Critici, analiști, formatori de opinie, etc.

Nu am pretenția de a mă numi scriitoare, dar vreau să cred că mă exprim clar și direct, indiferent de faptul că o fac în scris sau prin viu grai.
Dintre numeroasele persoane cu care viața m-a pus față în față, numărul celor cărora le place să citească din Eminescu, Topârceanu, Creangă, Alecsandri, este mult mai mare decât al acelora cărora le place să citească Bacovia, Cioran, Noica. Valoroși sunt toți, dar primii sunt mai clari în exprimare și ajung direct la sufletele cititorilor lor, pe când ceilalți o iau mai pe ocolite, așa încât mesajele lor ajung mai greu la țintă.
Cât ar fi de profunde operele “Împărat și proletar” a lui Eminescu sau “Păianjenul negru” al lui Arghezi, tot Somnoroase păsărele, Ce te legeni, Zdreanță, Tâlharul pedepsit, ale acelorași autori sunt mai îndrăgite.
Eu cred că oamenii au parte de destule enigme și neclarități în viața de zi cu zi și preferă pentru momentele de răgaz opere mai senine. Așa cum și Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea, și mințile și sufletele noastre au nevoie de răgaz și de odihnă, de relaxare. Dacă vrei să studiezi, să exersezi mobilitatea minții, ai la îndemână Împărat și Proletar, Păianjenul Negru, Plumb(Bacovia)sau matematica. Dar, după o zi de lucru încărcată, Eminescu, Topârceanu și alții asemeni lor, îți reîncarcă bateriile.
Cum Pământul e mare, au loc pe el, sau ar trebui să aibă loc, și cei aparent mai profunzi și cei aparent mai puțin profunzi. Putem căuta adevăruri și acolo unde ele sunt mai greu de depistat, dar și în lucrurile simple, firești, aflate la îndemână. Lumea e minunată tocmai datorită diversității ei.
Mie, de exemplu, îmi plac tablourile. Cum nu am bani să-mi cumpăr tablouri celebre, dar nici copii nu vreau, am cumpărat de la Galeriile de Artă câteva acuarele și uleiuri care nu sunt ale unor consacrați, dar mie îmi plac! Mi s-a spus că aș putea cumpăra la prețuri comparabile și tablouri ale unor pictori deja consacrați. Consacrați de cine? Și de ce să iau ceva ce mie nu-mi spune nimic iar mesajul, care o fi acela, nu a ajuns la mine?
Cam același lucru se întâmplă și cu literatura. Sunt destui “consacrați” neînțeleși, dar apar și oameni obișnuiți, neconsacrați de nimeni, care îți ajung la inimă. Cititul, comunicarea și respirația sunt șansele vieții mele. Și citesc cu încântare scrierile multora dintre colaboratorii acestor site-uri. Rareori ai parte să întâlnești o densitate așa de mare de oameni deosebiți, vii, ca aici! Cât despre consacrare, am văzut și eu oameni care “se consacrau” unii pe alții. Unul dintre ei a început să-și însușească niște materiale publicate de mine și să le semneze în nume propriu. Dar război încă nu pornesc(sau l-am pornit fără să-mi dau seama) pentru că e prea scurtă viața pentru a-mi pierde vremea cu așa ceva. Îl las deodată în grija lui Doamne-Doamne, că de pe răbojul Lui nu are cum să scape: ulciorul nu merge de multe ori la apă!
Recunosc că, dacă ar fi după mine, ar dispare de pe fața pământului criticii, analiștii, formatorii de opinie, etc. Eu prefer contactul cu opera, pentru a simți direct efectul ei asupra mea, nu prin intermediari, prin manipulatori. Și așa trăim bine prin reprezentanții noștri, gândim tot prin ei, nici de simțire să nu mai avem parte? Asta ne mai lipsea! Sau, nu ne mai lipsește nici asta, ne-am ajuns?
Legat de ceea ce am publicat pe site, din patru comentarii, trei erau legate de distanța virgulelor sau a altor semne de punctuație față de litera precedentă sau față de cea următoare lor. Nu contest locul virgulelor, în scris ca și în viață, dar nu vreau să trag concluzia, care s-ar impune de altfel, că ar fi mai importante decât conținutul. Ca să nu mai spun că niciodată când am citit ceva, nu m-am uitat la ce distanță sunt semnele de punctuație față de litere, ci am urmărit mesajul. A ajuns la mine? Foarte bine! N-a ajuns? Altă cale! Nu înseamnă că nu e bun, ci e pe altă lungime de undă decât mine, e pentru altcineva! Dar nici nu înseamnă că-mi lipsește mie ceva, dacă nu rezonez la tot ce văd, citesc sau aud, nici chiar dacă sunt semnalizată de un “analist”! Poate nu e încă momentul, sau poate nu va fi niciodată în viața asta! Poate va fi în vieți viitoare, dacă va fi. Și cred în toți cei care, ca și mine, au dreptul la păreri personale. Și în dreptul meu și al lor de a ni le exprima, de a fi acceptați așa cum suntem.
Iar dacă totuși vrei să fii critic, sau analist, sau formator de opinie, atunci trebuie sa citești tone de cărți înainte de a începe să emiți judecăți de valoare. Săracă ar fi lumea dacă orice persoană aflată pe un scaun, care-și citește doar propriile idei, devine “critic” și elimină tot ce nu se încadrează ca sonoritate în ce știe el!
P.S. Henrik Ibsen este unul dintre cei mai mari dramaturgi norvegieni care în 1849, la 21 de ani, fiind ucenic la un spițer, termină drama Catilina( vezi G. Călinescu, Scriitori străini, ELU, 1967, pag. 524-554). A mai scris: Peer Gynt, Pretendenții la coronă, Nora, Strigoii, John Gabriel Borkman, etc. opere în care se reflectă societatea norvegiană a acelor timpuri. Și care n-a încăput pe mâna “criticilor” români de sorginte “democrată” până pe 21.12.2006. Iar ei au făcut ce știu ei mai bine, l-au aruncat la coș ca fiind "fără valoare, imagistic, prozodic", crezând(cu respect!!!!) că-s eu! Asta da onoare nesperată și de altfel nemeritată! L-au aruncat la coș , ca și pe mine, fără măcar să-l citească!