agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-21 | |
33 bis, una dintre cărţile mele de poezie, ajungea în 2011, prin intermediul lui Ştefan-Doru Dăncuş, la scriitorul Remus Foltoş. Nu-l cunoşteam personal pe Remus Foltoş şi nici nu ştiam ce scrie. Însă după ce am citit cronica domniei sale despre volumul amintit, prima mea impresie a fost că am de-a face cu un om care iubeşte dezinteresat poezia şi îşi propune să descopere şi la alţi creatori „cum trebuie să fie poetul”. Am remarcat limbajul filozofic şi profunzimea cu care analizează poezia, aducându-mi aminte de eseurile lui Cioran despre lirism. Din curiozitate, i-am căutat biografia. Am aflat că a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie, secţia Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu o teză din Husserl (1998), având totodată şi un master francez cu o teză din Husserl şi Lévinas (2008). Mai mult de atât, în biografia dânsului erau menţionate şi câteva cărţi de poezie şi filozofie, majoritatea fiind publicate la editura Zestrea din Baia Mare. I-am transmis mulţumirile şi felicitările mele, tot prin intermediul domnului Dăncuş, şi cam atât a fost între noi.
După câţiva ani, mai exact la sfârşitul lui 2015, am primit un telefon de la Remus Foltoş, domnia sa anunţându-mă că scrie o carte despre poezia mea, aceasta fiind aproape de finalizare. Ba chiar mi-a citit şi câteva fragmente. Am fost foarte emoţionat. La 40 de ani să afli că cineva îţi dedică o întreagă carte, este ceva care te ia pe nepregătite. Am decis să-i trimit şi alte cărţi de-ale mele, astfel încât să aibă suficient material de analizat. Din curiozitate, am încercat să aflu şi mai multe lucruri despre el şi am descoperit că în ultima vreme a mai publicat câteva cărţi la editurile Eikon, Singur şi Limes. M-am liniştit imediat, fiind convins că poezia mea se află pe „mâini bune”. După câteva săptămâni, Remus Foltoş m-a anunţat că a terminat cartea. Spre surprinderea mea, mi-a citit şi câteva poeme pe care mi le dedicase înainte de încheiere. Erau poeme cu care rezonam puternic, poeme care păreau a fi scrise chiar de mine însumi. Iar acest lucru m-a făcut şi mai curios, făcându-mă să mă întreb ce fel de poezie a scris până atunci. Şi ca un făcut, Remus Foltoş a decis să-mi trimită două cărţi, exact înainte de sărbătorile de iarnă. Prima carte se intitulează „Cele mai frumoase poezii sacre” şi a apărut în 2013 la editura Singur. Conţine 45 de poeme şi are doar 28 de pagini. Poemele curg, între ele fiind un spaţiu de numai două rânduri. Multe dintre aceste poezii „sacre” sunt ludice, fiind vorba de o joacă fără reguli şi fără înregimentare tematică, cu toate că titlul anunţa altceva. Însă două poezii, deloc ludice, mi-au atras în mod special atenţia. Prima are nr. 8 şi se aseamănă izbitor cu poeziile lui Vieru dedicate mamei. Iată câteva rânduri : „De n-ai fi fost tu, mamă / Să mă-ngrijeşti cu trudă / m-ar fi izbit în faţă / a vieţii soartă crudă // de n-ai fi fost tu, mamă / eram demult pământ / nu-l mai ştiam pe este / l-aş fi uitat pe sunt…” A doua are nr. 21 şi este complet diferită ca stil. Poetul scrie liber, folosind uneori rima la distanţă. Filozofează stănescian despre iubire, iar versurile despre mare, briza sărată şi absenţă au ceva din nostalgia poeziilor marine ale lui Elytis: “mi-ar fi mai uşor dacă aş şti / că niciodată îl are pe al său cândva / că nu-ul are de rezervă un da / că vieţile pot fi şi perpetuate / că moartea nu înseamnă / atât de mult moarte / mi-ar fi mai uşor dacă aş şti / despre tine că rezişti / că amintirea ta e încă vie / că ochii tăi nu sunt trişti / că mă vezi din ungherul / memoriei mele / care e mult mai înghesuit / în opreliştea unei stele / e mult mai semnificativ / în ceea ce priveşte evocarea / decât gustul amar al brizei / evocând marea / al brizei sărate ce se aseamănă unui cuvânt / ce n-a fost rostit, dar va fi în curând…” Cea de-a doua carte se numeşte „Trilogia scrisorilor pe care nu le-am trimis niciodată” şi a apărut în 2015 la editura Limes din Cluj-Napoca. Poeziile din carte sunt grupate în trei cicluri scrise în perioade diferite de timp: „Floarea singurătăţii” (2003), „Escalada sincerităţii” (2005) şi „Scrisori din exil” (2007). Lirica poetului este marcată de tragism, dar întâlnim aleatoriu şi un ludic asemănător (din nou) cu cel stănescian. De fapt ludicul este un tragism deghizat, un fel de haz de necaz poetic prin care se încearcă îmblânzirea durerilor, a absenţei şi a nepotrivirii cu lumea. Poetul căută „stropul de inspiraţie ca pe o iubită” („Căutând ce?”, pag. 11), o căutare „ca pe o intrare, ca pe o ieşire din visul lumii” („Efigie”, pag. 39). În jurul axului central al conştiinţei sale se învârte caruselul sentimentelor şi stărilor prin care a trecut: „totul e un carusel al sentimentelor / care se agită şi care într-o bună zi / mă vor trânti la pământ” („Declar”, pag. 95). Există multă singurătate, nostalgie, nefericire şi înstrăinare în versurile poetului. Iar singura dragoste care contează pare a fi cea pură, de la cincisprezece ani, care de altfel i-a şi marcat tinereţea („Mai ţii tu minte”, pag. 46 şi „Îmi depăn singurătatea”, pag. 99). Iar prin acest carusel al sentimentelor, poetul caută mereu poezia, încercând să-i dea o definiţie, un sens, o explicaţie plauzibilă. „Poezia justifică / tot ce-i mai tulburător în fiinţa omenească” („Poezia e de un singur fel”, pag. 51) sau „poezia vine ca ceva definitiv şi irevocabil” („Cum vine poezia”, pag. 63). Poetul mărturiseşte că „tot ce poate fi mai rău / mi se poate întâmpla din cauza / viciului de a scrie poezie / de a vrea poezia / de a trăi cu poezia / de a nu renunţa niciodată la poezie” („Dacă cineva mi-ar cere”, pag. 71). Dar adevărata sa dorinţă reiese din versurile: „Poezie, tu, delir pasager / de ce nu vrei să fii tu o femeie frumoasă? / să te pot arunca în aşternuturi albe / şi să fumeg împreună cu tine / toată seninătatea de care dispun” („O femeie frumoasă”, pag. 101). Poeziile lui Remus Foltoş sunt, de fapt, scrisori către iubiri pierdute, iubiri neîmplinite, scrisori către însăşi poezia pe care o caută mereu şi căreia încearcă să-i atribuie o calitate umană, pentru a o zidi, mai adânc, în sine. Mai mult de atât, poetul ne aminteşte nouă, tuturor, că poezia poate fi o traumă care lasă cicatrici pe sufletul claustrat de dorinţe şi lacrimi în fântâna singurătăţii sfâşietoare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate