agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-15 | | Unde se ascunde Diavolul ? Glose Zici că Diavolul nu există ? Să-ți spun un secret: El, tocmai el, ne face să credem asta. Cel mai sigur ascunziș al Diavolului este inexistența. Facându-ne să credem că e o pură scorneală prostească, își poate face treaba atotdistructivă, nestingherit. Concedem, e o scorneală a închipuirii omenești, un mit. Da, dar exprimă/ personifică/întrupează un adevăr constitutiv al lumii, o realitate profundă: existența Răului. A unui Rău atotputernic.. Da, diavolul este un mit. Care trebuie repudiat, desființat. Mai ales că e patent evreiesc. Iată ce scrie eminentul eseist elvețian Denis de Rougemont, în cartea sa “Partea Diavolului”: “Diavolul este o invenție iudaică. Adică, Diavolul este iudeu, așa cum automobilul este american, sau cum Panzerdivisionul este german.” Firește că diavolul este evreu. Mai e vorbă !? Prima lui apariție spectaculoasă și cu efecte adânci, nu este în Biblia iudaică ? Și totuși, Diavolul nu există. Nimeni nu mai crede azi într-o asemenea copilărie. De acord, nu există. Dar cum de există imperiul lui, adică Răul ? Să-l numim, în joacă, Diabololand. Sau Diabolistan. În legătură cu “inexistența” Diavolului, Baudelaire a scris o frază care merită citată: “Cea mai frumoasă șiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” În câte o situație fără ieșire, dezastruoasă și imposibilă, dacă ești foarte-foarte atent, poți să observi , undeva, cumva, câtva, cum Diavolul și-a vârât coada. Știind asta ,ai putea să te ferești. Dar, din păcate, rareori ești foarte-foarte atent. De ce ? Nu te lasă Diavolul. Îți distrage atenția. Are grijă să te distreze. E un fel de cerc vicios: când Diavolul se ocupă de tine, tu nu-l vezi. Tocmai ca să nu-l vezi se ocupă de tine. Te câștigă ca să te piardă. Te servește ca să te nimicească. Dacă suntem atenți peste poate, îi putem zări peste tot copitele. Sau cornițele. Dar nu ne vine să ne credem ochilor. Ne spunem că e într-un loc prea nepotrivit : lângă altar, în sala de judecată, la spovedanie, la marile serbări. Noi zicem că e peste tot. Dar greșim. Nu e așa. Se ascunde acolo unde știe că nu-l căutăm. Îl căutăm acolo unde nu e. Pentru că se camuflează acolo unde știe bine că nu-l căutăm. De pildă, în Paradis. Acolo și-a făcut debutul, acel moment marchează începutul marei sale cariere întunecate. Sub deghizamentul Șarpelui, era acolo, în Gradina Edenului, și și-a scos capul s-o ispiteasca pe Eva și să-l piardă pe Adam. Ce căuta Diavolul în Paradis ? E un paradox scandalos. Și de ce a pedepsit Dumnezeu neamul șerpesc, din moment ce nu era decât un travesti? Care șarpe ? Șarpele nu e viclean. Joacă cinstit. Diavolul e cel care trișează mereu. Dulcele ucide, sub denumirea de diabet, lumina orbește prin radiațiile ei nocive, supra-belșugul distruge, deformează, degradează. Confortul debilizează fizic, suprasaturația tâmpește. Diavolul preferă ori tăcerea și întunericul ori zarva asurzitoare a mulțimilor și lumina orbitoare a reflectoarelor. Vrea în acelaș timp incognito absolut și popularitate zgomotoasă. Diavolul e lipsă de măsură. Hybris. Ne apare când sub forma frumuseții perfecte, ideale, când sub masca celei mai hâde urâțenii. Să ne amintim de încântătorul film “Frumusețea Diavolului, cu Gerard Philipe. Sau de ecranizarea după “Notre Dame de Paris” a lui Hugo. Quasimodo e o mică victorie, prin derută, asupra Diavolului: îl vedem cocoșat, diform, respingător, dar e contrariul Diavolului. E bun, generos, nobil sufletește. Orice victorie împotriva Diavolului este însă, din nefericire, parțială, locală, fără semnificație. Diavolul nu e niciodată perdant cu adevărat. Răul e pretutindeni și întotdeauna victorios. În ciuda iluziilor noastre scumpe și dragi și a minciunilor pioase, și a utopiilor infantile cu care ne mângâiem neputința. Pesimism ? Cuvântul e perimat, depășit. Nu mai e în funcție. Secole de-a rândul în Europa creștină a dominat credința că femeia este și ea un agent al Satanei. Că frumusețea chipului și cea trupească sunt instrumente diabolice de in-ducere în ispită. Diavolul nu se mulțumește să-și realizeze opera distructivă. El vrea să fie și adorat pentru asta. Să i se atribuie merite și calități de mântuitor, părinte iubitor, ocrotitor. Nu s-a întâmplat asta în cazul lui Stalin, unul dintre cei mai mari criminali ai tuturor timpurilor ? Măcelarul de la Kremlin era numit “părinte al popoarelor”, “geniu al geniilor” “Salvator”, “înțeleptul și vizionarul” , i se închinau ode si imnuri de slavă și era divinizat de sute de milioane de ființe omenești. Peste mustața călăului popoarelor flutura zâmbetul Diavolului și sticleau ochii lui de oțel. Mergea greu, îl deranjau cizmele care îi acopereau copitele Înșelăciunea diavolească contează pe prostia generică a omului, pe ușurința cu care ființa umană se supune la orbire, pe lacunele și imperfecțiunile zestrei genetice care determină “natura umană”. Diavolul este Marele Iluzionist, așa cum îl prezintă Thomas Mann în “Mario și Vrăjitorul.” Diavolul este Marele Impostor. Așa cum ne apare în “Maestrul și Margareta” a lui Bulgakov. Este Marele Ipocrit al Rațiunii. Așa cum e Mefistofeles din “Faust” al lui Goethe. Se ascunde în locuri neascunse, sub chipuri candide,fermecătoare de împrumut, cu glasuri false, cu cuvinte înșelătoare. E un mare ademenitor. Deghizat în prieten credincios și iubitor, nu încetează să-ți gâdile vanitatea, te lingușește, pregătindu-și loviturile de copită cu care te va desființa.. Dușmanul travestit în prieten, schemă veche de când lumea omenească. Calul Troian. Vicleșugul urmărind distrugerea. Basmele lumii sunt pline de asemenea situații. Lupul travestit în piele de oaie. Sau lupul din “Scufița Rosie” travestit stângaci în bunica fetiței. Mă opresc. Sunt paradigme ale răului intrate în banalitate. Nu le mai repetăm, deși banalizarea răului nu-i micșorează ferocitatea. Dar nu mai vrem să auzim, să știm. Spuneam că Diavolul alege locurile unde nu-ți vine să-l cauți. Se refugiază mult mai des în biserică, sinagogă sau moscheie. Mai rar în bordel, lupanar sau temnițe. Se ascunde și în lumină. Și ucide. Se ascunde în nori frumoși și radioactivi. Și iarași ucide. Se ascunde sub chipuri ademenitoare de femei, precum Circe, si îi preface pe oameni în porci. Proverbul german “Diavolul se ascunde în detalii” e adevărat doar în parte. Sigur, se ascunde și în detalii. Dar nu numai. Câteodată Diavolul însuși este detaliul esențial. Când “cireașa de pe tort” e otrăvită, asta vine de la inventivitatea Diavolului. Zicerea decepționistă, de o vulgaritate deosebit de brutală care spune că “Facerea de bine e f….re de mamă” nu e oare inventată tot de maestrul maeștrilor detractării morale ? Mai e o zicere care exprimă, metaforic, o realitate umană întristătoare : “Bătaia e ruptă din Rai.” Actul degradant prin care un om produce deliberat dureri fizice unui semen al său, umilindu-l, e văzut în mod cinic, prostesc și primitiv, un act…paradisiac. Prin urmare, schingiuirile practicate de Inchiziție pentru “salvarea sufletului păcătosului” erau și ele “paradisiace”. În mod clar, Diavolul în persoană a imaginat și aplicat savantele torturi din temnițele Tribunalul Ecleziastic. Diavolul a colaborat, se pare, și la apariția altor proverbe care îi aduc apă la moară. “Tot răul spre bine”, de pildă. Ne consolăm cu răul, găsindu-i “merite” și scuze. Cine câștigă ? Cine altul decât Veșnicul Câștigător, Diavolul ? Progresul e masca sub care Marele Regizor ascunde Căderea, degradarea și sinuciderea speciei. Cine a înfipt zambila în brânza împuțită ? El, Diavolul . Tot el, Marea Întunecime, își are partea leului în dumne-zeii pe care omul și-i crează: aurul, banii, automobilul, hi-tech-ul, telefonul mobil de măcinat cuvinte. Tot Diavolul și-a adus contribuția sa de preț la zămislirea marei și sângeroasei zeițe: Rațiunea. Dar și în Irațional, Diavolul e acasă la el. Ca pretutindeni. Diavolul e neîntrecut ca birocrat. E maestru al chichițelor avocățești. E sofistul imbatabil. E cel bun de gură. Cel care te amețește vorbind. Cel care te îmbrobodește în plasa lui de cuvinte. Apoi te încleiază și de devorează. Ca păianjenul. Limba de lemn este și ea o creație a Diavolului. Limba care vorbește singură, fără gând, fără mesaj, fără sens dar cu efect sigur: limba-secure, limba-demascare, limba-kalacinikov, limba-ură de clasă, de rasă, de spirit. Marea putere a Diavolului este arta de a deruta. Aici își are aliați care îl fac cu adevărat invincibil : prostia și nebunia. Ca să nu-l dibui, ca să te deruteze, se ascunde sub un zâmbet binevoitor, sub cuvinte care te laudă, sub promisiuni de fericire perfectă, sub utopii și ucronii. Își camuflează întunecimea în alb. În lumină. În frumusețe, perfecțiune, absolut, certitudine și adevăr “obiectiv”. Iago e binevoitor, își oferă serviciile, îl îmbrobodește pe Othello cu cuvinte de credință. “Sincere”. Acesta îl numește “cinstite Iago” și i se dă cu totul. Vedem și revedem spectacolul dar lecția n-o învățăm. Tartuffe e plin de evlavie, bland și cu vorbirea mieroasă. În ficțiunea moliereasca, e demascat. Dar în realitate Diavolul nu poate fi niciodată surprins asupra faptului, în flagrant, cum se spune. Când pare că e prins, dispare. Se mută în alt ascunziș. Sub alt deghizament. Hitler n-a fost prins. Nici judecat. Diavolul scapă de orice judecată. Întotdeauna. Intervenția Diavolului se vădește acolo unde se tulbură apele, se întunecă orizontul, se încețoșează conștiința, lucrurile se încurcă, nu mai știm să deosebim adevărul de minciună, bunătatea de cruzime, binefacerea de samavolnicie. Marele Sforar își face acum jocurile în voie. Amuzându-se strivind milioane de oameni, vrea să i se mulțumească, să fie iubit de cei striviți. Să fie adorat precum adevăratul Dumnezeu pe care Îl maimuțărește. Vorbeam de locurile în care se adăpostește Diavolul. N-am făcut referire la sălașul universal al Marelui Maestru al Versatilității Distructive: noi înșine. Sufletul omului, conștiința, sinele, egoul. În fiecare dintre noi zace o sămânță de Diavol. Care abia așteaptă condițiile prielnice pentru a încolți . Baudelaire știa ce spune când scria despre “Luciferul latent instalat în orice inimă omenească”. Diavolul, așa cum îi spune și numele, “Diabolos” în grecește, este denunțătorul, acuzatorul, judecătorul, cenzorul, negatorul, contestatarul, semănătorul de îndoială (Iago! ). Este în acelaș timp, cel care dezbină, divide ( “dia-bole”) . Dar paradoxal, Diavolul este amestecat și în închiderea omului în Sine, în Ego, în bezna lipsei de comuniune și de comunicare. După părerea unor filozofi și psihiatri, personalitatea umană normală este o închidere care se deschide. Cât despre personalitatea degradată, alterată, sfâșiată, ea este o deschidere care se închide: la lumea reală, la semeni, la Celălalt. La sine însuși, înstrăinându-se de propria natură. Rupându-se de sine însuși, schizo-frenic. Rupt în două. Unii dintre biografii și grămăticii Diavolului sunt de părere că omul l-a creat pe Diavol după chipul și asemănarea sa. Diavolul fiind, astfel, dublul omului. Iar omul, dublul Diavolului. Servitorul și unealta propriei sale creații. Așa cum omul este sclavul propriilor sale invenții , fie că acestea sunt mașinării, aparate digitale sofisticate, idei, vorbe, ideologii, credințe sau zgârie-nori.. Concluzia ? Diavolul este peste tot și nicăieri. E inexistent dar teribil de puternic în inexistența sa. Invincibil. Stăpânul întregei lumi dinainte de Judecata de Apoi. Parcă așa ceva zice Apocalipsa…. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate