Virgil Huzum

Am primit, cu aproape o lună înainte de a ieși de sub teascurile tipografiei, dacă e să ne luăm după datele din caseta tehnică, elegantul volum "Virgil Huzum" de Mircea Dinutz și Alexandru Deșliu (Editura Pallas, Focșani, 2005). „Nebunia” legată de apariția acestei schițe monografice și antologii de texte, totodată, a dat ceva bătăi de cap autorilor, după cum înșiși mărturisesc în Argument: „Să realizezi o colecție intitulată simplu: VRANCEA LITERARÃ care să cuprindă pe cei mai reprezentativi scriitori ai acestei zone cu tot ce are de valoare, material de studiu, dar și o provocare pentru cei care vor veni!... Pare o nebunie și poate chiar este, dacă avem în vedere puținătatea studiilor de acest gen, pauperitatea punctelor de vedere, vitregia vremurilor pe care le trăim și privirea piezișă a scepticilor ce ne sufocă din toate părțile.”
Apărut cu sprijinul Consiliului Județean Vrancea, primul număr al colecției, botezată însă nu ca în argument, ci Scriitori vrânceni contemporani, după cum apare pe prima copertă, e dedicat poetului Virgil Huzum și alegerea nu pare deloc întâmplătoare, ținând cont că pe 12 decembrie 2005 se va împlini un veac de la nașterea acestuia. Un Centenar onorat, iată, cu un volum inedit în spațiul vrâncean, ce închide gura scepticilor și deschide perspectiva conturării în timp a unei minibiblioteci critice („Pro Saeculum”?), incluzând peste 20 de autori reprezentativi iviți în acest spațiu.
Cu o genă băcăuană, prin mamă, și alta brăileană, prin tată, fostul elev al Liceului „Unirea” nu a putut eluda voința acestora de a deveni farmacist, dar nu a renunțat nici la ideea de a trece dincolo de vocația de „împătimit al cărților” și de „animator cultural”, lăsând posterității câteva urme pe tărâmul scrisului, acribios urmărite acum de cei doi autori. Primul îi consacră laboriosul studiu Virgil Huzum – o „elegie a sunetelor”, iar cel de al doilea un la fel de documentat Tabel cronologic, ambii căzând de acord în privința textelor poetice antologate și a celor critice selectate, intercalate între aceste repere analitice.
Schița monografică e structurată, la rândul ei, în trei părți definitorii (I. O viață în slujba culturii; II. Căutări și împliniri; III. Un orfic la hotarele modernității), Mircea Dinutz făcând un adevărat slalom printre evenimente și etape de creație pentru a-i contura scriitorului focșănean un profil cât mai aproape de realitate. Iar obstacolele nu au fost deloc puține, pentru că întemeietorul Grupării generației tinere, alături de Radu Boureanu, Mihail Steriade, Mircea Damian ș.a., și al revistei Îndreptar, împreună cu mentorul său spiritual I.M. Rașcu, a fost prins de tăvălugul schimbărilor sociale generate de cel de-al doilea război mondial, fapt ce s-a răsfrânt dureros și asupra operei.
După un debut cu pastișe și parodii (À la manière de…, 1926), ce a „provocat doar câteva reacții nesemnificative”, cea de a doua carte de poezie, originală de data aceasta (Bolta bizantină, 1929), a stârnit „atitudini contadictorii” - între opiniile favorabile la loc de cinste figurând cele aparținând lui Cicerone Teodorescu și Perpessicius -, întrucât la nivelul acelui an „inspirația, talentul, prea plinul sufletului nu se află tocmai în acord cu o gândire estetică bine articulată și verificată în timp”. Peste un lustru însă, placheta Zenit, cu doar 12 texte întinse pe 20 de pagini aveau să „legitimeze existența unui creator autentic”, comentariile lui Pompiliu Constantinescu, Octav Șuluțiu, Ion Biberi, Ovidiu Papadima și Pericle Marinescu propulsându-l nu numai spre Premiul Societății Scriitorilor Români, ci și spre calitatea de membru a acesteia.
Din păcate, pentru poetul-farmacist a urmat o lungă perioada de tăcere impusă și autoimpusă, care, aidoma altor scriitori interbelici, l-a scos complet din câmpul literelor, abia în 1973 revenind cu volumul Mirajul sunetelor (Editura Cartea Românească), ce s-a constituit într-o „surpriză plăcută pentru puținii degustători de poezie din orașul de pe Milcov”, dar nu și pentru criticii preocupați mai mult de bătăliile literare dintre generația ’60 și promoția ’70 decât de recuperarea unor autori uitați atâtea decenii. În consecință, volumul a fost „mai puțin comentat decât ar fi meritat”, doar Constantin Ciopraga acordându-i o atenție specială, reputatul critic ieșean considerând ca poetul e „Clasic în expresie, atent la problemele de simetrie, cristalin” și „în același timp o sensibilitate modernă, un orfic trecut prin experiența simbolismului”.
În absența unei receptări normale, ce l-a privat de includerea în istoriile literare interbelice și nu numai, demersul tandemului focșănean se vrea un act reparatoiu și o repunere în circuit a unei creații din care selectează, totuși, doar 16 poeme, prea puține pentru o antologie, dar suficiente pentru a provoca editorii dornici să reordoneze valorile și să le așeze în locul ce li se cuvine.
Ei și cititorii volumului mai au la îndemână două evocări și trei interviuri, o selecție din opiniile critice exprimate de-a lungul timpului, un corpus de fotografii și o bibliografie, ce întregesc excursul critic și biografic, sporindu-i gradul de interes și transformând cartea într-un cap de pod ce așteaptă replici pe măsură.

Cornel GALBEN