Pareri despre o parere de rau

Lui J.

Doar atunci se petrece un regret cand probabilitatea revenirii dispare cu totul, cel putin in mintea noastra. Aceste e semnul aplicarii in viata a ideii de ireversibil.

Vine fiecaruia o zi cand intoarcerea spre timpul iubirilor este clar imposibila. Pana la acea varsta ideea aceasta nu exista si nu conteaza. Suntem prea importanti pentru noi insine si ziua prezenta pare ca a sters, zise, toate copilariile trecute. In punctul de maxima urcare, cand ne consideram bine ajunsi undeva, parca un buton este atins si se rastoarna timpul cu susul in jos iar zilele acelea de sarut si alean si ochi frumosi, priviti de atat de aproape, se regrupeaza in minte si ataca spre in afara. In acel moment se simte cu o dura siguranta ideea atat de teoretica pana atunci a ireversibilului definitiv.

Undeva in cladirea trupului au ramas mangaierile fetelor tinere. Iarba si florile demult uscate si repetate de natura mereu pentru alti si alti iubiti s-au transformat in imaginea pe care o atingem cu fierbintele dor de azi. Este o tristete? Sau este o implinire a bucuriilor mici? Daca exista amintiri, au existat candva si acele fapte, de cele mai multe ori neincheiate, nedecise ajungerii, doar prin mangaieri si sarut. Iar cele in care iubirea a fost toata dezbracata si consumata, a fost parca furata pe ascuns.

Lupul experimentat si infometat acum de varsta si de constiinta caderii, doarme sau picoteste la soare si viseaza spre bucatile de carne din tinerete, cand caprioara cadea rapusa usor de ai sai colti noi-nouti. Punctul cel mai dureros al fiecaruia este parerea de rau dupa acea neimplinire a impingerii trupurilor spre impreunare. Fiecare iertare a unei fete pare acum o palma data absolutului, o nepermisa greseala a acelui tanar inconstient de sansa irepetabila a unei oferte.

Erau motive totusi ce pareau atunci de netrecut si care sunt de mult uitate si banalizate de maturitatea care ne-a cuprins si ne-a imbolnavit. Seriozitatea varstei medii devine in pasul acesta de viata o pacaleala pe care o incaseaza cu un fel de maretie si barbatul si femeia. Dupa ce marile realizari profesionale si sociale se estompeaza in lipsa lor de consistenta apar de dupa colt, pe acea strada a cantecelor, trupurilor si sufletelor, aducerile aminte. Ar spune un fabricant de epigrame, ca o neputincioasa hrana din trecut, ca este mica ratare a vietii medii.

A te hrani din camara in care ai depozitat fructele faptelor, de ce sa fie asta un semn al ratarii? E o implinire a gandurilor poate. Ceea ce pare acum slabiciune, atunci era situatia ca atare, in contexte si stari la fel de complexe ca si cele de astazi. Si totusi, visele de azi, ca niste caramizi asezate pe un zid cladit candva si neterminat urca in noi zadarnic, ca cel al mesterului Manole. Zidul nu poate fi vreodata terminat. Acela este pretul. Adica platim daca ne aducem aminte. Este asta o plata facuta noua insine si poate celor pe care candva
i-am dezamagit.

Lucrurile nu se petrec aici prin fapte, sunt doar niste stari, niste crampeie de idei care deriva din ceea ce se petrece cu noi acum. Vorbeam intr-un eseu despre o falsificata data viitoare pe care o transformam intr-o magazie de esecuri si neputinte sau de fapte bune care cadva vor deveni regrete. Acea data - viitoare se transforma in momentul rostuirii ei, intr-o data - trecuta din ce in ce mai absurda, scuturata de detalii si esentializata in mintea noastra, pentru ca ceea ce a determinat sa nu facem atunci, ne determina acum sa nu uitam definitiv, adica sa ne aducem aminte fara un rost constructiv.

Ce rost are sa vorbim despre aceste lucruri ? Rostul lor deriva din ideea ce il tine pe om in viata, pe planeta apei si a oxigenului. Ca exisata o probabilitate ca sufletul chiar sa existe. Si totusi dorurile sunt dupa trupurile de atunci, nu dupa suflete, a caror copilaroasa iubire s-a multumit cu priviri si cuvinte si mangaieri nesfarsite. Sa fie o doza de orgoliu sau sa fie mintea cea de pe urma?

Unii reclama o filozofie frumoasa, bineinteles doar teoretic, produsa pe terasele cu mici si bere, de a nu regreta nici o data nici cele facute si nici cele nefacute. E mincinoasa si jalnica propozitia :,, sa nu spui niciodata, imi pare rau,, Nu este posibil sa nu incasam regretul. E ca si cum am pretinde ca semintele sa creasca direct din flori si gradinuta de flori sa fie un morman de trunchiuri uscate din care sa se hraneasca pe varfuri cele vii astazi.
Trebuie ca mai intai semintele sa cada pe pamant, sa se ascunda si de acolo sa rasara.