agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-03 | |
Întrebarea inextricabilă din existența bimilenară a creștinismului („Ce este adevărul?”1)) presupune că un adevăr obiectiv nu poate exista, omenirea fiind adepta adevărului frenetic, prin excelență subiectiv. Altfel spus, adevărurile relative sunt doar trepte care conduc, șovăielnic sau fervent, spre un improbabil adevăr absolut.
Problema veridicității (ca posibil mod de existență într-un univers adeseori revelându-și mirajul dezolant) este abordată în primul capitol al cărții lui Emil Cioran, Sfârtecare, intitulat Cele două adevăruri. Potrivit scrierilor indice, se evocă ruptura ireconciliabilă dintre „adevărul adevărat” 2), propriu eliberatului, și un „adevăr al erorii” 3), prerogativă funestă pentru cel neizbăvit, aflat încă departe de a atinge limanul redempțiunii. Încercând să se desprindă de istorie, toți indezirabilii ei constată cu stupoare că aceea care este „apoteoza aparențelor” 4) nu acceptă uitarea, atâta vreme cât nu s-a ajuns la adevărul ultim, ce ar fi nimicnicia evenimentelor. Cei care mai sunt încă prizonieri ai făptuirii rămân sfâșiați/sfârtecați „între cele două adevăruri” 5). Pe principiul dihotomiei este structurat și capitolul Amatorul de memorii. Sunt puse față în față conștiința incisivă (cu tot cortegiul supliciilor pe care rațiunea le-a generat) și, respectiv, candoarea (sentiment ingenuu mult râvnit, de puține ori atins), coordonate ale spiritului salonard din Franța celui de-al XVIII-lea secol. Eseistul aduce, fără ostentației, un elogiu ființei umane, miracol efemer, simbioză între accident și esență („... admirația, îngenunghere interioară ce nu implică nici umilire, nici sentiment al neputinței, este prerogativa, certitudinea și mântuirea celor puri ...” 6)). Capitolul După istorie își propune o exorcizare a stigmatelor care „definesc deopotrivă timp și om” 7). Negând posibilitatea mântuirii „prin istorie” 8), scriitorul îndeamnă la contemplarea panoramei dezolante a secolelor, priveliște prin care se constată persistența răului în lume. Asemenea Apocalipsei, eseistul remarcă, în Urgența catastrofei, așteptarea cu fervoare a sfârșitului, perceput ca un salutar cataclism, nu numai de către primii creștini, ci și de către cei ce sunt părtași, în diverse epoci, la nestatornicia timpului. În tonalități reflexive, Cioran evocă beatitudinea sălășluirii „mai jos” 9) de locuința morților, lăcaș prezumat și pentru solitari, „acești ultimi martiri” 10) ai lumii tumultuoase. Se prezintă „dorința de abis” 11) a bătrânului Adam, dar și „neîndoielnicele noastre abisuri” 12) ce-și revendică sorgintea de la cel care, vremelnic, a găsit adăpostire în Paradis. În Schițe de rătăcire se înmănunchează teme predilecte ale gândirii lui Cioran. Astfel, apreciind autenticitatea trăirii mistice, scriitorul afirmă că o permanență negativă ar fi modalitatea apofatică de transcendere „a unui absolut zărit, doar rareori atins” 13). Citându-l pe Origene, care susține că doar sufletele ce au în ele germenele răului, „cu aripile frânte” 14), coboară în trup, Cioran argumentează că, dacă fără sorințe nefaste, nu există nici întrupare, nici istorie, în schimb, potrivit preceptelor teologice, sensul oricărei întrupări este tocmai vindecarea, prin credință, de neajunsurile tarei originare. Conferind fragmentului caloare de întreg, de continuitate, într-un stil laconic, eseistul aduce în atenție reflecții vizând: discordanța dintre prietenie și adevăr („Prietenia fiind incompatibilă cu adevărul, fecund rămâne doar dialogul mut cu inamicii noștri” 15)); solidaritatea în suferință și în nefericire; „înflăcărații ce-au încetat să ardă”16); balsamul uitării totale de către posteritate; autenticul gânditor, „Însetat de chin” 17); ispitirea la care poți fi supus de „geniul mântuirii” 18); statutul privilegiat, princiar, al aforismului; împlinirea existenței prin solitudine; dezavuarea duplicității. Considerată în asamblu, scrierea lui Emil Cioran, Sfârtecare, pledează pentru concordie, într-un timp în care ecourile oricărui fel de fanatism sunt departe de a se stinge. NOTE 1) Ioan 18,38. 2) Cf. Emil Cioran, Sfârtecare. Traducere din franceză de Vlad Russo. Ediția a doua, revăzută, București, Editura Humanitas, 1998, p.8. 3) Ibidem. 4) Ibidem, p. 52. 5) Ibidem, p. 17. 6) Ibidem, p. 35. 7) Ibidem, p. 41. 8) Ibidem, p. 52. 9) Ibidem, p. 60. 10) Ibidem, p. 61. 11) Ibidem, p.71. 12) Ibidem. 13) Ibidem, p. 106. 14) Apud Emil Cioran, op.cit., p. 93. 15) Ibidem, p. 80. 16) Ibidem, p. 133. 17) Ibidem, p. 168. 18) Ibidem, p. 170. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate