Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch Nu cred să fie alt scriitor despre care să am o părere atât de nestatornică, cum am pentru Phillipe K. Dick, pentru că niciun-altul nu m-a făcut să îi urăsc și să îi iubesc atâtea cărți. Uneori am impresia că a avut doar niște zvâcniri de geniu, dar când sunt gata să îl acuz de așa ceva îmi trântește în nas Credința părinților noștri, Furnica electrică sau … Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch. Probabil că deja îl știți pe Phillipe K. Dick, pe acel scriitor pe care nu îndrăznesc să îl încadrez în vreun gen, acel scriitor care mi-a scris textele înainte să mă nasc, și a făcut-o mai bine decât aș fi putut eu vreodată să o fac, acel scriitor care a trăit într-o cruntă paranoia și a binevoit să o împartă cu noi. Poate că voi încerca odată să vi-l explic și să vă explic ce a însemnat pentru lumea modernă, așa cum trebuie și cum merită, dar clipa aceea stă destul de departe. Acum voi încerca să descriu ce înseamnă să-l citești, oferindu-vă experiența celor Trei Stigmate ale lui Palmer Eldricth.

Probabil că se poate, chiar dacă eu sunt reticent în a crede așa ceva, a-l povesti, dar nici nu voi încerca asta. Ar fi prea greu să o fac într-un mod plăcut și inteligibil, iar apoi nu aș releva niciun aspect important legat de semnificația romanului. Asta pentru că Dick este un veritabil scriitor postmodernist, și ca atare, substanța-i rezidă între rânduri. Meta-lumea lui(Dick nu a afirmat că operele sale ar avea loc în aceeași lume, dar nu văd ce ar împiedica acest fapt) este obscură și sumbră, dystopică și foarte, foarte pulp. Dar un pulp întunecat, nu unul campy cum ne-am putea aștepta de la un scriitor din acea perioadă(bine…există Heinlein), populat cu personaje aflate într-o continuă criză, fie ea emoțională, financiară, spirituală sau de identitate. Cele trei Stigmate reflectă interesul tot mai puternic manifestat de scriitor pentru gnosticism și spiritualitate, punctul focal fiind o entitate care este ori Dumnezeu, ori Diavolul ori un demiurg, ce se infiltrează în păturile realității modificând-o după chipul și asemănarea sa. Vă prezint un scenariu: iei o pastilă creată din Palmer, numai că în loc să te împărtășești cu carnea zeului, el te consumă; îți consumă realitatea și te suge în a sa, în care totul îi poartă chipul, cu ochii metalici și dinții de oțel, iar acesta râde de tine, te ironizează, îți arătă calea de ieșire și te împiedică să o atingi. Într-un final reușești să scapi de viziunile pandemonice și ajungi într-un timp în care existența ta este perfectă, în care ești fericit, cu adevărat fericit. Numai că îți răpește și această viață. Te trezești. El este în fața ta și zâmbește, îți mai oferă o îmbucătură. Ai oare de ales? Te-ai trezit oare într-un final? Dick este incertitudine, este distanța agonizantă dintre posibilități, căci el este Raiul și Iadul. Oare ce stil folosește pentru a crea lumea lui Palmer?

Cât de complexe îi sunt construcțiile de m-a făcut să-mi fie frică sa dau pagina, și să simt nevoia de-a mă uita în oglindă pentru a mă convinge că romanul nu este un alt fel de Ale-G, iar Palmer nu sunt eu, dar până la urmă să mă constrângă a da pagina, cu toate riscurile pe care le-ar cuprinde această acțiune? Înafară de ceva simbolistică, Dick lucrează la un nivel aparent simplu, probabil instinctiv, nativ, dar în niciun caz simplist ci subconștient. Nu există limbaj artistic în adevăratul sens al cuvântului, cel puțin nu cum ne-au obișnuit alți prozatori moderni. Există în schimb drog și seringă, există idee și sincronizarea, de obicei, perfectă între modestia limbajului și lungimea enunțurilor, astfel încât reușește să dea naștere unei stări propice inoculării ideii, care odată ce-a prins rădăcini în scoarța victimei, nu mai pleacă. Deschizi cartea, treci prin primele douăzeci de pagini ca dus de un curent vioent, și deja începi a simți o prezență apăsătoare care te ține în loc, îți ghidează mâinile și ochii. Sunt atâtea și atâtea de spus despre ce există în această carte, aș putea vorbi despre sexualitatea lipsită de pasiune a precogilor, despre inversarea ritului împărtășaniei, despre o oarecare ironie aruncată sistemului de învățământ, despre obscuritatea atât de lumească a situațiilor, despre paralelele la lumea drogurilor, despre atât de multe lucruri ciudate, nebunești, dar care construiesc lumea noastră și care dau culoare celor trei Stigmate; dar nu despre ele este vorba. Este vorba despre paranoia și teamă, despre teroare și obscuritate, este vorba despre Dick.