Asemenea altor scrieri aparținând lui Emil Cioran, Exerciții de admirație atestă că eseistul este unul dintre gânditorii marcanți ai secolului al XX-lea.
Scrisul îl ajută, așa cum mărturisește Cioran, să-și depășească angoasele, să se vindece și să scape de neajunsurile lui, pentru a elimina prin arta cuvântului, taine sau suferințe. Absolutul poate fi „atins prin cuvânt, prin însuși simbolul fragilității!” 1), consideră eseistul. Exprimarea „te salvează” 2), ea „este eliberare” 3).
Exerciții de admirație evocă oamenii despre care Emil Cioran monologhează într-un stil exemplar. Prin intermediul monologului, autorul a transformat singurătatea într-o experiență cotidiană, susținută de râvna certitudinilor.
O carte trebuie să fie un pericol, efectul unei stări explozive, consideră Cioran. „A scrie este o provocare” 4), constituie o concurență chiar în Dumnezeu, realizată într-un stil marcant, deoarece scrisul poate echivala cu „un exercițiu de asceză” 5).
Mai întâi, admirația lui Cioran se îndreaptă, în această carte, spre Joseph de Maistre, plasându-l printre gânditorii care au avut „geniul provocării” 6). Prin caracterul reacționar al spiritului său, Maistre a impus unele interpretări atât războiului și răului, cât și ideii de Divinitate sau de Providență.
Cioran îl consideră pe Valéry o victimă a iluziei sau, dimpotrivă, a unei excesive clarviziuni. Nutrind speranța să creeze o operă menită „să concureze lumea” 7), Valéry este „un salahor al Nuanței” 8), un truditor până la descoperirea esenței, chiar dacă, întotdeauna, el „a confundat cunoașterea cu clarviziunea” 9).
Pentru Beckett, singurul rost al gânditorului ar fi acela de a se cunoaște pe sine. „Simboluri ale fragilității preschimbate în temelii indestructibile” 10) sunt cuvintele pentru el.
Saint-John Perse a înlocuit „de câte ori a fost cu putință, pe Eu cu Străinul” 11). Poemul, în viziunea lui, „aparține în egală măsură cosmogoniei și literaturii” 12), fiind considerat, de asemenea, o „variantă senină a Apocalipsei” 13). Vădind afinități cu ființele și cu lucrurile, poetul „nu regretă și nici nu condamnă ruptura originară ce le-a scos în afara unității, înșiruindu-le într-o procesiune deloc funestă, după el, ci dimpotrivă, binecuvântată, de vreme ce-a provocat această defilare a multiplului” 14).
Emil Cioran l-a întâlnit pe Mircea Eliade pentru prima dată la București, în 1932. Eliade devenise deja un idol al „noii generații” 15) din cultura română interbelică. Istoric al religiilor, Eliade se află, după opinia lui Cioran, „printre reprezentații cei mai străluciți ai unui nou alexandrinism” 16). Prin modalitatea de a descrie și de a compara zeii, Mircea Eliade a demonstrat că sacrul are virtuți inepuizabile, fiind un element al conștiinței.
Reproșul pe care Emil Cioran i-l adresează lui Eliade tânăr se concretizează în articolul intitulat Omul fără destin 17). Doar destinul „este steaua care călăuzește pe orice adevărat gânditor” 18), precizează Nicolae Manolescu. Omul fără destin aparține unui moment bine marcat în biografia lui Cioran, cel ce „se revoltă, într-un șir de articole, împotriva lui Eliade. Nu era suficient de radical, nu era omul opțiunilor categorice!” 19). Imaginea actriței Sorana Þopa, care, „într-un fel, inspirase articolul” 20), este mutată „în altă secțiune a Panteonului cioranian” 21).
Cu volumul Pietre, Roger Caillois impune o fascinație mineralului, „căutarea și nostalgia primordialului”22), evocând misterul inițial al lumii de dinaintea oamenilor. Haosul începe să capete formă când pietrele devin „ordine” 23), în special memorie originară a existenței. Prin reflecțiile despre clipa generei pietrelor, „Caillois se apropiase de o iluminare, de un gen insolit de stare mistică, de un abis în care să-și topească ființa” 24).
O căutare a „stărilor extreme” 25) reprezintă, pentru Michaux, luciditatea similară misticii. Portretul pe care i-l realizează Cioran accentuează, în cazul lui Michaux, aceste „culmi de obictivitate și de rigoare” 26).
Despre Benjamin Fondane se precizează că avea o gândire deschisă „spre toate orizonturile” 27).
Borges are propensiunea „de a vorbi cu egală subtilitate despre Veșnica reîntoarcere și despre Tangou” 28). Pentru Borges „toate sunt echivalente, de vreme ce el e centrul totului” 29). Scriitorul argentinian impresionează prin jocul său, amintind „de ironia romantică, de explorarea metafizică a iluziei, de jongleria cu Nelimitatul” 30).
Pentru Cioran, o prezență decisivă este Maria Zambrano, fiindcă ea „nu și-a vândut sufletul Ideii, ci și-a păstrat esența unică punând trăirea Insolubilului mai presus de meditația asupra lui – într-un cuvânt, a depășit filosofia” 31).
În Exerciții de admirație există un singur personaj al Imperiului austro-ungar: Otto Weininger, idolul adolescenței cioraniene. „La Weininger mă fascinau exagerarea amețitoare, negarea fără margini, refuzul bunului-simț, intransigența ucigașă, căutarea unei poziții absolute, mania de a dezvolta un raționament până în punctul unde se autodistruge și ruinează edificiul din care face parte” 32). Tânărul Cioran „e vindecat de iubire prin lectura lui Weininger” 33).
Împărăteasa Elisabeta 34) se află „mai aproape de moarte decât mulți morți” 35), iar Weininger, „cel care trăiește ura de sine, autodistrugerea” 36), reprezintă „filosoful care experimentează negația în toate formele, la toate nivelele existenței” 37). Deoarece „era un sinucigaș potențial” 38), împărăteasa Elisabeta evocă „un Imperiu crepuscular” 39). Weininger „e un sinucigaș real. Ura de sine nu-i, pentru el, o teoremă abstractă, un obiect de studiu” 40). La toți intelectualii, la artiștii micilor națiuni ce ratează, într-un fel sau altul, raiul, apare ura de sine. „Poți fi acolo sus alături de cei ce urăsc, disprețuiesc, ignoră neamul tău. Te identifici cu cei care te disprețuiesc. Faci parte din ei. Te-ai convertit la viziunea lor despre lume” 41).
Deoarece scriitorul a fost izgonit „din celălat paradis, din paradisul potențial, din România posibilă, din țara care refuzase ” 42), Cioran „trăiește la maximă intensitate ura de sine pe care o trăise și idolul adolescenței sale, Otto Weininger” 43).
Romancireul american Francis Scott Fitzgerald „face o experiență pascaliană fără spirit pascalian” 44).
Fiindcă are gust pentru „infernul trupului” 45), Guido Ceronetti „lasă impresia unui om rănit, la fel ca toți cei cărora le-a fost refuzat darul amăgirii” 46).
În Scurtă confesiune, Cioran pledează pentru redempțiunea prin scris:
„Când ataci un subiect, fie chiar unul banal, încerci un sentiment de plinătate însoțit de un dram de orgoliu. Fenomen și mai ciudat: senzația de superioritate atunci când evoci o figură pe care-o admiri. A scrie și a venera nu fac casă-mpreună: vrei, nu vrei, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a-l privi de sus. Scrisul este revanșa creaturii și replica ei la o Creație de mântuială” 47).
Exerciții de admirație „se încheie, strategic, cu câteva fraze bine temperate. Dacă există ceva care te restituie plenitudinii, acesta este scrisul. Într-un fel, te reîntorci, scriind, în Paradisul pierdut. Dar acolo, în Paradisul în care te întorci grație scrisului, tu îi iei locul lui Dumnezeu! În locul creației de odinioară (în lumea arhaică, Dumnezeu cu imagini, bătrânul țăran citea imaginile lumii, stelele și școarța copacilor), scrisul pune o alta. E replică la o Creație de mântuială. Cel ce scrie e mai mult decât Dumnezeul străbunicilor” 48).
Transfigurate în monolog, Exerciții de admirație portretizează acele prezențe ce au determinat reflecțiile specifice pentru eseistica lui Emil Cioran. Această carte reliefează atât luciditatea neliniștilor autorului, cât și o înlocuire a singurătății cu solidarizarea prin scris.




























NOTE
1) Cf. Emil Cioran, Exerciții de admirație. Eseuri și portrete. Traducere de Emanoil Marcu. Ediția a doua, revăzută, București, Editura Humanitas, 1997, p. 196.
2) Ibidem, p. 204.
3) Ibidem.
4) Ibidem, p. 196.
5) Ibidem, p. 206.
6) Ibidem, p. 7.
7) Ibidem, p. 71.
8) Ibidem, p. 84.
9) Ibidem, p. 88.
10) Ibidem, p. 95.
11) Ibidem, p. 106.
12) Ibidem.
13) Ibidem, p. 112.
14) Ibidem, p. 111.
15) Ibidem, p. 115.
16) Ibidem, p. 124.
17) Ibidem, p. 120.
18) Apud Pro și contra Emil Cioran. Între idolatrie și pamflet. Antologie, cuvânt înainte și note de Marin Diaconu, București, Editura Humanitas, 1998, p. 354.
19) Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Timișoara, Editura Amarcord, 1995, p. 94.
20) Cf. Emil Cioran, Exerciții de admirație, ed. cit., p. 122.
21) Cornel Ungureanu, op.cit., p. 94.
22) Cf. Emil Cioran, Exerciții de admirație, ed. cit., p. 131.
23) Ibidem, p. 132.
24) Ibidem, p. 133.
25) Ibidem, p. 141.
26) Ibidem, p. 137.
27) Ibidem, p. 150.
28) Ibidem, p. 157.
29) Ibidem.
30) Ibidem, p. 158.
31) Ibidem, p. 161.
32) Ibidem, p. 165.
33) Cornel Ungureanu, op.cit., p. 100.
34) Dialogul lui Emil Cioran cu Verena van der Heyden-Rynsch, dedicat împărătesei, se intitulează Elisabeta sau vulnerabilitatea. Cf. Convorbiri cu Cioran, București, Editura Humanitas, 2004, pp. 98-113.
35) Ibidem, p. 109.
36) Cornel Ungureanu, op.cit., p. 100.
37) Ibidem.
38) Ibidem.
39) Ibidem.
40) Ibidem.
41) Ibidem, p. 101.
42) Ibidem.
43) Ibidem.
44) Cf. Emil Cioran, Exerciții de admirație, ed. cit., p. 176.
45) Ibidem, p. 186.
46) Ibidem, p. 188.
47) Ibidem, p. 197.
48) Cornel Ungureanu, op. cit., p. 102.