agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-11-01 | |
Pre-scriptum: Literatura a intrat sub regimul, dacă nu exclusiv, cel puțin predominant al cantității, difuziunii și pluralității incontrolabile.
A. Marino „Vinul roșu de Touraine era destul de rece. Am ronțăit jumări, am mîncat tartine, cu afumături groase ca niște plăpumi, ne-am delectat cu roșii călduțe și dulci, cu piramide cenușii din brînză de capră și cu pere din livadă”. Așa „beau” și „mănîncă” personajele din cartea Annei Gavalda „Darul unei zile” ( „L’Echappée belle”) ce a apărut în română în 2010 la editura Polirom. Textul acestei cărți „se bea” cu ușurință, „se înghite” cu paiul, are ceva din acel gust de bere fără alcool, gust ciudat și confuz. Privești textul ca pe o băutură și înțelegi că nu te îmbată, dar că ai mai citi, e un nesaț al firii tale consumeriste și înțelegi că nu mai citești ci consumi. De acest lucru te asigură și coperta cărții, unde autoarea mărturisește lejer că France Loisier i-a comandat un text – un cadou pentru clienții lor fideli și astfel te trezești „clientul” literaturii. „De altfel, pe primul plan al preocupărilor trece nu „opera”, literatura „pură”, ci literatura „vulgarizată” și „faptul literar”. Inclusiv în sensul „industrial” și „comercial” al cuvîntului: producție, piață, distribuție, publicitate, consumație” [1, p. 163]. Tema unei literaturi ce nu se mai „vinde”, a scriitorului fără „client” este ocolită de mediile literare fie dintr-o frică de realitate, fie dintr-o comoditate tradiționalistă și „totuși, nu vi se întîmplă cîteodată să aveți nostalgia cuiva care ar spune adevărul și nimic altceva decît adevărul?”, ne vom întreba retoric în stilul lui Umberto Eco. Cele două surori și cei doi frați din lumea textuală a Annei Gavalda declară o opoziție lumii de marketing: „Avem altceva. Ne avem pe noi. Suntem bogați într-un fel aparte. Avem multe lucruri în cap... Avem muzică și scriitori... Frînturi de stele căzătoare recopiate pe chitanțe de la cardul de credit... Cîntece, refrene care ne stau pe limbă... Mesaje arhivate, cărți strivitoare, ursuleți din bezea și discuri zgîrîiate. Copilăria noastră, singurătățile noastre, primele noastre emoții și planurile noastre de viitor... Parfumul gutuilor din pivniță. Iubirile noastre pierdute, scrisorile noastre rupte și prietenii noștri la telefon.” Unica problemă este faptul că cei patru frați nu se prea simt fericiți într-o lume a vînzărilor, a promovării și a banului. „Fiindcă ei (părinții) ne-au învățat să iubim muzica și cărțile. Ei ne-au vorbit despre altceva și ne-au silit să vedem altfel. Mai sus, mai departe. Dar tot ei au uitat să ne dea încredere în noi. Își închipuiau că va veni de la sine... Punct ratat. N-a venit niciodată”. De ce? - se întreabă retoric autoarea prin destinul personajelor, și ne întrebăm și noi, fiindu-i „clienți” ai textului. Înțelegem acest lucru cu ușurință, dar ne e frică să îl verbalizăm: epoca în care un scriitor era considerat drept un monstru sacru demult a trecut. Astăzi a fi scriitor nu mai este echivalent cu a fi aproape de Olimp. Scriitorul de azi stă în cozi la supermarket, ia troleibuzul și face publicitate unei edituri sau librării. Scriitorul a coborît printre noi, doar că a făcut el acest lucru atunci cînd noi i-am cam întors spatele. Nu mai e la modă să citești așa încît, el, locuitorul vechiului Parnas, e nevoit a descinde printre noi cu scopul de a se promova, căci „geniul este defunct”. Îl poți vedea în tot felul de emisiuni TV, în reviste fashion, în proiecte sociale și politice. Daimonul a devenit Om, idolul sacru e făcut cioburi. Idolii și idealurile literare au coborît din scenă. În epoca marelui Resentiment, în evul răsturnător de Patos nu mai căutăm „cufundați în stele” idoli culturali. Viața e prea rapidă, acest speed raliu nu ne permite plăcerea unor escapade metafizice. Viața ne costă. Acest cost devine un ax central a tot ce facem, așa încît scriitorul începe a gîndi în itemii unui marketing cultural: cartea devine produs, mai degrabă semnificația acestuia [2, p. 34], ea are un preț, i se face publicitate și e distribuită sub diferite forme. Cititorul devine un consumator final, editura – un intermediar, librăria – un distribuitor, iar sacrul monstru degradează într-un simplu producător. Cartea se scrie spre vînzare. Politicele și contractele editoriale presează mîna și mintea auctorială. Muza comercială, această m(ed)uză a artei consacrate, ne plasează în zona popcornului literar, a semiprepareului artistic. Literatura pop înlocuiește prin masivele tiraje idealul de carte, ca însemn al omului „intelegens”. Și deodată citesc toți: vînzătorii de ziare, pasagerii în aeroporturi, plajele citesc masiv – marea bacanală lecturală. S-ar părea că acum autorul va fi extrem de fericit. Nu, îl poți vedea indispus de marea pactizare, el care secole la rînd nu a flirtat cu masele, acum se întreabă dacă nu prea a coborît în ele, el pentru care a fi invandabil mai ieri era un titlu de glorie. Dacă și nu o face, se vor găsi o sumedenie de critici, istorici și exegeți care îi vor imputa marea cădere (în păcatul tranzacției cu masele), căci, cum spunea Harold Bloom, critica literară întotdeauna a fost și întotdeauna va fi un fenomen elitist [3, p. 44]. Scriitorul căzut din turnul de fildeș e oricum nefericit, banul și promovarea masivă îi dau senzația unui rateu. Crampa unui etern „a scrie sau a nu scrie” este obsedanta lui întrebare. Un lucru e clar, imaginea poetului sărac, flămînd și inspirat nu mai trece. Aceasta se asociază cu un proiect socialist de promovare a poetului proletar. Lectorul unui cotidian îndestulat nu mai înghite metafora versului „poezie-sărăcie”. Cititorul e în fervoarea căutării unui glamour literar, a unei beții de plăceri textuale, căci geniala monotonie literară l-a cam plictisit. Asistăm astăzi la „contestarea literaturii” [1, p. 57], la o criză a „culturii tipărite” ce „pare inevitabilă, definitivă și insolubilă” [1, p. 58]. Bloom constată în al său Canon occidental că „a devenit, într-adevăr, din ce în ce mai greu să citim în profunzime acum... indiferent dacă acest lucru e cauzat de mijloacele de informare în masă sau de alte moduri de a ne distrage atenția” [3, p. 88-89]. Astăzi asistăm la sacrificarea literaturii, la saturația de carte, la tot mai obsedante tentații irepresibile ale non-cărții. Societatea postcărții ne anunță: „am extras din neant o nouă cosmologie a literaturii. Aceasta trebuie să fie o nouă Biblie - Ultima carte. Toți cei care au ceva de spus o vor spune aici, în anonimat. Vom epuiza secolul. După noi nici o carte, nici o generație; măcar atît.” (Henry Miller „Tropicul Cancerului”) Poate că acea carte este alcătuită din acele „media audio vizuale ce tind să desființeze monopolul scrierii” [1, p. 63] și ele o pot face prin „enorma capacitate de difuzare, prestigiu mediatic, publicitate și rentabilitate” [1, p. 63]. O lume a cărților și valorilor și o lume de merchandising, sinteza lor e una de familie și e una necesară, o recunoaște bărbatul din cartea Annei Gavalda care își anunță consoarta drept manager al propriei existențe. E posibil oare un marketing al valorilor, o logistică a spiritului? E firesc să ne întrebăm despre (f)utilitatea literaturii într-o epocă în care s-a constatat că „la început a fost re-începutul”. Neîmbătați cu apă chioară (clară), ne îmbată publicitatea literară. Se pare că o cere timpul sau seriile temporale ce le trăim. O tempora, o (a)mores la ne-sfîrșit... Astăzi „așa cum există trusturi transnaționale, există și o publicitate literară transnațională, dominată de marile concerne de presă și edituri” [1, p. 95]. Reclama și publicitatea modernă, funcționează fiind mascată frecvent sub formă de „cronici, interviuri, confesiuni, produse directe ale culturii de masă. Fenomenul (o mare realitate a epocii), studiat de sociologia literară și a lecturii, este scos bine în evidență. Literatura, devenită obiect de consum, se dovedește a fi „ambalată” cît mai atractiv și vandabil posibil” [1, p. 202]. Iar cititorul, client de text, ajunge să „consume” scriitura, cum consumi sushi sau băuturi răcoritoare. Post scriptum: „În cazul în care îl bănuiți pe autorul textului că nu v-a spus tot adevărul, vin în apărarea sa morală: a spus adevărul”. (Umberto Eco) Note: 1. A. Marino, Biografia ideii de literatură, vol. VI, Dacia, Cluj, 2000. 2. M. A. Miron, Comportamentul consumatorului, All, București, 1996. 3. H. Bloom, Canonul Occidental, Grupul editorial Art, București, 2007. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate