În volumul "Întîlnire fără argumente" (Editura Fides, 2013), Carmen Doreal este înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare“, în care „altcineva locuieşte/ pe dinăuntru/ ireversibil“. Autoarea ne face părtaşii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă/ mă risipeşte peste inima ta/ la limita serii/ mizînd pe o singură noapte“. Cititorul se regăseşte de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masa tăcerii“, privind „asfinţitul… o rană/ din care/ o umbră a plecat“. Poezia, în cazul de faţă, este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şi redobîndită: „cred în tine, poezie/ eşti prietena mea cea mai bună/ în nopţile albe/ îmi ţii empatică/ volubilă companie/ cred în tine poezie/ îmi dăruieşti aripi complementare/ anticipînd fericirea în sine/ îmi demonstrezi că viaţa ar fi/ un şir de întîmplări/ declanşatoare“ („Cred în tine poezie“).
Elementele prin care se recurge la analiza eu-lui cît şi situarea/raportul în(tre) dimensiunile existenţiale sînt reprezentate de două motive principale: imaginea în oglindă şi dedublarea. La poluri opuse, oglinda poate însemna înfierare amoroasă – „oglinda are două feţe/ îmi tatuează cuvîntul/ un înger/ o dată pentru tine însuţi/ o dată pentru mine („Oglinda are două feţe“) sau eliberare – „oglinda decantărilor fine/ eliberează poeta din mine/ levitaţie cu inima la cer…“ („Cred în tine poezie“). Dedublarea se realizează într-o vînzătoare de iluzii – Siddhartha, „dedublată de un iubit secret/ îmi invadează sîngele/ cu telepatii halucinante/ o altă toamnă mă regăseşte/ înveşmîntată/ în rochiţa de frunze/ colorată rebel/ de un pictor impresionist“ („Siddharta“). Chiar şi „biciuită de umbre” între aceste transfiguraţii lirice, poeta „reinventează iubirea sub Poartă de sărut/ pe malul fluviului Saint-Laurent“ şi trăieşte „Transcendenţa“ – „divaghez în vers alb cu Pierre Morency“ – fără să uite numele lui Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu sau experienţa din Paris, acolo unde „Dali, Elytis, Claude Debussy,/ agăţau oglinzi suprarealiste înalte/ deasupra patului meu…“.
Trăind între prezent şi trecut ca între două oglinzi în care (se) priveşte concomitent, Carmen Doreal nu este capabilă să facă o alegere şi devine un continuu „metamorf”, poezia ei fiind o lungă călătorie, asemenea unui fluviu de sentimente. În această odisee interioară ca „un cosmos fără limite”, în acest „zbor lăuntric cu drumuri înnoptate”, poeta „îşi dă inima înapoi cu o vară”, „sub învolburata chemare… dincolo de rana asfinţitului”, şi ne propune o întîlnire fără argumente, învaţîndu-ne cum să-i citim sufletul.