Moto:

"cine-o suparat-o pa eugenia mutu? :)) cum indrazni-TI?" :D
Ramona Ungureanu [01.Nov.05 03:00] apropo la un comentariu în care sus-numita supărată scrie de trei ori: sunte-ti, va crede-ti, lasa-ti manifestele


(Acest text a fost postat mai demult pe europeea, dar acum mi-am dat seama că meteahna se întinde odată cu persoanele care o practică. Am fost întrebat cine aș fi eu să vorbesc despre halul în care scriu cei ce se laudă că sînt campionii noului mileniu în ale literaturii. Răspund: sînt doar un oarecare, n-am nici misie pe site, nici cine știe ce vocație, dar nu suport semianalfabeții și sfertodocții cu ifose. Și le dau peste nas, mai ales cînd se dovedesc extrem de zurbagii și „apără soarta literaturii” înainte de a învăța să scrie, deși mulți au trecut prin balta școlilor, dar ca gîsca prin apă.)





Motto:
„goia- mai sincera decat oricand!!
ptiu- zau”

(nu pot hotărî dacă ea stuchește, și pe cine, sau ne îndeamnă pe noi s-o facem)



Cu puțin timp în urmă citeam pe un site specializat acest frumos haiku:

alone at midnight
the restless patter
of the keyboard

singur în miez de noapte
ropotul neobosit
al tastaturii

Nu, nu, noaptea nu este desigur o garanție a calității tastării. Și nu orice pacient al insomniei este demn de voluptățile unui astfel de chin. Unii nu reușesc prin acest penibil efort decît să supună limba unor groaznice suplicii.

Este și cazul unei persoane cu reale ifose literare. Pentru care vulgaritatea, înjurătura și ortografierea defectuoasă a limbii în care se chinuie să scrie par să reprezinte un blazon veritabil al literatului de secol XXI. Mi-aș fi dorit ca Doru Iconar, mezinul site-ului, să nu citească ce scriu aici, cred că la 12 ani el nu poate comite de opt ori pe aceeași pagină aceeași greșeală impardonabilă pentru un școlar de clasele primare, necum pentru o persoană care dă pe dinafară de fudulie literară, deși scrie așa chiar cînd apără mai acerb tocmai ce crede ea că e literatura:

sunte-ti pretinde-ti sunte-ti crede-ti intelege-ti sunte-ti pute-ti face-ti (toate sînt la prezentul Indicativ, nu cum s-ar putea crede la vreun Imperativ cum ar putea fi, în alt context, crede-ți sau înțelege-ți), precipitate în numai trei comentarii pe textul Literatura nu o scriem pentru noi ci pentru "urmașii urmașilor noștri" .

Doru, chiar dacă ar comite asemenea greșeli, le-ar corecta înainte să posteze textul. Doru nu este un literat rudimentar pentru care literatura este doar o ejectare, o eliminare, o evacuare (de genul secreției sau al excreției) a unui conținut amorf. El știe că textul se scrie cu îndelungi eforturi, cu reveniri și modificări, că trebuie refăcut și migălit, că este scris pe un suport care nu suportă orice. Doru are mîndria de a se deosebi de cei ce scriu pe garduri sau pe pereți.

Evident, persoana în cauză a mai fost atenționată și de alții, în repetate rînduri, în ce privește feluritele greșeli de scriere și vocabular, dar a preferat să se atașeze de un alt „scriitor” cu glorioase prestații de aceeași calitate. Unul pentru care tocmai a scrie cum se nimerește, a scrie doar cum te duce mintea (neșcolită la vreme), a scrie ce-ți vine la gură, a te lăuda că nu te uiți ce ai lăsat în urmă (și ai deversat pe site) este tocmai fala supremă (mă și întreb dacă nu crede cumva că fălos vine de la falus).

Ca și în cazul celui pe care-l agreează și îl căinează, în lipsa cunoașterii regulilor elementare de scriere, a deprinderii și transformării lor în reflex, și la ea apare o uriașă libertate a închipuirii ortografice, o abundență voioasă a dibuielilor de tot felul.

Persoanele care nu cunosc bine limba sînt însă torturate și de ideea că ar fi mai corect așa cum își imaginează ele, cum li se năzărește, pentru că, nu-i așa, ele se dau culte. Este cazul pe care îl surprinde de multe ori Caragiale: agramatul le potrivește. Nu zice antropofagul, ci o potrivește după potroace și potricală, zicînd ampotrofagul. Nu zice Marcus Aurelius ci, după ce a auzit în tîrg, Marcu Aoleriu. Leanca comersanta însă e mai prețioasă, nu face o simplă confuzie ca Pristanda: renumerație în loc de remunerație, ea știe să zică și reparată, dar i se pare mai șic (are destulă imaginație emfatică) să zică onoarea mea nereperată.

De obicei, cu un termen lingvistic consacrat, această tendință de a corecta ceea ce e deja corect, denotînd o anume nesiguranță, dar și vizînd o scriere/pronunție mai prestigioasă poartă numele de hipercorecție. (Recomand celor interesați un text mai vechi al meu: Cazu’ Leanca - "ca și", imitație servilă și snoabă)


Hipercorecția apare și în cazul (unul din nenumăratele aflate în „scrierile” celui amintit în textul de mai jos) pe care l-am semnalat în: Erotica, analfabetul și stupiditatea (importantă), (tot ca o dovadă a sfertodoctului cu pretenții care nu știe cum se scrie, dar fabulează cu aplomb) aflat la:
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol=9439.

Ambele persoane se cred instanțe supreme ale literaturii și dau în consecință fel și fel de sentințe. Irevocabile. Iată una aflată într-unul din comentariile vituperante la adresa Mariei Grosu:

„indiferent de ce spun altii, va spun, ferm...s-a facut mare caz-verbal, pe o laterala a scrierii actuale...se pare, de la o anumita varsta, se impune, (indiferent de generatie, experienta, cerinta, credibilitate- credibilitate- aka- putere de a discerne!!) musai, musai, obligatoriu, gandirea pura, purificata, imbatranita, experimentata, diluata-inspre...fara dreptul de a exercita liber, vital-viril- gresit...pro-generatie”

Personal, nu mă simt în stare să sesizez vreo idee în acest ghiveci, este un delir lipsit de generozitate. Nu este sistematizat nici pic. Să nu credeți că restul textului e mai limpede, asta e de fapt prestația constantă a autoarei. Pentru mine este însă un text simptomatic. Și pot extrage din el cîteva convingeri. Și anume, autoarea nu știe că:

- punctele de suspensie sînt totdeauna urmate de un spațiu (ex. – ferm... s-a făcut),

- se poate scrie: „proces-verbal” sau, poate, „caz, verbal,” dar în nici un caz „caz-verbal”,

- există liniuță de unire (cratimă) ortografiată așa: într-o; există linie de despărțire ortografiată totdeauna cu un spațiu înainte și unul după, așa: x – spune y – nu știe; ortografiată așa însă nu există: credibilitate- credibilitate- aka- (decît în închipuirea agramaților).

Stilul IT de a scrie este acela telegrafic al aplicațiilor rudimentare (Notepad) care nu „învățaseră” suficient și scriau cîrnați interminabili de cuvinte. E adevărat că mulți dintre cei ce au avut inițial de a face cu informatica n-au prea avut de a face nici cu literatura și nici cu lecțiile de limba română. Incapacitatea lor ortografică, comoditatea mintală, moda și aerul de castă închisă cu argou specific, au concurat la a adopta această scriere fără majuscule, fără semne de punctuație sau cu limitarea lor la puncte, puncte. Dar dîndu-și aere de persoane importante și grăbite. Care nu se încurcă cu fleacurile pe care le-au învățat la școală. Dar oare le-au învățat? Și o să le învețe vreodată?

Eu îmi păstrez convingerea că acest gen de scriere este doar un mod de a-ți ascunde impotența de a concepe fraze decente, lizibile, cu sens, cu expresivitate, cu fluență și cadență. O treaptă inferioară a învățării scrierii, dar, ciudat, un podium demn de orice ifose literare.


(Comentariul cu pricina îl găsiți aici: Boieria prin vecini)