Nu arareori s-a spus despre poezie ca ar fi o forma de cunoastere diferita de celelalte tipuri de cunoastere, chiar daca in acelasi timp s-a incercat apropierea ei de una sau alta dintre celelalte forme ale cunoasterii, recunoscindu-i-se in acest fel mai mult sau mai putin autonomia. Poate, nuantnd putin discursul, ar trebui sa ne imaginam poezia nu atit (in sensul de nu asa de curind) ca o modalitate de cunoaste, cit, in primul rind, ca o modalitate de raportare. Caci, daca ceva este cu adevarat esential, primul gest catre el este atitudinea, raportarea, iar mai apoi, e adevarat, ceea ce numim cunoastere si care reprezinta o intregire, o vedere larga si o instapinire peste un ansamblu. Putem prelungi sau nu sugestia, dar, pentru moment, sa reflectam putin asupra acestui aspect esential al actului poetic, anume acela al raportarii.
Conturarea unei pozitii personale nu numai fata de poezie, ci chiar fata de ansamblul realitatii, devine pentru poet o datorie esentiala. Asta nu inseamna neaparat constientizarea, teoretizarea, ci mai mult - practica, simtirea : adica poezia insasi. Caci poezia este modul esential de raportare al poetului la realitate si orice alt construct paralel ramine, in mod fatal, secundar. Pentru a continua linia inceputa mai sus trebuie s-o spunem clar si raspicat : poetul este condamnat la atitudine, la pozitie. Si nu arareori aceasta idee a fost gresit inteleasa, ea generind anumite specii denaturate care nu mai tineau de esenta poeziei : poezia militanta. poezia sociala, poezia nationalista etc.
Pentru a particulariza discursul trebuie sa ne referim la o pozitie personala asupra realitatii, pozitie care, cum am vazut, reprezinta in ultima instanta sensul actului poetic. Si o asemenea intreprindere ne indreapta catre urmatoarea viziune : imaginarea realitatii ca un cumul de obiecte si fapte. Poetul este senzitiv la realitate, iar asta inseamna ca el simte ceva special in ansamblul de fapte si desfasurari din preajma lui, ca el intuieste ceva in aceste desfasurari ce alticineva nu o face. Iar scopul unei asemenea intuitii nu este unul pozitiv in sensul de proft, ci este unul personal, de intregire, de mintuire personala, care, aparent, se poate infatisa ca o risipire, o pierdere. Si intrucit realitatea este un amestec de obiecte si fapte desfasurate intre aceste obiecte, poetul este prin excelenta acela care simte, care, sa spunem asa, retine si resimte miscarea, desfasuarea acestor obiecte si fapte. Invizibile constiintei obisnuite, toate aceste nuante capata semnificatii aparte in constiinta poetului, tocmai pentru ca poezia este un rafinament, o raritate, iar actul poetic este unul al rafinarii, al distingerii, al detaliului.
Intim legat de aceste desfasurari invizibile ochiului comun, poetul distinge, clarifica in sensul trairilor personale, aduna aceste obiecte si fapte, construieste. La o adica un univers poetic nu este altceva decit un construct abstract, un construct desprins din aceasta magma originara, un construct ce reflecta acea atitudine personala in fata realitatii, o poetica adica. Iar despre aceast atribut “abstract” vom vorbi mai pe larg in alta parte. Deocamdata insistam asupra ideii de obiect si de construct, de imagine personala asupra ansamblului si precizam clar ca tocmai datorita faptului ca poetul este asa de senzitiv la realitate asemenea entitati de ultima rezonanta au influenta hotaritoare asupra lui. Universul interior al poetului nu este unul inchis, ci unul prin excelenta deschis, universul poetic fiind in fapt un univers al raportarii.
Incheiem deocamdata aici aceste noi precizari asupra poetului, poeziei si-al actului poetic urmind sa revenim cit mai curind cu precizarea altor detalii : cum ar fi, spre exemplu, problema abstractizarii in poezie.