J, 17 august 2006.


Acest articol, s-a născut urmare a interacțiunii mele cu lumea literară și din nevoia de a fi eu însumi. Eu însumi și nu altcineva. Deși scriu de peste 35 de ani, deși am fost sfătuit să scriu, să public, admonestat că nu scriu, n-am găsit în mine curajul de a mă înfrunta pe mine însumi, alegând ca arbitru publicul. Anul acesta însă, m-am decis să o fac.
Între primele rezultate ale apariției mele în rândul publiciștilor se numără pe de o parte reacția mea la lucrările unor confrați, pe de altă parte, reacțiile confraților la lucrările mele. E un proces natural de transformare --- Atenție! Nu o confruntare! --- la care orice ființă, sub o formă sau alta, trebuie să accepte să se supună. E interacțiunea cu mediul de viață, dar exprimată printr-o formă particulară.
Ca rezultat al acestei interacțiuni, am cunoscut o serie de oameni, am citit o serie de materiale publicate și mi-am format o serie de impresii. Unele corecte, unele greșite.
Pentru că îmi place să fiu corect cu mine însumi, dar mai ales cu cei din jur; pentru că în particular cei care m-au primit în ei, în viața lor, și printre ei citindu-mă, mi-au acordat timpul lor și deci și recunoașterea lor, m-am hotărât să scriu și despre asta.
Una dintre lucrările publicate de mine, "Copilul din noi", a ajuns să fie foarte citită, într-un timp foarte scurt de la publicare. Așa cum era și normal, întâlnirea dintre cititori și autor, a produs atât impresii cât și reacții. La fel s-a petrecut și cu mine: am citit unele materiale care m-au impresionat într-un fel sau altul iar la unele, chiar am reacționat. Despre aceste reacții, unele manifestate altele nu, vă voi povesti aici.
Voi reproduce mai jos, o reacție a autoarei (autorului???) Ciobanu Livia (Adrian Walter) la "Copilul din noi":

"Copilul nu poate fi serios si responsabil."
"Nu ati explicat exact ce intelegeti prin . Iar faptul ca nu ati vazut nici un copil jucindu-se "in bataie de joc"...De copii ce leaga tinichele de coada pisicilor si apoi le dau foc ati auzit? Si nu au mai mult de sapte-opt ani. Iar un copil nu poate fi si nevinovat si serios si responsabil. Ce spuneti de faptul ca oamenii invata din experienta? Personala sau traita de cei de linga el? Mai ales copii. Iar daca singurul model de comportament pe care il vad zi de zi este al parintilor..."
(Notă: Lipsa diacriticelor aparține autoarei/autorului. Nu mi-am permis să intervin asupra textului)

Prima reacție pe care am avut-o la titlul comentariului, a fost: Cam sentențioasă afirmație! Să fi dat oare peste primul om care le știe pe toate? Ãsta da noroc!
Am citit comentariul și am început să am unele bănuieli. Bun --- mi-am zis --- să vedem ce scrie, cum scrie. Până la urmă, un comentariu, nu înseamnă nimic. Sau, e pur și simplu, o reacție de moment. Oamenii fac și lucruri bune și mai puțin bune, adică: evoluează. Am găsit chiar într-o publicație un motto care susține superb ideea aceasta: "Numai morții și nebunii nu-și schimbă opiniile". M-am apucat așadar să citesc: "Neputința", "Verdict: Crimă?", "Pentru cine bat clopotele?" Când am ajuns aici mi-am zis: "Ia uite, l-a citit pe Hemingway, asta e bine, e chiar minunat! Să vedem mai departe...". Mai departe, a însemnat "Sensul vietii in 25 de cuvinte". Am simțit că mă cuprinde o stare ciudată, pe care nu mi-am dorit-o, dar mi-am spus că trebuie să merg mai departe, că nu am citit destul. Am dat apoi peste "Eu sînt". M-am bucurat! Gata, mi-am zis, acum o să mă lămuresc! Am citit și parcă totul s-a schimbat! Senzația de bâjbâială printr-o ceață cenușie și amenințătoare, a dispărut ca prin farmec și mi-am zis că acum pot merge mai departe, că pericolul invizibil, a trecut.
Dar... am dat --- fatalitate? --- peste "Roz și Negru". Am citit și brusc, am știut ce se întâmpla cu mine: copilul din mine plângea. Plângea în hohote iar eu priveam consternat, dezorientat, pentru că îl iubesc foarte tare și mă strădui cât pot să nu-l mai supăr cum am făcut-o până nu demult. Nu vreau să-l mai supăr, pentru că între noi s-a instalat pacea și bucuria și el îmi arată mereu ba un apus de soare, ba o frunză abia mjijită pe o crenguță, cu inconfundabilul ei verde crud, care parcă miroase a primăvară și a beție de culori și viață, ba o floare care răsare minunat dintr-un mănunchi de frunze verde intens, ba un copil care râde în brațele mamei lui și uneori, îmi arată și câte un curcubeu...
---Iartă-mă! De ce plângi? N-am vrut să te supăr, îi spun.
---Atunci de ce mai vrei să continui să citești, n-ai înțeles? Chiar nu poți să faci diferența? Dacă nu ești în stare, atunci n-am să-ți mai arăt nimic. Înseamnă că mi-am pierdut timpul cu tine!
Am simțit atunci că lacrimile lui curg pe obrazul meu. Am simțit că găsisem răspunsul, dar refuzam să îl accept:
Ciobanu Livia vede "Roz", dar a ales "Negru".
Atunci am știut că trebuie să aleg. Că trebuie să fac diferența. Am știut că pentru mine, curcubeul, Soarele, Cerul albastru, verdele pădurii, sunt mai importante decât "Negru".
Așa încât, i-am răspuns lui Ciobanu Livia, așa:

"Dragă Livia, îți mulțumesc pentru comentariu. Am să spun doar că "Frumusețea e în ochii privitorului". Nu pot împiedica pe nimeni să vadă crime, jafuri, cruzimi, violuri, aberații de orice fel. Pot pe de altă parte să mă împiedic pe mine de la a le vedea și a le acorda șansa să intre în istorie, amintind de ele. Fiecare e liber să vadă, să scrie despre, să imortalizeze ceea ce crede că îl face mai bogat și mai înțelept. Eu prefer să văd ceea ce e frumos. Dacă nu ți-a plăcut copilul meu, poți să alegi pe oricare altul, cred că sunt destule alternative. Una cel puțin, mi-ai oferit-o în comentariu. Succes în activitatea literară!"

Și acum, să vorbim puțin despre curcubeu. Adică, despre un anume curcubeu. Curcubeul despre care vreau eu să spun doar câteva cuvinte, se numește Zenobia. Unii, o cunosc și sub numele "Zeia Nob", dar mie îmi place Zenobia. Zenobia, pentru că îmi aduce aminte de Vitoria Lipan, o româncă de-a noastră, aprigă tare. Ce mi-a plăcut la Vitoria, e că a știut să aleagă. Tot asta mi-a plăcut și la Zenobia și faptul că mi-a plăcut mie, poate nu înseamnă mare lucru, dar place și altora. Dovadă stă faptul că poeziile ei sunt citite și chiar și faptul că un alt material al meu foarte citit, este "De vorbă cu Zenobia". Pentru că am spus acolo cum o văd eu pe Zenobia, n-o să reiau. Am să spun ceea ce n-am spus. N-am spus de exemplu, că Zenobia a construit un curcubeu de la fereastra mea, la fereastra lui Petre Andrei Fluerașu. Și bine a făcut. Și îi mulțumesc și pe această cale. Veți vedea de ce.
Petre, are multe materiale publicate. E greu să faci cunoștință cu el, pentru că nu scrie "poezele" și în general face destul de multe, așa încât, îți trebuie timp să faci cunoștință cu el. Am citit câteva materiale ale lui și am rămas cu o stare de confuzie. Sub influența acestei stări, am scris și un comentariu, la "Conștientizarea iluziei":

"Credeam, speram că tao înseamnă și o opțiune interioară, nu numai un pseudonim. Iluzia înseamna percepția directă a Adevărului, filtrată de rațiune, mental, via ego: Hara, Dantian, Manipura sau creierul abdominal. Altfel, îmi place!!!"
Îmi place să cred despre mine că sunt un om corect, că sunt capabil să-mi revizuiesc continuu opiniile, în măsura în care reușesc și eu să învăț, să evoluez.
I-am cerut la un moment dat Zenobiei acordul pentru a-i publica unele materiale într-un e-book pe care sper să-l pot materializa. În mesajul de răspuns, mi-a spus despre "Arcada" lui Petre. Am căutat, am găsit și de ce să ascund, mi-a plăcut foarte tare. Poate că nu toate materialele sunt materiale deosebite, dar e un proiect materializat, un proiect care se adaugă la averea, la zestrea acestui neam și știu ce înseamnă munca de tehnoredactare, adunarea unor materiale și publicarea lor. Am făcut eu însumi vreo trei reviste, începând de la culesul textului, apoi machetarea, grafica, filmele tipo și terminând cu alergatul la tipografie după comandă și corecturile necesare. Știu că nu înseamnă mare lucru, nu au fost cine știe ce, dar am învățat pașii și știu acum ce înseamnă "Arcada" văzută din culise, nu din sală, stând comod pe un scaun, fie el și în rândul întâi.
După ce mi-am dat jos de pe Net "Arcada", am început să citesc. Deocamdată, mai în fugă. Pe urmă, am simțit nevoia să revin la pagina lui Petre și am dat peste "Compendiul filosofiei orientale" și respectiv "Despre om și libertate".
După ce le-am citit, s-a făcut lumină: Mi-am dat seama că greșisem undeva. Uitasem că la 20 de ani, cam tot așa scriam și eu în jurnalul meu; că și eu încercam să-mi clarific opțiunile scriind și atunci mi-am zis: Ce ar fi scris Petre, dacă ar fi citit materialele mele de atunci? Și am știut că ar fi fost probabil la fel de contrariat de căutările mele, pe cât de contrariat am fost eu. De fapt, mi-am dat seama că eu îi ceream să fie "Tao", un Tao definitiv. Dar ce e definitiv? Ce contează oare mai mult: ezitările, sau alegerea pe care o faci? Când am înțeles că Petre a ales și că de fapt el asta voia să ne spună, că a ales, atunci mi-am dat seama că trebuie să mai scriu un comentariu. Un comentariu din care să reiasă că am înțeles că a ales, că îmi place alegerea lui și că vreau să fiu alături de el și nu numai de el, atît cât pot.
Adică: trebuie să fac diferența.