Relația dintre oameni și cer a fost întotdeauna clară, cerul a reprezentat și mai reprezintă încă puterea divină, creatoare, iar oamenii au acceptat fără ezitare acest raport ca fiind direcția ce conduce la Dumnezeu.
Zeii își aveau lăcașurile pe înălțimi, pe pământ aveau puteri nelimitate, erau necruțători, iar uneori, după cum am văzut, mai dădeau iama printre pământence. Recunoscând supremația cerului oamenii și-au înțeles condiția acceptând că cerului nu-i pot oferi nimic în afară de laude, osanale, rugăciuni, pentru care pot în schimb obține câte ceva. Astfel cuvântul cer a mai căpătat și sensul de verb.
Fiind sediul creatorului, cerului i-au fost atribuite toate prerogativele aferente. Cerul se află la înălțime pentru a marca astfel că este inaccesibil omului de rând. Diferențiat, ingerii se înalță la cer, sufletul se duce în cer, sfântul duh atunci când îl părăsește pe om urcă la cer.
Cerul este la înălțime și pentru a marca diferența ca de la cer la pământ dintre caracterul său divin și condiția pământeanului. Așa stând lucrurile cerul este și amplasamentul raiului. Cu poartă la intrare, deci cu un perimetru definit, cu un minimum de personal administrativ (Sfântul Petru ce îndeplinește îndeobște rolul de portar și evident Dumnezeu, care nu lasă în seama nimănui scriptele). .

În plus, de fapt pe direcția minus, poate tot în cer, dar nu cu aceeași certitudine, se află localizat și iadul. Incertitudinea derivă din reputația sa de loc întunecos în care se distilă catran încins și pucioasă clocotindă. Asemenea incintă ar putea fi localizată, după alte surse, la adâncime, în fundul pământului. .
Cerul este invocat atunci când omul nefericit se luptă cu nedreptatea și corupția. Iar când evenimentele sfidează bunul simț, situația devine strigătoare la cer. Evident în zadar. Împerturbabil, Dumnezeu nu se lasă deranjat, și trece în sarcina zeilor sau a îngerilor să întrețină dialogul cu Pământul, să facă recensământul sau să restabilească echilibrele. .

Din dorința de a-și individualiza relația cu Dumnezeu, sau din nevoia de a se concentra în comunicarea cu divinul, omul a sesizat că este benefic să caute locuri izolate, liniștite, fără perturbatori. Când și acestea s-au aglomerat ca platoul Bucegilor, a început construcția templelor. .

În temple oamenii se rugau cerului să-i primească după moarte sau să-i îndestuleze în timpul ce-l mai au de trăit, să-i apere de nenorociri sau să le extermine adversarii.
Politeismul avea cert un dezavantaj. Fiecare templu fiind dedicat unei zeități, era o blasfemie să te adresezi cumva zeului advers. Ca și cum astăzi la sediul unui partid ai susține doctrina celorlalte sute. În plus era nevoie de o mulțime de edificii, ca și astăzi.
Monoteismul urma să normalizeze aceste anomalii pentru totdeauna. .
Templele au ajuns locașuri de largă utilitate publică, numite biserici, bazilici, geamii, sinagogi, moschei, catedrale în funcție de credințele încă fragmentate ale popoarelor. Cu un termen generic locașurile sfinte au o măreție recunoscută, ce încetează doar în fazele conflictuale când sunt devastate cu satisfacție de adversari.
Formele lor impunătoare le-au susținut până nu demult în vârful realizărilor arhitectonice. Minuția sau bogăția cu care sunt împodobite atât pe afară cât și la interior, trebuie să exprime fără dubii deplinul atașament în relația cu divinitatea. .
O mențiune aparte despre forma construcțiilor. Prin înălțime construcția indică direcția spre cer a gândului de slavă adresat divinului.
Dimensiunile și în special forma turlelor fiind desigur tributare inspirației celeste, încearcă să mimeze casa domnului, așa cum uneori acesta s-a lăsat observat de pământeni. .
Ajungând la rândul lor să construiască rachete cosmice, oamenii sunt acum șocați să observe că de fapt după o îndelungată muncă de proiectare și testare au reprodus până la similitudine forma unor locașuri de cult construite cu secole în urmă, întru amintirea Domnului ridicat la cer fig. 138.20.
Din acest motiv pentru descoperirea și construcția rachetelor cosmice, nu s-a mai acordat obișnuitul premiu Nobel. Cât despre neîntreruptul strigăt la cer el este astăzi încredințat imenselor telescoape Hubble plasate în pustiul Nevada.
Dacă ar mai trece odată pe acolo, Ioan ar spune iarăși:
(Matei 3,3) "Iată glasul celui care strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările."