Un parameci, într-o infuzie de fân, se zbenguie. Deci există. Un canar într-o colivie, refuză să cânte. Dar există. Un om într-o cușcă sau într-un sicriu există și el. Deși unii ar afirma că n-o face (dar asta e o altă discuție). Deci se există în masă în ... (o localizare spațio-temporală ar implica enumerarea unor elemente ce există în imaginația noastră (ele există pentru că sunt definite prin diverse legi)). Iar orice există trebuie să fie definit(ă) prin niște legi, mai mult sau mai puțin înțelese de noi.
Și aceste legi trebuie să fie date de cineva sau de ceva, care există tot pe seama unor legi date de cineva sau de ceva , care există tot pe seama unor legi date de altcineva și tot asa ... s-ar putea ajunge la infinit. Și acest infinit este numit de unii Dumnezeu. Alții cred că acest infinit ar fi altceva, total diferit de Dumnezeu (sau cum se numește în alte religii Divinitatea creatoare a lumii), o explozie a materiei primordiale (dar care nu se știe de unde a apărut) sau cine știe ce. Și multi alții nu-și bat capul cu asemenea chestiuni. Dar să revin la subiect. Deci Dumnezeu poate fi definit drept Creatorul tuturor ("văzutelor și nevăzutelor"). Sau poate fi considerat doar prima versiune a unui lanț infinit, astfel: Dumnezeu a creat o cea mai simplă formă de materie, din care după ... pași a rezultat hidrogenul, din acesta celelalte elemente chimice, H2 + 1/2 O2 -> H2O, ..., din unele din substanțele existente s-a format prima moleculă organică, după... etape s-a ajuns la om. Omul a creat o unealtă, două, milioane, miliarde, televizorul, computerul, apoi cu ajutorul unei oi a reușit prima clonare al
cărei rezultant, o altă oaie, va crea poate și ea (miei, îngrășământ natural, CO2, ...). Și asa mai departe. Dumnezeu e deci prima verigă, dar influențează dezvoltarea ulterioară și a celorlalte elemente ale lanțului.
Cam astea două mi se par a fi cele mai reale posibile definiri ale lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu există, dar este increat. Nimeni și nimic nu l-a creat. Se află în afara timpului și a spațiului în sensul definirii și înțelegerii lor de către oameni.
Deși este insesizabil cu ajutorul simțurilor obișnuite (și aici se poate construi un eșafodaj de idei: dacă Dumnezeu e creatorul tuturor și se află pretutindeni și-n toate cele, el se află și-n mine, și-n stilou( pe care-l detectez cu ajutorul simțurilor), deci și stiloul e Dumnezeu, chiar și eu sunt Dumnezeu, deși nu mă simt, și-n mine e Dumnezeu (nu doar Sfânta Varvara!). Dumnezeu se implică în lumea noastră. Ba chiar se afirmă că își manifestă prezenta prin urme vizibile, palpabile, (flacăra de la Ierusalim de la Paști, sicriul care se umple periodic cu apă, vindecări miraculoase și altele) care-i sunt atribuite chiar de către Biserică, reprezentanta sa oficială pe la noi. De fapt eu sunt convins că există Dumnezeu( înclin spre a doua variantă de definire) și cred că intervine uneori în lumea noastră, dar nu prea des. O dată a făcut-o când și-a deconspirat existența (nu cred că omul ar fi putut să-și creeze singur ideea de Dumnezeu, în special din cauza orgoliului său). Despre chestiunile cu profeți prefer să nu mă pronunț. Conțin unele contradicții ("Să nu ucizi!" - porunca a cincea, dar Dumnezeu i-a ajutat în războaie pe evrei). Despre alte religii și arătări ale Dumnezeilor n-am apucat să mă documentez.
Imaginile despre Rai, Purgatoriu și Iad oferite de Biserică sunt exagerate. Nu cred că Dumnezeu se ocupă cu asemenea chestiuni mărunte. Or fi oamenii foarte importanți pentru El, dar nu cred că se coboară la atât de umanele răzbunare, pedeapsă, clasificare. la fel cum nu sunt de acord cu impunerea cu forța a credinței și cu credința din frică.
Dar ajunge...
Vă veți întreba ce legătură au toate acestea cu tema dată. Eu am urmat doar o cale legată de ce cred că înseamnă filozofia: a bate câmpii, menționând ici-colo subiectul tratat.
Și să închei cu o imagine idilică: o turmă de credincioși cântând "Doamne-ndură-te spre noi!". Și un fulger s-a-ndurat spre ei și i-a expediat în Rai. No comment! Oare se mai zbenguie parameciul ?