agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-16 | |
Vederea de la fereastra etajului 98 l-a fascinat întotdeauna. Acel puls incredibil cu care viața se zbătea în diferite forme la picioarele lui. Parcă era o vedere din Lilliput, cu vapoare minuscule, taxiuri ca niște gândăcei galbeni, alerți, și forme umane reduse la dimensiuni de virgule.
Se simțea un privilegiat al sorții. …Și, pe urmă, era ea. O descoperire întâmplătoare, ca mai toate marile lui experiențe. A întins mâna, atingând-o, oprind pentru o clipă curentul vieții care o ducea într-o direcție opusă. Ochii, ca întotdeauna ochii, l-au vrăjit din prima clipă. Universul de dincolo de ei era mai mare decât foamea de viață din sufletul lui. Iar din acel moment, pentru ei, trăirea clipei n-a mai fost la fel. Zgomotul de cascadă al jetului de apă a fost curmat brusc de mișcarea elegantă a gambei catifelate, când degetele au atins delicat, dar hotârât, pârghia robinetului. Liniște dureroasă. Ultimele valuri care porniseră într-o căutare cu traseu circular s-au oprit întrebătoare în falezele coapselor. Stătea întinsă în cada plină, ca într-un fotoliu pe care îl căptușise cu trupul lui. Capul, aplecat ușor înapoi, și-l odihnea pe pieptul lui, aproape de umăr. Cu ochii închiși, privea viața de dinăuntru. Respirația micilor flăcări din corola câtorva lumânări se reflecta tremurătoare în perlele lichide ivite pe pielea ei, care se prelingeau pe obraji, gât și sâni, doar ca să se întoarcă la apa din care se ridicaseră cu ceva timp, în formă de vapori. Degetele lui îi urmăreau delicat arcada sprâncenei, pleoapa închisă, genele curbate, conturul pomeților și, cu gesturi nespus de ușoare, i-au atins buzele, care s-au lăsat strivite, descoperind albeața dinților. Încet, foarte încet, ea și-a ridicat fața spre el și buzele lor s-au întâlnit, îngemănându-se. Trăirea dobândea un limbaj inedit, pe care nici foamea necontenită de atingere n-o putea explica. O senzație nouă, necunoscută până atunci, era imensul efect afrodisiac pe care-l avea asupra lui aroma gurii ei. Saliva, parfumată de respirație. Brusc, și-a amintit că în Japonia cultura sărutului respinge buzele întredeschise. Ce pierdere. Clar, ăsta a fost motivul pentru care au inventat harakiri-ul. In spatele pleoapelor închise, ea a simțit brusc o nostalgie sfâșietoare pentru el. Ciudat, își spuse, să simtă așa ceva chiar într-o clipă perfectă, în care el era atât de prezent. Să simtă lipsa lui era pentru viitor, era un mâine, o zonă temporală când el nu mai era lângă ea. Dar atunci, acolo, în apa fierbinte, în clipa aceea perfectă, i s-a părut că absența lui ar fi brusc o parte din realitatea prezentă. Carlos Castaneda, cu poveștile lui, îi încâlcea gândurile. Brațele ei lângă brațele lui, coate așezate pe marginea rotunjită, antebrațe verticale - candelabre fierbinți, terminate cu miez de matriță în formă de mâini. Palmele ei delicate dormeau în palmele lui mari, imagine întâmplătoare de fotografie mișcată. Degete care se atingeau, mici animale ude, oarbe și de-abia născute, erau pacificate prin căldură. Unghiile ei ovale și netede, respirau prin pielea lui. Undeva, prin ușa deschisă, se auzea Keith Jarrett. Concert în Köln, anul 1975. Un pian înnebunit de propriul lui sunet. O erotică a sublimului. Acordurile parcă împrăștiau pe sub piele grăunțe de nisip, cu senzația obligatorie de frig, deși stăteau întinși în apa aproape fierbinte. Pahare cu gin tonic, pe jumătate goale, păreau bucăți de sticlă răcită în care lumina își abandonase mișcarea, într-o strălucire fără pretenții stelare. Cu ochii închiși, el își amintea prima lor întâlnire, incredibila apropiere temporală dintre atingere și recunoaștere. Formă de apartenență dezlegată de rațiune. Revenirea la echilibrul primordial. A simțit instantaneu că-i va schimba numele în “Revoluție permanentă”. I-a spus asta imediat. Revedea zâmbetul ei neîncrezător, care parcă spunea “Pentru originalitate îți dau o șansă”. Își mai amintea de nuanța cafelei cu lapte, de mișcarea mâinii și dansul degetelor cu care ea a rupt plicul cu zahăr, și de felul cum rotea lingurița…, și de primul impuls de gelozie, când ceașca de porțelan i-a atins buzele. Se spune că unii bărbați recunosc imediat iubirea, iar unele femei duc lucrurile mai bine până la capăt. Nu e o regulă. Prosoapele albe, leneșe, le înconjurau trupurile…. Pentru ei nopțile erau mai frumoase decât zilele. Ceasul deșteptător, un cadou făcut de un prieten de afaceri cu ocazia uni sfârșit de an, trona ticăind pe noptieră. Arătătorul mare, cu irizații metalice, părea o insectă delicată ce se apropia tiptil de femela speciei lui și, într-o îmbrățișare erotică de șaizeci de secunde, lega granițele dintre ore, care acum erau și cele dintre zile. Pe micul ecran mat din soclul de piatră, a apărut în litere luminoase mesajul : “Fii fericit! Astăzi este prima zi din restul vieții tale.” Calendarul arăta 11 Septembrie 2001. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate