul. Deși mă atrăgeau fotbalul, atletismul, baschetul, am fost selecționat într-o echipă de volei, la Clubul Sportiv Școlar. Eram destul de bun, dar aveam o problemă, dușul de după meci, împreună cu coechipierii mei. Spre deosebire de ei, eu eram circumcis. Nu toți evreii de vârsta mea fuseseră circumciși, pentru că era considerat un obicei păgân, o reminiscență religioasă, care ar fi diferențiat evreii de ceilați. Iar mulți evrei, după război, trecuți prin suferințe și maltratări, doreau să fie la fel ca alții, departe de iudaism, de tradiție, să-și crească progeniturile ca egali între egali. Tatăl meu, orbit de ideologia comunistă, s-a opus, în ciuda insistențelor bunicii și mamei mele, să fiu circumcis, nevrând să-mi creze o “invaliditate” care să mă marcheze psihic. Circumcizia, la evrei, se efectuează în a șaptea zi de la naștere, în caz că nu survin complicații medicale, e un “legământ” cu cel de sus, dar tatăl meu, deși provenea dintr-o familie religioasă, rupsese orice relație cu Dumnezeu, considerând că, dacă atotputernicul ar fi existat, nu ar fi permis cumplitul Holocaust, iar, în noua orânduire, fiul său trebuia să crească român între români.

Dar cine o putea întrece în șiretenie pe bunica mea? Reușise ea să salveze 13 din familia ei, în Transnistria, dându-se drept mare ghicitoare în cărți, “vrăjitoare”, povestind aiureli soldaților români, care se temeau de prezicerile ei. La vârsta de doi ani, m-a răpit, m-a dus la Dorohoi, unde un văr al ei, chirurg, a executat delicata intervenție.

Așadar eram circumcis, eram altfel decât cei din jurul meu, ceea ce m-a făcut să îmi ascund nudul de coechipieri. Căutam diferite motive să întârzii la duș, intram când ceilalți se pregăteau de plecare și, nu de puține ori, m-am întors acasă murdar, pretextând graba, sau igiena precară din vestiare. Dar, într-o zi, după o confruntare grea, în care fusesem cel mai bun, am simțit că pot să intru la duș impreună cu ceilalți, fără rușine, dovedisem că nu le eram cu nimic inferior, că eram un învingător. Am fost privit cu surprindere de colegi, eram “alfel”, dar nu am auzit nici o remarcă.


Confuz și antisemit

În anii adolescenței, hormonii începuseră să o ia razna, “fugeam după fete”. Cred că la 12 ani făceam deja curte ( tachinând-o) unei frumoase colege (Ah, Lory!), pe care, de curând, am reîntâlnit-o virtual, ea locuind în USA. Interesant e că ne-am amintit amândoi despre un episod timpuriu, când, la deschiderea anului școlar, au venit de la “Scânteia Tineretului” să fotografieze pionierii fruntași. Pe atunci eram premiantul clasei, dar ea a fost preferată, după ce mi-am spus numele și s-a aflat că sunt fiu de medici. Poate că, într-adevăr, nu eram suficient de fotogenic, nu neapărat numele a influențat, dar…

Deși din societatea părinților mei nu lipseau evreii cu fiice arătoase, prezența lor nu mă incita, căutam fete cu nume neaoșe, și, deși am cunoscut vreo două evreice, foarte gingașe și apetisante, refuzam un contact prea “intim”, nu cultivam aceste prietenii, voiam să am o “gagică” româncă, nasul cârn, părul ca pana corbului, ten de marmură, cu spatele drept, nu o roșcovană, cu păr cret și pistrui, nu o evreică cu nas coroiat. Realizam că mă lăsam pradă stereotipului antisemit, care susținea ideea fizionomiei iudaice, că devenisem alergic la propria mea etnie. Uneori mă izolam, trist, în Cișmigiul copilăriei mele și mă întrebam dacă nu devin eu însumi antisemit. Îmi refuzam răspunsul, mă înșelam singur că ăsta e gustul meu, tipul de fată care mă atrage, fără legătură cu originea.

Dar știam, totodată, că orice evreică mi-ar fi vorbit despre reuniunile de la comunitate, s-ar fi ciocnit de împotrivirea mea și ar fi fost ultima noastră întilnire.

Pe la 16 ani am reușit să o găsesc, exact după dorințele mele. Avea părul negru, ochii îi scăpărau, era superbă, corp de vis, cam supărăcioasă și bănuitoare, dar plină de farmec, și, pe deasupra, un nume excepțional, Cristiana Dumitrescu. Ce putea fi mai românesc, mai romantic? Legătura a durat câteva luni, avea doar 14 ani, dar amândoi ținem minte sărutările din Cișmigiu. Pe Cristiana am revăzut-o, după câțiva ani, întâmplător, în Israel, nu avusesem habar că era evreică și că se numea Iris Stern.


Itzhak și Haim

Cred că alergia mea la etnia evreiască a primit primul șoc într-o seară, când tatăl meu asculta la radio Kol Israel, emisiunea în limba română. Era după războiul de șase zile (1967), când am auzit că șeful statului major, Itzhak Rabin, a fost înlocuit cu Haim Bar-Lev. Așadar existau, în Israel, în țara evreilor, generali cu numele Itzhak și Haim, la fel ca cei din bancurile cu jidani fricoși, ba mai mult, ei au condus o armată puternică, învingând trei țări arabe, în numai șase zile. Poate că, într-adevăr, menirea mea era să ajung în Palestina, unde cuvântul jidan nu ar avea o conotație negativă, iar eu mă voi debarasa de eticheta de minoritar.

În 21 ianuarie 1970, exact la 29 de ani de la Pogromul din București, familia Solomon, compusă din tatăl și mama mea, bunica și motanul Gri-Gri ( evreu și el, prin adopție), înarmată cu pașapoarte fără cetățenie, pleca de pe aeroportul Băneasa, spre Þara Făgăduinței.


( în nr. viitor – Cum am devenit israelian )