Zagreb, august, 1995. Putin dupa miezul noptii. Aproximativ 40 de kilometri de linia frontului. Venetia Express opreste in gara, iar reporterul, recoltat de pe plaja Costinestilor pentru a fi aruncat in valtoarea evenimentelor, atinge peronul cu inima cat un purice. Starea de teama ce ma cuprinsese nu avea nimic de-a face cu cine stie ce posibil atac al fortelor sarbe impotriva capitalei tanarului stat independent (pentru a convinge scepticii ca ma lansez intr-o experienta ce-si merita riscurile am argumentat fatalist: daca mi-ar fi scris sa mor, mi-ar cadea un pian in cap pe Calea Victoriei). Cunosc limba oficiala a defunctei Iugoslavii socialiste - sarbo-croata. Banatean fiind, din imediata apropiere a granitei cu Serbia, constientizam, atunci, ca principalul impediment in stabilirea unor contacte cu societatea croata ar fi accentul sarbesc pe care il posed.

In fata garii, doi militari UNPROFOR (misiunea ONU in fosta Iugoslavie, in epoca). Pakistanezi, la o prima si - de altfel - ultima privire. Au reusit sa ma indrume intr-o limba engleza mai buna decat cea a fostului sef al statului roman spre cel mai apropiat post de radio (unde doream sa ajung mizand pe solidaritatea de breasla care - anticipam eu - ar trebui sa depaseasca barierele lingvistice). Traversand, insa, pasajul subteran din fata garii, orice urma de teama avea sa-mi fie risipita: spatiul era inundat de acordurile unei muzici compuse in epoca marii Iugoslavii. De la fiecare bar, de la fiecare chiosc de ziare, de la fiecare magazin non-stop. Fara sa calce in picioare timpanele vecinului, fiecare asculta ceea ce dorea sa asculte. Inedit era, insa, pseudo-multiculturalismul acestei "jungle": trupe croate, sarbesti sau bosniace. O muzica pasionala, dramatica, pe alocuri, asemenea intregului deceniu al dezintegrarii Iugoslaviei lui Tito.

Zagreb, mai 1999. Putin dupa miezul zilei. Venetia Express (trecut, peste ani, la regim de tren de zi) opreste in gara iar reporterul, fericit, ca de obicei, sa se regaseasca pe peronul garii unuia dintre cele mai frumoase orase ale Europei, saluta oficialul delegat sa intampine grupul de ziaristi romani sositi in Croatia in calatorie de documentare turistica, scuzandu-se pentru accentul sarbesc din croata pe care o vorbeste. "Pa, 'ajde!", vine replica tinerei ghide, insotita de o grimasa ce tradeaza o veritabila oboseala generata de o jumatate de deceniu de "political correctness" largit la stadiul de "atitudine corecta din punct de vedere cultural-lingvistic".

Inapoi in 1995. Atmosfera Zagrebului trebuia sa fie incarcata de starea de razboi. Dimpotriva. In miez de noapte, strazile misunau de tineri. Iar in pasajul salvator, printre muzicile ce ignorau tragedia balcanica, se distingea clar Bijelo Dugme - fosta trupa a celui mai celebru dintre muzicienii contemporani balcanici: Goran Bregovici. Acelasi Goran Bregovici care, in seara aceasta, va concerta, pentru a doua oara in ultimii doi ani, pe scena Salii Palatului din Bucuresti. Un Goran Bregovici adoptat de natiunea romana ca pe propriul sau fiu, dovada intangibila a prieteniei ce leaga, undeva la radacini, cele doua popoare cu destine cvasi-paralele si - pe alocuri - usor defazate.

Bregovici, ca si fostul sau partener artistic, regizorul Emir Kusturica (alaturare-stigmat pentru compozitorul iugoslav, de care acesta nu mai este foarte incantat - dar avem aici o alta poveste, care tine de "ale vietii valuri"), sunt cele doua figuri care s-au straduit (mai mult sau mai putin intentionat) sa ofere Europei "cealalta fata" a Serbiei. O fata care nu are nicidecum de-a face cu regimul Milosevici, chiar daca atat cei doi artisti cat si patriarhul comunistoid de la Belgrad isi reclama seva din cultura si istoria pravdoslavnicilor slavi aruncati de vremi de-o parte si de alta a Dunarii, intre Mohacs si Cazane.

Personal, l-am descoperit pe Bregovici in copilarie. Si nu as putea scrie - cu certitudine - foarte obiectiv despre acest fenomen al sfarsitului de mileniu. Pentru simplul motiv ca era un veritabil refugiu intr-o epoca in care traiam sinistrati audiovizual de aberatia celor doua ore de program TV. Si acelea...

Ulterior, l-am purtat in suflet, oriunde m-as fi aflat. Am invatat de la cuplul Bregovici-Kusturica - si cati ca mine - sa aleg momentele in care nu poti privi viata decat in alb si negru. Asemeni filmelor lui Kusturica, muzica lui Bregovici sugereaza discrepanta dramatica dar flagranta dintre atitudinile extremiste favorizate de perpetuul joc al intereselor geopolitice si, de partea cealalta, tacuta, a baricadei, multimea nelinistita dar redusa la inactiune de nemernicia contextului cotidian. Bregovici, situat in cultural-inconfortabila ipostaza de fiu al unui croat si-al unei sarboaice, insurat cu o musulmanca, detinator al unui pasaport "iugoslav" cu stampila de rezident francez, este - peste tot in spatiul politic ex-iugoslav - "incorect din punct de vedere politic". Oripilat de lipsa de ratiune, a fost obligat sa asiste, in ultimul deceniu, cum Iugoslavia in care a crezut (si, poate, mai crede) se destrama tocmai sub bagheta acestei specii - extremistii. Dar nici de dragul carierei nu a renuntat la convingerile sale. Cei care au avut urechi de inteles au inteles. Si-au inteles multi. Mai ales jos, dar si sus. Paradoxal, doua dintre melodiile pe care, in tineretea sa, le canta alaturi de trupa Bijelo Dugme - "Hej, slaveni" si "Ljepa nasa" - au devenit, intre timp, imnuri nationale - al Iugoslaviei (Serbia si Muntenegru) si, respectiv, al Croatiei. Din fericire, spre deosebire de un Salman Rushdie, in fosta Iugoslavie (nici macar in musulmana Bosnie) nu functioneaza fatwa. Sa-i fi suras sansa acestui om caruia Dumnezeu i-a oferit atata har? Sa fie Bregovici un Mesia cultural al Iugoslaviei? Poate exagerez. Dar personajul Bregovici dezvaluie o alta fata a acestei dileme: cultura este Mesia Balcanilor.

Daca n-ar fi facut muzica, ar fi ales sa fie mecanic auto. Dar, in orasul tineretii sale, Sarajevo, ca oriunde in lume, fetele iubesc ghitaristii. Aceasta se intampla in anii '70, intr-un Sarajevo multietnic, multiconfesional si eminamente boem, cu cafenele literare in care-si faceau veacul artisti ortodocsi, catolici, musulmani. Un Sarajevo care ar mai putea exista, daca nu i-ar fi prea frica sa vada iarasi lumina soarelui. Cine ar fi crezut, insa, in anii aceia, ca poetul-psihiatru sarb Radovan Karadzici va deveni, doua decenii mai tarziu, un paria, platind din greu compromisul de a fi o marioneta a celui supranumit "macelarul Balcanilor"? Un personaj - Slobodan Milosevici - care, iata, a elaborat in aceasta primavara, dupa atatea dezastre regionale, un preambul pentru un viitor razboi civil. Izolat si lipsit de respect, regimul de la Belgrad isi plimba natiunea pe o sarma ghimpata amplasata la mare inaltime, fara plasa de protectie. Obosita, aceasta natiune mizeaza pe tineretea celor care s-au plictisit de auto-izolare si il iubesc pe Bregovici mai mult decat pe Milosevici. Prea mult, insa. Generatia X a Belgradului nu poate reusi singura. Cheia se ascunde tot in subteranele puterii iugoslave. Chiar nimeni din stalpii regimului Milosevici sa nu se fi molipsit de starea de Bregovici?

Mai 2000