Dacă Marius Ianuș și Dumitru Crudu puneau bazele fracturismului într-o noapte cînd au fost bătuți, pe mine m-a păscut gîndul unei proze cel puțin entorsiste în condiții mai pașnice. Tremurînd pe terasă la “Argentin” în fața a două pahare cu rom, Marius Ianuș îmi vorbea de fundătura textualistă și caracterul perdant al unei proze franceze orientată pe direcția “le nouveau roman”, de melanjul nefericit pe care majoritatea optzeciștilor români l-au făcut încercînd să împace această primă direcție cu influențele “hard” primite de la americani.

Fracturismul are în momentul de față o formă de manifestare exclusiv poetică, revendicîndu-se oarecum de la Ginsberg, Frank O' Hara și alții (nu mai știu cîți și cine) și avînd, iată!, chiar reprezentanți. Nu voi vorbi aici, din lene și oarecare lipsă de timp și spațiu, despre caracteristicile fracturismului în poezie: cel interesat poate urmări materialul de mai sus, a treia versiune a manifestului fracturist (el reia un exemplar, unicat, pînă azi greu de procurat - întrucît necesită un drum în Berceni și alte cheltuieli suplimentare - al unei reviste peste tipăritura căreia Ianuș își exprima, cu pixul, multiplele obiecții).

Voi vorbi în schimb despre cum mi-au surîs mie cîteva idei fracturiste și, gelos pe monopolul poeților (care sînt toți niște efeminați și scot o capodoperă între două halbe), am vrut să-l adaptez la proză.

Primul și cel mai abstract loc comun în care mă întîlnesc cu Ianuș este credința în sinceritatea scrierii. N-are rost, de altfel, să mai spun ceva aici, ideea că aceasta este o condiție “sine qua non” pentru a face literatură bună a ajuns aproape un truism și, în principiu, unde nu-s bani, glorie sau femei la mijloc nu-și prea găsește loc nici dulcea inducere în eroare.

Mai cred în scrisul exorcist: să nu scrii pentru că vrei sau pentru că îți place, ci pentru că trebuie, dă afară. Cred în scriitorul care nu poate scrie despre orice, scriitorul care scrie despre obsesiile sale și prin urmare evită întîlnirea cu foaia de hîrtie pentru că procesul creației îl poate duce la demență.

Acestea sînt bazele, asta vreau eu de la literatură în general și de la proză în special - lucruri deștepte sau frumoase pot face mulți, dar nu asta e literatura, nu delirul imaginației și nici textul despre text. Dar considerațiile astea mă pot, la o adică, privi doar pe mine, altceva înțeleg prin “fracturismul prozaic”.

Proza postbelică românească e neinteresantă nu pentru că nu e scrisă frumos, ci pentru că e scrisă fals. Romanul “obsedantului deceniu” are o schemă extrem de vizibilă: bestiile lozincarde și omul care le privește, inadaptabilul moralist (împănat uneori cu false cinisme) și “sincer”, pentru că își face un lucid proces de conștiință și are impulsuri masochiste. Cînd strungarii lui Buzura discută în pauza de masă despre neliniști existențiale eu încetez să-i mai cred. Marin Preda rămîne între cei buni, dar mă doare faptul că ar fi putut fi foarte bun, prin ceea ce are autobiografic în “Moromeții” sau “Marele singuratic”. Se pierde însă, dincolo de compromisuri precum “Delirul”, despre care n-o să vorbesc, în aceeași schemă, drăguță altfel (nimic mai interesant decît un om care s-a luptat și a fost învins). Ce mă miră este că toți născătorii unor astfel de personaje (D. R. Popescu, Þoiu, Ivasiuc, toți) sînt (sau au fost, cît au fost) bine. Aș fi vrut (Doamne, iartă-mă!) să-i văd și eu pe la balamuc sau plîngîndu-și neputințele omenești pe bordura unui trotuar într-o noapte, cum fac eroii lor, să-i văd pierduți, învinși de claustrarea și obscurantismul din lumea lor. Dar asta nu avea cum să se întîmple deoarece ei au făcut “literatură”, adică au scris mincinos despre lucruri străine lor, suferinzi fiiind de “sindromul Alecsandri” (scriitorul care descrie iarna din camera sa călduroasă). Au scris toți despre o lume căreia, oricum, cei ce vin n-o să-i mai înțeleagă mecanismele: s-au pierdut în specific, în accident și cînd au vrut să fie “general-umani” au fost doar conceptuali, abstracți, mai mult eseiști decît prozatori.

Optzeciștii ar fi putut fi mai mult dacă n-ar fi cedat laturii “deștepte” a grupărilor lor. Textualismul, deconspirarea mecanismelor, jocul cu textul pot da lucruri interesante, amuzante, spirituale chiar, dar care spun nimic despre nimic. Cînd Cortazar (absolut întîmplător) povestește pe patru pagini cum își dă un tip plovărul jos, poți să spui multe despre acele pagini, dar nu că te-ar atinge cumva. De atins te atinge Dostoievski, cînd o curvă îi citește din “Biblie” unui criminal. Mircea Cărtărescu, de pildă, are o singură carte de proză bună: “Nostalgia”. Restul sînt jocuri pe aceeași clapă, construcții de un baroc delirant care te pot fura, dar nu te vor convinge la o a doua lectură.

Fracturismul e mai mult o stare (chiar și de lucruri) provocată de mesajele discordante ale lumii de azi (filmele proaste, întrerupte de reclamele oribile, spuneau poeții în manifestul lor). Vorbim de o lume informatizată, deci o lume a pseudo- (aș zice eu) comunicării, o lume pe care Mircea Cărtărescu o vede caleidoscopic, dar asta e o viziune foarte optimistă. Fracturismul o vede mai degrabă ca o lume sfredelitoare la cap, născătoare de nevroze și, în final, alienare. Proza fracturistă trebuie să fie una a nebuniei și/sau a inocenței infantile. Ruperea dintre eu și rest, dintre înconjurat și înconjurător, duce în final la fracturarea sinelui.

Proza fracturistă e una a leului lui Nietzsche, a nihilismului total, un balans între distrugere și autodistrugere… dar acestea făcute nu programatic, ci bazîndu-se pe puritatea unui sentiment genuin. “Spleenul”, greața, semnificate de tensiunile marilor sfîșieri țin cumva de paradigma fracturismului.

Aș putea spune că Bacovia (poetul) este primul mare fracturist român.

Din păcate mi-e greu să-mi aleg modelele în proză - cel puțin în proza contemporană românească (citită atunci cînd am timp), nu găsesc pe nimeni care să se apropie de ceea ce-mi doresc. Puțin curios, parcă, parcă… cu ceva eforturi și niște bunăvoință aș vorbi de Fîntîneru cu “Interior” și Blecher, dar numai cu “Întîmplări din irealitatea imediată”. Referințele sînt însă prea fragile pentru a crea o descendență. Ambele romane fac parte din micile bijuterii ale underground-ului literaturii interbelice și sînt totuși mult mai apropiate de ce se făcea în Europa timpului lor decît ce realiza “mainstream”-ul.

Tot ca străbunici ai fracturismului, dintre străini acum, i-aș adopta pe Le Clezio (“Proces-verbal” e singurul roman pe care i l-am citit - și mi-a plăcut f.f. mult), puțin Salinger (“The catcher in the rye”) și Jack Kerouac… nu știu, s-ar putea să mai fie… oricum, cred că s-a înțeles cît de cît (și s-ar putea reveni - pentru completări și sugestii sunați la 093757514).

Dar, cel mai important, probabil: fracturismul nu e poezie, proză, filosofie etc. - fracturism e să umbli “beat”, să fii laș și slab și murdar, mă rog, chestii… oboseală, muzică grunge (sau nu), sictir, extaz… Și să trăiești cum scrii.


.