Motto: “S-a întâmplat cu pădurea străbătută de român, că acesta a mers prin ea atât de mult și de adânc, încât a ajuns până acolo unde trebuie să ajungă oricine străbate ceva: la temeiul lucrului”
( Constantin Noica – Rostirea filosofică românească )

“În temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i
Că de-a fost vreodată cale,
Ea s-a transformat în vale.
De-i cărare undeva,
Nu mi-o știe nimenea”
( Eminescu)

Pădurea nu este doar un spațiu geografic. Și în măsura în care este unul, el este al unei geografii spirituale. Acolo, toposurile nu pot fi măsurate numai cu scările lumii, ci mai ales cu cele ale cerului. De-ar fi fost numai natură, pădurea n-ar fi devenit în veci poezie sau cântec. Dar cum ceva nu poate deveni decât ceea ce îi este dat să fie, căci aceasta este legea identității – să ne repetăm în mereu alte întruchipări -, deducem fără rest că pădurii i-a fost rezervată o altă destinație. Într-o veritabilă perspectivă a spiritului, pădurea este o categorie culturală. Și numai accidental ea poate intra și în aceea a obiectelor utilitare. Dar și aceasta numai parțial. Căci cine are nevoie de o pădure ? Pădurea este bună în sens practic numai prin părțile sale – copacii - care, atât de nefolositoare individual sunt că însăși pădurea se poate dispensa de ele fără ca ea să sufere vreo scădere. Pădurea nu este un individ. Și nici măcar o colecție de indivizi. Toți cei care nu au înțeles asta au intrat în ea nu cu piciorul ci cu buldozerul. În lupta dintre nominaliști și realiști, deocamdată pe pământ au învins nominaliștii. Incapabili să vadă pădurea de copaci, Unul de multiplu, ei au reușit să o învingă numai cu toporul. Pădurii i s-ar potrivi mult mai firesc atributul de Cosmoid. Sau acela de lume. O lume în care pășești ca într-o altă dimensiune din momentul în care părăsești câmpia. Așa și explicăm ritmul versului eminescian iar pe urma lui, al gândului lui Noica. Pădurea își are temeiul său…așa cum și Cosmosul îl are. Copacii nu au temeiuri în ei înșiși. Copacul nu are interioritate. Numai pădurea are. Logica neputinței individualului de a deveni vreodată general stăpânește și dă sens tragismului ființării copacului. Adunând copac cu copac, nu vom putea obține niciodată vreo pădure. De ce ? Pentru că particularul accesibil doar inductiv nu-și are rațiunea existențială în sine. Copacul este al Pădurii, și nu pădurea al copacului. La fel cum și copilul este al părintelui și nu invers. Și tot mergând din om în om, sau din copac în copac, nu vom putea ajunge vreodată la temei. Adam, în măsura în care a fost Unul, a fost / este unul ca general și nu ca individual. Dovada - păcatul care ar fi trebuit să fie doar al lui s-a răspândit în toți. Temeiul lui Adam este nu un alt individ ci Dumnezeu.
Și asta pentru că Adam nu este doar un om ci Omul. Mutatis mutandis, pădurea în calitate de lume trebuie gândită ca o realitate supraindividuală și chiar supratemporală. Eminescu a înțeles și asta. Ar trebui ca și noi să îi luăm urma în măsura în care stăm sub generalul care este el – omul deplin al culturii române:
“Numai omu-i schimbător
Pe pământ rătăcitor.
Iar noi locului ne ținem
Cum am fost, așa rămânem.”
Pădurea ne învață că mai presus de ființarea noastră în istoria înțeleasă ca Devenire întru devenire este devenirea întru ființă, adică întru temei. Dintre toate realitățile la îndemână, pădurea ne învață cel mai mult asta. Dar noi suntem mult prea preocupați să conducem buldozerul... Și putem cere și o explicație pentru asta. Pădurea este o amenințare pentru cei mai mulți dintre noi. A spus Eminescu pentru ce…
“În temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i
Că de-a fost vreodată cale,
Ea s-a transformat în vale.
De-i cărare undeva,
Nu mi-o știe nimenea”
Pădurea ne descumpănește, ne reduce la starea de vid. Obișnuiți cu linearitatea faptelor și evenimentelor, am pierdut gustul inefabilului, al infinitului. Orașele în care trăim, oricât de mari, nu mai înspăimântă prin nimic. Sunt mult prea previzibile. Și chiar dacă mai rătăcim câteodată, putem găsi cu multă ușurință drumul de întoarcere. Străzile au nume. Și toate comunică între ele. Nu întâmplător s-a zis cândva că “ Toate drumurile duc într-un singur loc...”. Pădurea nu mai duce nicăieri. Singurul rost al trecerii prin ea este acele de a te pierde. Și de aici spaimele toate care te vor încerca. Iar marea spaimă este aceea de a te întâlni cu pădurea din tine și care îți va cere să îi găsești un un temei. Și pentru că nu poți, ce te-ai gandit tu ? Ia să terminăm cu pădurile astea înșelătoare, sediu al tuturor fantasmelor care ne-au tulburat copilăriile !
Zis și făcut. Așa încep să dispară ele și nu numai de pe harta de jos a lumii, ci și de pe cea de sus a Dumnezeului Culturii. Ne vom trezi într-o bună zi că prin pantheonul ideilor lui Platon n-o să mai găsim vreuna pentru Pădure. Și din acel moment va trebui să facem eforturi atlantidice pentru a ne aminti ce au fost poezia sau pictura sau cântecul…