Oltenescul duh Zogru al Doinei Ruști

Dragoș Vișan

În 2006 prozatoarea Doina Ruști publică romanul tragicomic și fantastic Zogru, a cărui acțiune ”draculescă” pleacă din anul 1460 de la lacul Snagov. Pe malul acestuia, apoi și în insula unde-i ctitoria lui Vlad Þepeș – topos magic peste secole – apare un pricolici, Zogru, agent patogen al bolilor și molimelor. La o scară demografică extinsă, același rol nefast îl capătă spre jumătatea romanului și o vâlvă a bălții, Omul Negru, care va aduce ciuma pe vremea lui Alecu Moruzi și a lui Ianache Văcărescu. Am socoti romanul un fel de baladă postmodernistă, dar termenul s-a depreciat imediat după 1990. Este cântecul de gestă al familiei Drăculeștilor, precum și al lui Zogru – un fel de cavaler al întunericului, prințul spiritelor de tot soiul și al fantomelor.
Zogru reprezintă, prin posibilitatea iscodirii minții oamenilor în care intră, un barometru etic mai mult decât regional, el fiind și-un duh al bucureștenilor. Îl aflăm inițial experimentând, din Evul Mediu până în epoca modernă, mentalitățile românilor din Sudul Olteniei (Coteni-Comoșteni fiindu-i ”mater genetrix” – pământul-mamă). În treacăt fie spus, într-un articol recent de ziar Doina Ruști mărturisește că s-a născut la Comoștenii despre care mereu face referiri în Zogru, ea însăși având și sânge de la aromânii veniți din Serbia la sfârșitul epocii fanariote. Se întreabă la un moment dat despre etimologia acestui toponim, Comoșteni: să vină de la termenul juridic ”comoștenitori” ? – cu siguranță nu, etimonul real fiind totuși legat de ”moștenire”.
Interesând-o mult pe Doina Ruști întreg arborele său genealogic, nu ne mai miră că și pe oltenescul personaj spectral Zogru din roman îl interesează « căldura sângelui » strămoșilor ei, mai cu seamă dacă îl țin captiv și… este captivat să intre iarăși în toți descendenții lui Ioniță precum și în cei ai lui Iscru, din vremea lui Vlad Tepeș până-n zilele noastre. Mai mult, Zogru ajunge să vampirizeze sau să transmigreze ca duh în oamenii urbei lui Bucur – singura capitală europeană ce se formase din unirea a o sută de sate, așa cum arată Constantin Olariu în Bucureștiul monden. Zogru putea supraviețui ca peliculă plutitoare și târâtoare, dar mai ales intrat în corpurile-gazdă, precum un virus ce le domina sau nu voința. Victor Kernbach scrie în Dicționarul de mitologie generală că pricoliciul « este închipuit ca un om cu coadă, născut dintr-o împreunare incestuoasă, umblând însă fără astâmpăr, deplasându-se rapid și manifestându-se mai ales în apariții nocturne » ; « poate străbate orice obstacol și se așează pe pieptul oamenilor adormiți. Totuși, în ciuda puterii sale, pricoliciul este făptură muritoare și asexuată. ». În romanul Doinei Ruști Zogru este boemul pricolicilor, vrând să-și întâlnească spiritul-pereche în dragoste, însă va da și peste moartea sa într-un inevitabil final. Umanizat, nu vrea s-o mai omoare pe îndrăgostita Giulia, ultima lui victimă, ci se apropie de extincția sa apoteotică. Se reia alegoria barocă a fluturelui nocturn atras de foc, pentru că amorul îl ucide sau îl face mult prea vulnerabil pe orice îndrăgostit. El intră – când Doina Ruști finalizează acest roman, în 2005 – în sângele Giuliei, urmașa episodicului personaj Iscru, cel care adusese cadavrul lui Þepeș la poarta mănăstirii Snagov. Cum acest personaj feminin, Giulia, prin specializarea în cinematografie, dar și prin vioiciunea ochilor, are foarte multe în comun cu autoarea romanului, Doina Ruști, ea are privilegiul să asiste la apoteoza finală : eroul Zogru se volatilizează ca o bandă de celuloid, unindu-se în eter cu altă peliculă-oglindă într-un final narcisistic. Își găsește eterica moarte, se înalță la cer cu acest duh pereche, « noua Giulie », pentru că el este inspiratorul autoarei romanului Zogru și trebuie să aibă un sfârșit textualizant, să intre în alt tipar decât « leagănul cald al pământului » – de unde sărise ca un copil din flori la gâtul, în sângele puternicului Pampu (primul care-l adoptase fără voie) într-o zi din Săptămâna Mare a anului 1460.
Aproape invizibilul Zogru se crezuse nemuritor și își compătimea purtătorii umani în care intra pentru o vreme sau până aveau să moară contaminați fizic de energiile sale nefirești. Þinea la o categorie de oameni ce se trăgeau din Oltenia sudică, însă numai dacă ei erau loiali, precum Iscru și neamul său din Comoșteni. Le știa bunătatea și hărnicia moștenite din generație în generație, pâna la Giulia – studenta de la Cinematografie. În schimb neamul lui Ioniță-Ionașcu-Ionescu îi repugnă total, până ce-și găsește nașul în ultimul descendent, Andrei Ionescu, de care se îndrăgostise Giulia.
Zogru intra mușcând pe neobservate, la jugulară, pe victimele sale umane, prima fiind chiar omul până atunci foarte blând care-i dăduse chip (icon identitar) : Pampu, fiul nelegitim și sluga spătarului Gongea, în anul 1460, când pricoliciul se naște, ieșind brusc din pământ precum Kir Ianulea al lui Caragiale, fără să fi avut inițial vreun trup. Ultima gazdă i-a fost eroina principală a romanului, Giulia, în iulie 2005. Ea îl ține captiv în sine neștiind că ar fi provocat astfel moartea amândurora – ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru că tânărul Andrei Ionescu este chemat de la ea și, ca un veritabil Parsifal, eliberează pe nări și pe gură un alt pricolici ca un abur violet cu chipul noii Giulii, pereche pentru Zogru. În acest artificios deznodământ elementul kitsch nu are efect fantastic, fiind cel puțin bizară normalitatea că Andrei îi aduse Giuliei contra lui Zogru intrat în ea, un pricolici-pereche ucigaș, astfel încât după întâlnire celor doi le-a dispărut și iubirea platonică.
Zogru-Pampu, primul avatar al pricoliciului, voia s-o iubească, neștiind că ar face un incest, pe Ghighina, singura fiică legitimă a spătarului Gongea. Pampu, posedat de Zogru, își va da viața salvând-o de Mihnea, fratele lui Vlad Þepeș, bastard făcut de către tatăl acestuia cu o slujnică la Curtea din Târgoviște. Peste un sfert de mileniu Andrei Ionescu ține la universitatea din Poitiers o comunicare științifică din partea Academiei Române unde lucra, explicând că se descoperiseră osemintele lui Vlad Þepeș. Se înșela, căci ele erau ale lui Mihnea, pe care îl lăsase atârnat în copac însuși Zogru-Pampu ducând-o pe Ghighina la Snagov, ca s-o găsească tatăl ei – stăpânul său, spătarul Gongea. Prințul Mihnea fusese ucis de tâlhari. Giulia filmase, titrase în franceză și îi trimise lui Andrei Ionescu un reportaj despre aflarea osemintelor lui Dracula. Acesta voia să țină un simpozion, să publice un referat. Însă, cu sprijinul sau prin posedarea lor de către Zogru, unii angajați de la Academie, Ancuța și Cătălin, subalternii lui Andrei Ionescu – imfatuatul autor al acestui proiect – dezmint ipoteza lui :
« Dar, după film, Ancuța, cu Zogru în ea, a cerut voie să spună câteva cuvinte :
– Proiectul acesta, desigur incitant, ridică unele semne de întrebare, cel puțin pentru mine. În primul rând, trebuie spus că nu s-a găsit niciun semn că omul ar fi avut haine pe el. Apoi, craniul nu fuesese descăpățânat. Se știe că Vlad Þepeș a fost decapitat, iar capul lui împăiat a fost trimis la Poartă. În opinia mea, nu există nicio dovadă clară că aceste oseminte ar fi aparținut voievodului valah. Colegul meu, Andrei Ionescu, în calitatea lui de coordonator al proiectului, a impus o viziune de care eu mă dezic, în numele adevărului științific.
Și până să-și vină în fire Ancuța, Zogru se și repezise în Cătălin, care și el era de acord cu Ancuța, ba, mai mult, credea că toată munca se produsese mai curând sub impulsul subvenției venite de la tatăl domnului Andrei Ionescu. »
Este respins proiectul lui Ionescu deoarece ducea la desființarea mitului Dracula cu mormântul gol din Snagov. Probe indubitabile apar în ședința academicienilor ; oasele sunt ale unui bărbat mult mai tânăr, prințul Mihnea, fiul nelegitim al lui Vlad Dracul, în pofida dezgropării sigiliului domnesc și inelului de aur, pe care le purta când fusese ucis de tâlhari.
Remitizarea legendei lui Dracula – pură speculație romanescă – pornește de la statutul de martor istoric al personajului Gongea spătarul, omul de încredere al Drăculeștilor. Dar și de la redarea fantastică a două dialoguri, dintre Zogru și Dracula, apoi dintre Zogru și Omul Negru de pe un lac bucureștean – pe acesta din urmă considerându-l fantoma lui Negru Vodă. Destinul nefavorabil al lui Vlad Þepeș, sau al unui ipotetic frate Mihnea plana deja ca blestem al Drăculeștilor, începând cu executarea tatălui lor, Vlad Dracul – așa putându-se explica latura sumbră a mitului Negru Vodă, cel care-și căuta în baladă locul de pomenire înainte de a pune fundații cetății de scaun : « Gongea ieșea din cancelaria domnească, de unde își luase țidula cu rangul de spătar. Bineînțeles, nu dusese niciodată spada domnească, dar ajunsese să comande un grup de ostași tineri, mulți dintre ei luați din garda voievodală. Acestora li se spunea spătărei, iar el devenise spătar prin asociație. Așadar, ieșea din cancelarie când a auzit tropotul cailor. Apoi a văzut călăreții. Aveau blazonul Hunyazilor. Au descălecat, au trimis înainte solul, apoi au intrat în palat. L-au scos pe Vlad Dracul în piață, au spus ceva despre trădare și nesupunere, apoi i-au luat capul. »
Ieșit din trupul epuizat al lui Pampu, Zogru fusese absorbit prin 1476 (anul asasinării lui Vlad Tepeș) în lemnul porții mănăstirii Snagov. De ce stătuse acolo ca un duh încătușat din O mie și una de nopți? Pentru ce stătea lipit ca un afiș pe această poartă, făcând vizibile chipul și corpul lui Pampu ca o hologramă din cap până-n picioare? Doina Ruști satirizează în prima jumătate a romanului Zogru miracolul de la Maglavit, figura legendară a lui Petrache Lupu. Numai că hierofania Maglavitului este miniaturizată (prin mise en abïme) de către duhul Zogru ce se căiește și-l divinizează pe Pampu după moarte – devenind un fel de chip cioplit al acestuia. Călugării îl consideraseră încă de-atunci, de la sfârșitul anului 1476, drept o icoană făcătoare de minuni. Aveau să-l înhumeze pe Pampu chiar acolo unde murise, la Snagov, cu mult fast monahal și adunare de credincioși. Trist pentru faptul că-l făcuse pe primul om parazitat de el să moară, Zogru începe să infesteze trupurile călugărilor, omorându-i ca să iasă din ele sau sleindu-le puterile până în 1520.
Zogru împinge pe scenă personaje fascinante, fiecare cu câte un prototip istoric, precum Vlad Þepeș, Zoe și Alecu Moruzi, Ianache Văcărescu. Aflăm că la începutul anului 1477 fantoma lui Vlad Þepeș sau Dracula bântuie deja ca un Golem, după ce domnitorul, ieșit din temnița de la Viségrad, tocmai pierise asasinat la sfârșitul lui 1476 într-un complot boieresc, capul său împăiat fiindu-i dăruit sultanului ca să fie convins de uciderea diabolicului, negrului dușman al Islamului. Trupul domnitorului, spiritul neadormit al lui Dracula nu este lăsat în odihnă decât un sfert de veac, cât a stat îngropat la sfințita poartă a Mănăstirii Snagov. Aluzia Doinei Ruști ar fi că doar moaștele lui Pampu și icoana Zogru semănând cu un cap de vițel puteau să rețină creștinește maleficul spirit al lui Dracula. Dar, odată cu incendierea mănăstirii din neatenția unui monah Dionisie, lemnul porții și icoana sui generis au ars complet, eliberându-i imediat atât pe Zogru cât și pe răzbunătorul Dracula. Pe acesta din urmă îl aduseseră cu sania peste lacul înghețat al Snagovului și îl puseseră acolo înșiși oștenii Iscru și Petru al lui Ioniță (în urmașii cărora Zogru va găsi mereu adăpost timp de cinci sute de ani). Capul și brațul drept ale lui Vlad Þepeș fuseseră oricum tăiate când fusese asasinat ; cadavrul nu-i fusese înmormântat în ctitoria Snagov, ci la poarta ei, ca să calce peste el « picior sfințit ». Peste cincizeci de ani osemintele domnitorului au fost spălate, arse, iar cenușa lor băgată într-o cutie de brad ferecată în argint, pe care călugării speriați de Zogru au aruncat-o pe fundul lacului Snagov. Legenda posedării și uciderii călugărilor de către Dracula – după ficțiunea Doinei Ruști – este creată artificial, de fapt Zogru acționând în ei, până când Neagoe Basarab îi înlătură, îi exorcizează, rezidind din temelii Snagovul, fără fostele ziduri de cetate: « Era la începutul lui ianuarie 1477. Zogru, supt în poarta de platan, privea peste lacul înghețat, resemnat cu soarta lui de icoană făcătoare de minuni. Singura bucurie era să vadă oamenii venind la poarta mănăstirii. Se uita la ei ca la un spectacol. […] Aproape de miezul nopții a apărut o sanie trasă de doi bărbați : Iscru, mai greoi acum și copleșit de viață, și Petru, unul dintre băieții lui Ioniță, Bubosu. Erau obosiți, înfrigurați și flămânzi. Plecaseră de cu seară cu trupul lui Vlad, descăpățânat și cu brațul drept ținându-se doar într-o pojghiță de os. Colindaseră din porunca lui Basarab pe la două mănăstiri, care nu vruseseră să primească trupul fostului domn. Acum își încercau norocul la Snagov. […] După ce au pus în mormânt trupul principelui Vlad Dracul, deasupra mormântului a apărut o scânteie, care l-a luat prin surprindere pe Zogru, și din ea s-a făcut linia de lumină care arăta ca ușa unei frizerii crăpate în întunericul nopții. Apoi a apărut cu totul Vlad, buimăcit și crunt, privind cu luare-aminte peste zidul mănăstirii. […] Mulți erau înfricoșați de mormântul lui și încercau să pășească fără să-l calce. Unii poate că îi ghiceau prezența, ca Giulia ori ca Andrei Ionescu, dar foarte mulți nu erau speriați decât de propriul gând, că mormântul unui om atât de sângeros e săpat în poarta mănăstirii. Încet, cu anii, s-a înrădăcinat credința că spiritul voievodului bântuie ținutul. Și nu era departe de adevăr. Vlad Dracul i-a ținut tovărășie lui Zogru un timp. El culegea veștile, plutea deasupra pădurii, asculta ce spun călugării și venea apoi să stea de vorbă. Și-au povestit viețile, și-au împărtășit experiențele. […] Călugării au rămas în continuare acolo, slujind în biserica cea mică din fundul curții, până în 1512, când Neagoe Basarab a rezidit din temelii mănăstirea Snagovului.».






Jurnalul lui Dracula de M. Mincu și ipoteza unui Negru Vodă cruciat

Dragoș Vișan

În toamna anului 2008 Jurnalul lui Dracula al lui Marin Mincu a fost pus în scenă la Satu Mare de către cunoscutul regizor Alexander Hauswater, cel care în 2004 repurta marele succes național cu piesa Don Juan & Faust.
În romanul fantastic al lui Marin Mincu Jurnalul lui Dracula fostul domnitor valah își creează propriul mit; pretinde că alcătuiește cu sângele său un document memorialistic. Viitorul Dracula se crede aici un justițiar daos (lup dacic). Închis la Viségrad de către Matei Corvin, Vlad Þepeș își trăiește fizic penitența, dar spiritual se simte liber, influențând prin scris lumea. El își exersează dezintegrarea sa ca om, devenind un șaman (”volhv”, sau ”vâlhovnic” – cum scria Dosoftei în Viața și petreacerea svinților – preot sau vrăjitor zamolxian după dicționarul lui V. Kernbach) ; așa ne apare Þepeș în viziunea autorului acestui roman : om complet din punctul de vedere al unei gnoze personale, o personalitate istorică a poporului român, el vrând să instaureze în lume legea fricii și a dreptății. El are preocupările unui om de știință, fiind membru de frunte al confreriei roza-crucienilor. Însuși princepele valah închis la Viségrad, urându-l pe vărul Matei Corvin este totuși îndrăgostit de Elisabetha Bathory, care-l vizitează în temniță. Participarea principelui-sacerdot zalmoxian, ”volhv”, la viitoarele cruciade nu trebuie să fie pusă în discuție din punct de vedere strict istoric. Þine de fantasticul romanului gotic, legendare fiind și întâlnirile, amicițiile sale cu Lorenzzo de Medici, papa Pius al II-lea (în textul scrisorilor cu apelativul amical Piccolomini), Maximo Ficino sau Nicolaus Cusanus.
Această carte a fost bine primită de către criticii noștri încă din 2004, pentru că ea redimensionează filosofic legenda lui Dracula. Dar nu este, cum ar vrea istoricii, o biografie realistă, istorică. Ea propune un prototip mai întunecat al princepelui Dracula, chiar prin gândurile lui demonice. Îl atrage ca un magnet bezna totală, vidul, încremenirea, aspirând la forțele subpământene. Dorește mult să-și mediatizeze singur mitul, provocând astfel terorizarea întregii Europei pe cale orală dar și scrisă, dinspre o lume și mentalitate încă bizantină, sperând în reînvierea vechii civilizații a tracilor – strămoși ai lui Aeneas și ai latinilor, cum filosofează. Dracula se vede și după moarte ca pe un adevărat cutremur în conștiințele tuturor ; vrea cu orice preț, riscând o damnare veșnică, luciferică să trezească spiritul de luptă sacrificial al dacilor în români. Sapă o galerie kilometrică până la Dunăre, cum chiar făcuse cu adevărat pe sub lacul Snagov, însă acum nu ca să evadeze, ci pentru a fi dus de viu de valuri într-o moarte provizorie, de vampir. Se luptă până în clipa marii contopiri cu bătrânul fluviu să supraviețuiască. Este renegat și temut de către conducătorii statelor vecine sau occidentale. Descoperă leacul (pharmakon-ul scrisului) de a acționa și oral în lumea creștinătății sau în cea a musulmanilor, inventându-și legendele rusești, nemțești, turcești, românești. Din pricina pasajelor de explicații savante pe care ni le oferă Dracula, el ni se pare un personaj-narator necreditabil, chiar o fantomă în devenire (pentru că își pierde la un moment dat umbra și se crede geniu precum călugărul Dan din Sărmanul Dionis). Fantomă demonizată, fostul voievod din neamul Basarabilor relatează cu un sadism feroce adevărul despre primele sale aventuri erotice : când o mușcă de sân pe frumoasa lui mamă, principesa din Târgoviște, sau istoria cu fiica boierului de încredere Bulea, când își pierduse cumpătul văzând-o cum pierdea atât de mult sânge, fiind fecioară. Pe o altă frumoasă româncă o tranșase ca la abator, pentru a avea o satisfacție mai mare, iar ideea tragerii în țeapă a celor pe care-i condamna i-a venit de la vârsta majoratului, când Radu cel Frumos, fratele său, a fost violat de către șeful gărzilor sultanului. Aceste explicații de natură psihanalitică, pe care le relatează memorialistic Dracula, n-au nicio bază documentară, ci sunt pură ficțiune. Ipoteza lansată de către autorul romanului ar fi că Vlad Þepeș, ca și Radu cel Frumos, au fost maltratați ca ostatici creștini, pe când erau două beizadele la Istanbul. Întemnițatul Dracula își reamintește din adolescență de marea sa atracție față de trupul aproape feminin de perfect al fratelui său, pe care l-a râvnit șeful gărzilor sultanului. De aceea se răzbunase pe înjosirea fratelui său sodomizat, trupul lui nefiind încă pângărit de nimeni la curtea sultanului : i-ar fi retezat acestui militar turc pedofil cu un stilet organele sexuale. Forțat de vizir, le mâncase apoi prăjite (fără să știe atunci, informația venind după aceea). Beizadeaua Vlad s-ar fi excitat trupește de atunci doar la repetarea actului său de a măcelări în public sau pe ascuns pe cei considerați vinovați. Nu-i va displace să facă dragoste cu femeile, să vadă curgând sângele virginal ; în caz că ele nu erau fecioare, pedeapsa găsită de tânărul prinț valah o constituia tăierea pântecelui.
Autorul Jurnalului său pretinde a avea tot dreptul să se instaleze textualizant, neimitându-i pe prozatorii postmoderniști, în mintea prea diabolizată a personajului Vlad Þepeș, pentru că « statutul său natural este de erou din afara zidurilor (l’eroe fuori le mura), și de aceea va acționa violent ca să spargă această limitare ». Așadar, autorul de facto al remitizării vieții lui Dracula (un Vlad Þepeș legendar), Marin Mincu, prin scriitura sa, se dorește a fi el însuși « rescrierea », textualizarea ficțiunii sale. Acest lucru îi reușeșete deplin și, de aceea, romanul scris din perspectiva naratorului actual (din introducerea « Ați ghicit, iar e vorba de un manuscris […] »), substituie un ipotetic și neplauzibil jurnal al voievodului. Autorul îl vrea reinventat, însă nu doar ca simplă fabulație a mărturiilor scrise pe care le-ar fi lăsat Vlad Þepeș la Viségrad. Degeaba ne-am preface nemulțumiți că nu avem de-a face cu un jurnal medieval autentic. Orice istoric român devine interesat de psihologia acelui protagonist prin excelență al cruciadei antiotomane. Jurnalul nici n-a existat…, legendele spunând că voievodul n-avea voie să scrie chiar nimic în Ungaria, ca să nu se dezvăluie trădarea pactului antiotoman de către verii săi Matei Corvin, Ștefan cel Mare, secondați de fratele său, Radu cel Frumos, fidel sultanului.

Subiectul dramatic al lui Marin Mincu despre izolarea subpământeană și dezumanizarea lui Þepeș este legată de inițierea zeului suprem al dacilor, Zamolxe, despre care ne relatează Herodot (Historii, IV, 95). Dacă omul Zamolxe a fost zeificat când venise al patrulea an al descinderii sale ad inferos, atunci Vlad Þepeș, prin cei doisprezece ani de supliciu, nu s-a schimbat radical, rezistând încrâncenat numai ca să dovedească lumii cine fusese adevăratul cruciat în Orient, învingătorul lui Mahomed al II-lea. Planul său, după eliberarea din temniță și resuirea pe tron în 1476, era ca românii să facă o politică neinfluențată de Regatul maghiar și astfel să-i alunge pe turci din Europa. Marin Mincu redă tipologia de om revoltat a lui Vlad Þepeș prin discursul autoreflexiv la persoana I, prin analepse frecvente și inserarea unor documente autentice din cancelariile vremii.
Personalitatea lui Vlad Þepeș, înainte de scrierea romanului Jurnalul lui Dracula era deja textalizantă, datorită faptului inuman că princepele fusese pedepsit de o istorie medievală crudă. Þepeș Vodă, fiul domnitorului Vlad Dracul ce avea Ordinul Dragonului primit din partea împăratului, a meditat paisprezece ani, până în anul reurcării sale pe tronul Þării Românești în 1476, la nedreptățile ce i se făcuseră după ce declanșase groaza în Europa și la Instanbul prin neașteptatul și valpurgicul atac de noapte asupra invadatorilor otomani. Omorârea sa, când își reîncepuse domnia și voia să declanșeze din ordinul papei o nouă cruciadă, reprezintă un hybris peste hybris săvârșit de către creștinii înțeleși cu sultanul. Tăierea și înfigerea pe pari a capetelor se textualizează, devine reper moral universal, prin atrocitatea durerii insuportabile, a tragerii prin țeapă a dușmanilor țării. Aceștia ar fi transformat într-o provincie de imperiu toată Muntenia și Oltenia. Marin Mincu discută pe larg despre refugierea lui Vlad Þepeș în Sighișoara sau la Brașov ca despre o anticipare a destinului său și a damnării simili-luciferice. După moartea sa va apare vidul de autoritate monarhică în Þara Românească, de care profită vărul Ștefan cel Mare, uzurpând deseori tronul valah și căsătorindu-se cu ostatica Maria Voichița. Excesul violenței lui Vlad Dracula, consemnat de către Marin Mincu în Jurnalul acestuia n-avea alt scop decât să lanseze o monarhie absolutistă, dar prima consecință a domniei sale au fost câștigarea autonomiei față de Înalta Poartă, netransformarea din 1462 a Þărilor Române în pașalâc. Ceilalți Basarabi vor resimți vidul de putere politică în Muntenia. Vlad Þepeș a fost nepotul lui Mircea, un veritabil Basarab, și ca ultim mare dinast a intrat în memoria muntenilor, oltenilor și chiar a dobrogenilor sub un supranume, Dracula, fiindcă și celălalt nume legendar, al lui Negru Vodă are cam aceleași conotații pozitive și negative.
Se poate ca miturile Dracula și Negru Vodă să constituie cele două fețe ale aceleeași pagini de fondare sau de refacere medievală a Þării Românești. Negru Vodă poate fi oricare dintre Basarabi. Daimonul rezistenței statale trebuia să existe în inima fiecărui domn, până la Neagoe Basarab. Ctitoria lui Vlad Þepeș de la Snagov, unde se găsește mormântul său gol, este și ea un monument arhitectonic de talia mănăstirii Curtea-de-Argeș, iar faptul că legenda și balada vorbesc de fapt despre zidirea unei biserici mult anterioare domniei lui Neagoe Basarab nu ne oprește să datăm aceste creații folclorice în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. De ce oare monarhul Negru Vodă se comportă față de meșteri și în mijlocul norodului său atât de drăculesc ? Legenda clădirii impozante pe care o fac prin jertfire meșterii conduși de către Manole nu este oare și cea a Snagovului, aproape de cursul inferior al apei curgătoare Argeș, pe « verde prundiș » ? Surparea zidurilor și restaurarea lor neîncetată până în prezent se datora nerespectării normelor de alegere a pământului trainic. Singurul lăcaș monastic medieval clădit « pe Argeș în jos », prin tehnici performante de consolidare a temeliei a fost ansamblul fortificat al Snagovului, iar cel care a inițiat mutarea cetății de scaun la București și a avut curajul de a clădi pe nisip propria sa necropolă nu-i nimeni altul decât Vlad Þepeș. Un alt ansamblu arhitectonic din centrul Bucureștiului, Curtea Veche, precum și alte biserici vechi (precum cea legendară a ciobanului Bucur) au un stil de construcție asemănător. Snagovul a fost construit încă de la început de către Vlad Dracula spre a fi ca o cetate înconjurată de apă, mănăstire-necropolă, dar și închisoare pentru marii trădători. Meșterul anonim care le-a dat viață, prototipul real al lui Manole, a aspirat la rangul boieresc făgăduit de Vlad Þepeș dacă reușea să înalțe Snagovul. Acesta fusese proiectat inițial cu ziduri enorme, ca un sanctuar zalmoxian. Atacarea de pe malurile lacul Snagov era mai ușor de stăvilit prin armele de foc, păcura aprinsă pe valuri și arbaletele cu care ar fi răspuns Vlad Þepeș dacă s-ar fi aflat aici încercuit. Strategii armatei turcești nu aveau informații în Valahia decât despre tactica unei cuceriri prin asalt cu mașini de război a unei cetăți montane, cea a Poenarilor, despre care se știe că a fost construită pe timpul lui Þepeș prin sângele boierilor trădători. Așadar istoria ar trebui să consemneze în paginile ei talentul înnăscut al lui Þepeș Vodă de a fi cel mai mare strateg militar înainte de Mihai Viteazul. Vlad a ales să se confrunte cu armata otomană tot pe Argeș în jos (ca la Neajlov) spre a conduce operațiunea de apărare a țării dintr-un loc sigur, cu un tunel de aprovizionare pe sub lac, în cazul ocupării țării de către turci. Neștiindu-se localiza precis lupta numită ”atacul de noapte” din 1462, presupunem că s-a petrecut chiar prin asaltul asupra insulei Snagov, unde rezista de mai multe zile o parte a armatei lui Vlad Þepeș. Cavaleria muntenilor a atacat din mai multe flancuri oastea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, urcată și-n ambarcațiuni ca să debarce pe insula-cetate. Focul nimicitor despre care vorbesc documentele vremii este posibil să fi fost declanșat prin incendierea păcurii pe valurile din apropierea Snagovului. Bărci sau corăbii iuți ar fi putut să apară din întuneric și să înfrunte flota otomană atacată mai mult dinspre uscat, sau din fortăreața Snagov. Astfel, domnitorul român ar putea fi considerat autorul unei duble bătălii, navale și terestre.
Nu numai poporul nostru l-ar fi supranumit pe Þepeș Vodă și Negru Vodă. Turcii au știut de frică primilor voievozi din neamul Basarabilor, mai ales de frica Drăculeștilor, de unde și toponimele muntenești sau dobrogene cu prefixoidul ”cara-”. Neformând un neam prea superstițios, ci unul care a respins cu tărie ereziile sau comunitățile schismatice de la Sudul Dunării – ariană, pneumatomahică, monofizită, bogumilică – românii au fost singurii europeni care împiedicau Islamul să nu devină, imediat după căderea Constantinopolului (1456), viitoarea cultură și civilizație a Europei Centrale sau de Est, precum și religia oficială în locul creștinismului. Supușii lui Þepeș au simțit câtă noblețe avea actul rezistenței armate și de aceea chiar și femeile din Oltenia au putut să ia armele în mâini pentru a împiedica aici fondarea pașalâcului otoman – cum aflăm din Răceala și A treia țeapă de Marin Sorescu. Primii care l-au considerat pe domnitorul Vlad Þepeș drept întruparea necuratului (un Negru Vodă pe pământ) au fost sultanul și uriașa sa oaste adusă peste Dunăre. Așa se poate explica renumele lui Vlad Dracul, sau al fiului său Þepeș turcohtonul, supranumit și Vlad cel Negru, Negru Vodă. Tocmai bănățenii, precum și strămoșii dobrogenilor, ai aromânilor – începând din secolele al XV-lea și al XVI-lea, au lansat toponimia Caransebeș, Cernavodă, Negru Vodă, Caraorman, spre a aduce aminte de marele voievod ce s-a opus extinderii Imperiului otoman. Pentru că mitul lui Negru Vodă este cel al supraviețuirii din cenușă, ca un Bizanț după Bizanț, a creștinătății din Sud-Estul Europei. Faptul că variantele baladei Meșterul Manole există și la sârbi demonstrează că cele două campanii de răzbunare militară pe turci, inițiate de Iancu de Hunedoara, iar apoi de Vlad-Þepeș în Balcani au impulsinat spiritul de luptă și de continuitate al creștinilor din pașalâcurile turcești de la Sudul Dunării. Cetatea domnească se construiește lângă ctitoria monahală în statul aproape teocratic din Evul Mediu, stat imaginat prin abstractizare de către autorii anonimi ai baladei. Să fi fost oare soțiile unor meșteri zidari uciși de Vlad Þepeș acei primi rapsozi, creatorii de bocete, doine, balade ?!
Nu există nici măcar în folclor informații despre descinderea lui Negru Vodă din Þara Loviștei, un ținut format din câteva zeci de sate de la poala sudică a Munților Făgăraș, iar de peste culmile lor ar fi fost absurd ca primul voievod muntean să descalece « pe Argeș în jos » înainte de a-și fonda cetatea de scaun și de a cuceri un teritoriu imens, de la Drobeta până la Mare. Singura soluție a localizării paradigmatice a construirii marii mănăstiri fortificate de pe râul Argeș este presupunerea toposului mitic-baladesc chiar pe Argeșul de Jos, « pe un mal frumos », insula Snagov. Balada mănăstirii care se surpa și legenda domnilor supranumiți Negru Vodă provin din frecventele ceremoniale și litanii, extinse liric și dramatic după înmormântarea eroilor valahi căzuți pe câmpurile de luptă din Balcani, Þara Românească și Moldova, în deceniile care au urmat cuceririi Constantinopolelui și Belgradului de către turci și pierderii treptate de autoritate statală a valahilor în fața Imperiului otoman.


*

Atât Zogru de Doina Ruști, cât și Jurnalul lui Dracula de Marin Mincu ne intrigă la modul euristic prin cele două strategii narative ale potențării enigmei prin câte un mit fondator. Dacă în cartea Doinei Ruști oltenescul duh Zogru (melancolia atavică) este simplu pretext (artificiu epic) al reconstituirii genealogiei unor familii bucureștene de la sfârșitul epocii fanariote și din timpurile noastre, în romanul despre Vlad Þepeș al lui Marin Mincu este vorba despre psihologia învingătorului, despre tenacitatea și superioritatea gândirii unui monarh renascentist. Cele două romane despre Dracula în care strigoii, pricolicii și vâlvele intră și ies oricând prin trupurile și mințile personajelor umane – cazurile elocvente fiind Vlad Þepeș, Elisabetha Bathory, Ianache Văcărescu, Alecu Moruzi și Giulia – au ceva umoristic și totodată un plus de tragism. Cu mare discreție, însă de-a dreptul memorabil, Marin Mincu și Doina Ruști se implică dinamic ori își autolivrează eul naratorial în mijlocul evenimentelor epice, pentru care documentarea este pe alocuri științifică. Jurnalul lui Dracula, precum și Zogru nu sunt romane istorice propriu-zise, având multe elemente fantastice. Satira și umorul nu impietează deloc asupra reconstituirii fidele a atmosferei tragice, a corupției societății românești din orice epocă.