...Poate nu ați uitat – cei ce ați știut-o – povestea moșierului bogat și a celor doi fii ai săi, unul statornic iar celălalt risipitor. O spune Iisus într-una din pildele Sale. Pentru cei ce nu o știu, o amintesc pe scurt.
Trăia, deci, undeva prin Israel - sau poate Galileea – un bătrân fermier bogat, care avea doi fii. Într-o zi, celui mic i se făcu dor de ducă, așa că se duse la tătâne-su și îi ceru partea lui de moștenire. Spre surprinderea noastră, cei trăitori în acest secol 21 – dar mai puțin pentru cei ce își mai amintesc despre basmele românești (pe acestea nu vi le povestesc acum...) – tatăl îi dădu partea lui de moștenire, fără a mai ajunge prin tribunale! Și, în timp ce fiul mai mare vedea mai departe de moșia tătânelui, rămasă lui drept parte de moștenire, îngrijind de turme și recolte, de casa părintească, de părinții bătrâni și neputincioși, cel mic își luă aurul și mai știu eu ce produse și purcese la drum. Poate spre Răsărit, spre câmpia mănoasă a Sinarului, unde, în marele oraș Babilon trăiau încă o mulțime de evrei. Sau poate spre Miazăzi, spre cel mai mare oraș al acelor vremi, alba Alexandrie. Sau, poate, spre Miază-noapte, spre marile orașe ale lumii elenistice, Damasc, Antiohia, Efes, Athena... Poate chiar spre depărtata capitală a lumii, Roma, orașul celor șapte coline.
Peste tot, în acele vremuri – ca și azi, de altfel – aceste orașe pomenite de mine și de cărțile de istorie aveau o puternică populație evreiască. Așa că nu-i fu greu omului nostru să-și facă iute prieteni, dornici nevoie mare să învețe pe acest țărănoi bogat, venind dintr-un fund de lume, traiul petrecăreț și lipsit de griji din marile orașe. Numai că, odată cu banii risipiți, se cam risipiră și acei prieteni. Și mai dădu și o secetă, de se trezi bietul țărănoi evreu fără prieteni, fără meserie și – lucru cu adevărat înspăimântător – fără bani! Și cam muritor de foame, mai ceva decât românii cerșetori de pe la colțurile pariziene...
Ce să facă el atunci? Să se lase să moară de foame – mai ales când își aminti că, în îndepărtata Palestină, nici măcar sclavii tatălui său nu fac foamea? Sigur, aceștia nu se îngrașă ca porcii pe care era el acum obligat să-i crească pentru alții – lucru de tot spurcat pentru un adevărat evreu! – dar nici de murit nu mor, așa cum, în depresia lui exacerbată de traiul singuratic printre străini, i se părea prea posibil să i se întâmple lui.
Așa că își călcă pe mândrie dând cinstea pe rușine, și se întoarse cu coada între picioare, sărac (dar cinstit, cum zice un anumit președinte), acasă. Unde - ne mai povestește Iisus - spre marea lui uimire, bătrânul tată nu-l întâmpină cu bâte și câini, ci dădu poruncă să se taie vițelul cel gras pentru petrecere. Nu puse câinii pe el nici fratele mai mare, care își vedea mai departe de muncile moșiei (se pare că pe acolo nu dăduse seceta); numai că, întorcându-se acasă, se arătă cam pizmăreț văzând că risipitorul are parte de ceva ce el nu prea avusese în ultima vreme. Mai mâncase el vreo gulie, vreo oaie, ceva, dar niciodată un vițel gras! În ciuda faptului că, practic, el creștea și îngrășa zișii viței. Și mai erau și ai lui, dacă ne gândim bine...
Mulți se cutremură la puțina lipsă de simțire – ca să folosesc un eufemism – a acestui frate mai statornic (că altfel nu-i pot spune!). Pe bună dreptate bătrânul tată îi spuse - chiar de două ori, doar-doar i-o intra în scăfârlia de țăran - că el taie din ce nu mai e al lui, și anume vițelul cel gras, deoarece fiul mai risipitor i se întoarse, sărac (dar cinstit...), tocmai pe când el îl credea mort și pierdut... sau viceversa... dovedind că cei pierduți se vor găsi, iar cei morți vor învia, întru slava Domnului.
Să lăsăm, însă, interpretarea după canoane a acestei faimoase pilde celor care se pricep, pentru că eu o să scriu despre ceea ce povestea nu spune. Nu spune, pe bună dreptate, pentru că întrebările puse de mine sunt cât se poate de ipotetice. Un fel de despicare a firului în patru, dacă vreți... Deci, să ne întrebăm, pentru o clipă, ce s-ar fi întâmplat dacă fiul risipitor nu se mai întorcea acasă.
Pe lângă faptul că, în această situație, Iisus (și evanghelistul) nu ar mai folosit această parabolă drept pildă, această ipoteză ar fi dus la o mulțime de de alte întrebări, și ele cât se poate de... ipotetice, și de scenarii unul mai de necrezut decât celălalt.
De exemplu, dacă fiul zis risipitor nu reușea să treacă peste propria-i mândrie, sau, dacă rușinea se dovedea a fi o sarcină prea grea, și rămânea printre străini îngrijind mai departe de porci? Cam ca acei mulți imigranți care, nereușind să-și ocupe locuri în meseria pentru care s-au pregătit (și pe care societatea canadiană, oricât de multiculturală o fi ea, refuză să le-o recunoască) ajung să-și ducă traiul făcând mai știu eu ce... În astfel de situații, în afară de scrisorile scrise între două curse de taxi, în care povestesc cât de mult le apreciază colegii „de birou” cunoștințele profesionale dobândite la acele universități din lumea a treia din care vin, ei preferă să se facă pierduți... Pentru că e greu de crezut că risipitorul ar fi pierit de foame doar din cauza unei secete. Omul e rezilient, mai strânge cureaua... Nu moare nici măcar în acest timp de secetă de joburi!
Așa că, poate, bătrânul ar fi trăit tot restul vieții lui, atâta câtă îi mai rămăsese, în nemângâierea regăsirii fiului rătăcit și crezut mort, și în imposibilitatea de a mai tăia vițelul cel gras al fiului statornic. Să-și fi întors el atunci întreaga dragoste asupra acestuia din urmă (a fiului, nu a vițelului...)? Să fi început să-i taie lui proprii-i viței mai grași, spre bucuria prietenilor petrecăreți? Ar fi fost acel fiu statornic mai puțin ros de invidie, lipsindu-i motivul, sau tot ar mai fi avut somnul tulburat de vise despre fratele pierdut Aiurea, prin locurile pe unde colacii se culeg, gata rumeniți și plini de susan, direct din coada câinilor?
Dar să fim optimiști și să presupunem că, poate, roata norocului s-a întors. Se termină seceta, fiul ajuns porcar își găsi propria-i nișă – trebuie să recunoaștem că evreii, chiar și imigranți, știu de minune să găsească nișe – și începu să se „realizeze”. Desigur, averea risipită în clipa sosirii – și sunt o mulțime de lucruri absolut necesare pe care un nou sosit poate risipi o adevărată avere în primele luni, chiar dacă nu îi sar prietenii în ajutor! – nu se mai poate întoarce. Dar poate că dracu’ nu era chiar așa de negru, poate nu-și risipise toți banii, poate unii îi investise cumva – chiar, cunoașteți voi vreun evreu risipitor? Doar dacă evreii nu or fi învățat ceva de la această poveste mai degrabă creștină decât iudee, în care caz, da, în era dinainte de Hristos or mai fi fost și din aceștia... O fi început și el să zică: „un șekel pus bine - avere; un șekel risipit – faliment”. O fi uitat de cei în nevoi, de comunitate, de tot ceea ce ar fi așteptat la cotitură, doar-doar o fi risipind el vreun șekel, și o fi început să numere zilele până când s-ar fi putut declara mulțumit de șekelii „realizați”. Numărătoare lungă, vă puteți da seama singuri, omul nu se va declara niciodată mulțumit de ce adună...
Acum, această situație cu totul normală unei persoane ajunse în lumea în care curge lapte și miere cu un singur gând (să se realizeze), poate avea două continuări. Una ar fi că scrisoarea - în care fiul își anunță familia cum că nu numai că nu a risipit totul, dar a și realizat vreo câțiva șekeli - îl găsește pe bătrânul tată mai bătrân – dar îl găsește! Și, doi, îl mai găsește, dar tocmai în țințirimul satului...
Să vedem ce se poate întâmpla în astfel de situații. Asta în situația că acest fiu rătăcitor riscă, totuși, falimentul, risipind câțiva șekeli pe un timbru – dar cum să nu se laude el puțin de propriile-i realizări? Ce folos să realizezi cât mai mulți șekeli, dacă nimeni nu știe nimica? Familia în primul rând, căci dacă Statul află de chestia asta e în stare să vină după tine cu taxele, iar comunitatea după sponsorizări...
În primul caz, ce ar fi zis acest tată îmbătrânit? S-o fi lăudat el la toți vecinii – până când aceștia începeau să-l ocolească, mormâind și plini de invidie – de realizările fiului crezut pierdut și risipitor? O fi tăiat vițelul cel gras al fiului mai statornic, de bucurie că fiul cel mic o fi el rătăcit, dar e mai viu ca oricând. O fi dat el acest fiu rătăcit (și plin de viață și bani) drept exemplu fiului statornic (dar asudat și plin de balegă) – făcându-l pe acesta din urmă să mârâie la fel de invidios ca și vecinii? Făcându-l să amenințe (în gând, firește) că-și va lua și el câmpii spre acele țări de vis (vis de realizare, desigur...), să vadă atunci bătrânul tată pe unde mai scoate caftanul...
În al doilea caz, scrisoarea l-ar fi găsit pe statornic plângând încă (poate) pierderea înainte de vreme a prea-bătrânului tată. O fi vărsat acest statornic plin de balegă câteva lacrimi în plus, la gândul că dispărutul a închis ochii nemângâiat, încredințat că unul dintre fii este nu numai risipitor, dar și rătăcit și mort (sau viceversa...)? Și-o fi tăiat singur cel mai gras vițel din cireadă, veselindu-se cu prietenii, de bucurie că fratele rătăcit e viu (și plin de bani)? O fi dat fuguța prin vecini să le povestească despre realizatul lui frate, numai și numai ca să-i vadă scrâșnind, verzi de invidie? O fi hotărât, chiar atunci, să-și lichideze ferma și să-i trimită misivă fratele rătăcit, precum că e pe punctul de a se rătăcii și el, așa că să se pregătească de oaspeți dragi – umplându-l, poate, pe acel frate de departe, deloc risipitor, de gânduri negre?
Sau, poate, i-o fi sărind în ochi acel pasaj din scrisoare în care fratele viu (și plin de bani) îi dă sfaturi – necerute și care, oricum, se potrivesc ca nuca în perete – despre cum să reorganizeze Þara, să n-o mai lase pe mâna ticăloșilor de vameși, a corupților din administrația Templului, a ipocriților de farisei, cum să reîmprospăteze morala de tot pierdută a societății alături de persoane de bună credință – chiar și galileeni, dacă nu găsește nici unul printre iudei! – și, mai ales, cum să investească înțelept acei șekeli pe care nu-i are... În care caz, nespălatul de frate fermier și statornic, o fi dat cu scrisoarea de pământ și și-o fi amintit că acest risipitor nu a stat la coada vacii, nu s-a chinuit sub jugul ocupației, nu a mâncat carne de oaie făcută din soia... „Ce-mi vine acest rătăcitor să-mi dea mie sfaturi?”, o fi bubuit el, speriind servitorii (și vițeii cei grași). După care o fi trimis o scrisoare bine întocmită (de rabin, că se pricepe), cerând oarece șekeli pentru o investiție care va aduce înmiit, netezind astfel drumul intrării Iudeii în circuitul economic al Imperiului...
Dar poate că fiului risipitor i s-o fi făcând dor de Þară. Știu, știu, nu prea are ce ți se face dor de acel ținut plin de murdărie, corupție, jaf la drumul mare (de către cei ce au puterea și legea de partea lor!), de frumuseți ascunse (lipsurile în activitatea de publicitate turistică sunt încă mari...) și profeți pe toate drumurile, de praf, păduchi, câini vagabonzi, copii cerșetori, palestinieni cu săbii ninja și sape, centurioni ce iau șpagă, capre râioase (cu coada sus)... Locuită, care va să zică! Dar care, cel puțin în ochii lui, ar fi reprezentat leagănul unde s-a născut, a crescut, și a plecat în rătăcire. Locul unde există (încă) poporul din care provine, unde se păstrează toate tradițiile istorice, religioase, culturale ale nației lui...
Și atunci, poate și-ar fi călcat pe inimă și ar fi risipit ceva șekeli, pornind pe drumul lung și plin de praf și pericole – pe atunci teroriștilor li se zicea tâlhari – spre casă. Și, într-o bună zi, s-ar fi oprit în fața căsuței părintești – mai mică, mai chircită, mai lipsită de gust, acum, după ce a trăit și el într-un palat, ca toți realizații. Ce ar fi zis, în acest caz, bătrânul tată și mai îmbătrânuit, văzându-l îmbrăcat într-un caftan mai scump decât întreaga cireadă de viței grași dați moștenire statornicului? Cu degetele pline de inele și cu încălțări care l-ar fi făcut pe tată să-și ascundă sandalele scâlciate sub caftanul ponosit... Poate și cu vreo cireadă de viței îngrășați după el, gata să fie tăiați, spre bucuria tuturor („știu că voi nu prea aveți...”).
Ce ar fi zis tatăl, pus în imposibilitatea de a-l mai îmbrăca, încălța, dărui cu inel, hrăni cu vițelul gras al fratelui statornic? Ce ar fi zis statornicul, întors de pe câmp rufos, asudat, plin de praf, flămând, invitat la masa plină cu viței grași, tăiați de fratele crezut risipitor, rătăcit și mort pe deasupra? Nu știm ce ar fi zis fratele în acest caz cu totul diferit de cel narat de Iisus, dar tatălui, probabil, i-ar fi dat o lacrimă de bucurie văzându-și fiul „mort și rătăcit” (sau viceversa) găsit din nou, mai plin de viață (și bani) ca oricând. Și, poate și una de mândrie părintească – „Eh! Cine-i ca iubitul meu fiu?! Chiar și rătăcit, ia uite la el!”
Dar să lăsăm această imagine idilică de happy end – porbabil povestea nici nu se termină cu această petrecere, și să încercăm să creăm scenarii de continuare – pe aceași notă optimistă. Știu că cititorii vor spune: „ăsta bate câmpii!”, știu că astfel de scenarii optimiste nu se întâmplă decât în filmele tâmpite turnate „down south”, înghițite pe nerăsuflate de românii-canadieni mult prea ocupați să mai facă și altceva... Dar eu tot nu mă pot opri să visez frumos – nu, nu despre „realizare” – în această frumoasă dimineață de toamnă și, mai mult, să nu împărtășesc aceste visuri cu voi.
Să zicem că, după ce au mâncat vițeii grași aduși de fiul risipitor – îi putem spune așa, având în vedere șekelii risipiți cu acest pelerinaj acasă! – plus cei crescuți de fiul statornic, or fi încărcat totul pe cămile și-or fi plecat cu toții spre țara cu lapte și miere, unde te poți realiza. Bătrânul o fi închis ochii la adânci bătrâneți, mulțumit să-și vadă întreaga familie realizată, cu șekelii adunați unul peste altul, mâncând câte un vițel gras la fiecare masă... Fiind ei evrei, probabil el o fi putut să se înțeleagă cu nepoții în limba strămoșească. O singură umbră de nemulțumire i-ar fi umbrit zilele liniștite ale bătrâneții: imposibilitatea de a vedea fețele verzi de invidie ale vecinilor. Dar, spre păstrarea optimismului până la capăt, putem crede că bătrânul tată și-a păstrat imaginația până în ultimele clipe...
Sau, poate că fericitul tată o fi murit bătrân și fericit (desigur) în brațele celor doi fii, atât cel statornic cât și – mai ales! – a celui rătăcitor întors plin de viață (și bani) acasă. În acest caz, după ce și-ar fi șters lacrimile (și mâncat vițeii cei grași), risipitorul l-ar fi invitat pe statornic să se mute cu tot neamul lui în țara de vis (de a te realiza), bucurând în continuare sufletul bătrânului decedat care, de Sus, putea privi multumit realizarea urmașilor lui printre străini – dar și fețele vecinilor...
Dar poate că la sosirea lui, fiul risipitor, rătăcitor și deloc mort o fi ajuns acasă după stuingerea nemângâiată a bătrânului tată. În scenariile mele optimiste, continuarea ar fi următoarea: după ce și-au căzut în brațe și au plâns copios dispariția nemângâiată, mâncând apoi toți vițeii cei grași – risipitorul...(vezi scenariului pomenit mai sus).
Într-un scenariu chiar mai optimist – dar chiar și mai ireal, dacă asta e posibil! – statornicul s-ar fi dovedit exact așa: statornic, și ar fi refuzat să-și părăsească moșia plină de baligă și viței grași, dând astfel cu piciorul nespălat, încălțat în sandală, la posibila realizare din țara câinilor și a colacilor cu susan. Ar fi găsit el atunci vorbe frumoase, gen „munții noștri aur poartă” și „dragostea de moșie e un zid”, și și-ar fi înfipt călcâiele în glia străbună, mormâind „bucuroși le-om duce toate”, mai ales cu oarece ajutor în șekeli sosit de Aiurea... Și fratele cel rătăcitor, după ce își va fi șters o ultimă lacrimă – și grăsimea de vițel de pe bărbie – ar fi plecat în rătăcirile lui, promițând că de acolo, din realizarea lui, nu va uita niciodată neamul ajuns la sapă de lemn (pe atunci cam așa erau sapele...), Þara mumă ajunsă la nevoi, secete, lăcuste, parveniți, etc., etc. - ba chiar că din puțini șekeli (destinați risipirii) va risipi și el câțiva pentru nevoile Þării – spre uimirea întregii comunitați!
Dar și mai de necrezut scenariu ar fi acesta: fiul risipitor, rătăcitor (și încă plin de viață și bani) nu va mai pleca! Se va regăsi cu totul devenind statornic, întors acasă, printre ai săi, punând umărul la îndreptarea tarelor societății, primind în casă un oarecare rătăcitor din Galileea și minunându-se de pildele spuse de acesta, luându-se, poate, la harță cu fariseii, romanii, mai știu eu cine... Să mă opresc aici, căci povestea tinde să alunece pe o pantă mai puțin optimistă.

Scenarii... scenarii... Ce au aceste scenarii cu noi, românii? Muma Þară își pierde în fiecare an, în fiecare zi, fii, care pleacă, rătăcitori prin lume, în urmărirea iluzorie a „realizării” personale. O „realizare” în care mama, tatăl, fratele și surioara nu mai au loc, cum nu mai au loc nici cultura și tradițiile românești, ba nici măcar limba și apartenența la un neam milenar. Noi, acești fii risipitori, suntem mai morți chiar decât acel fiu pierdut din pilda biblică. El, ca toți fii rătăcitori ai neamului evreiesc, o fi risipit ce-a risipit, dar nu a risipit niciodată moștenirea etnică și religioasă!
Vom găsi vreodată răspuns la aceste întrebări ipotetice? Ne vom pune, oare, întrebări ipotetice, care nu ne ajută deloc la propria „realizare”? Vom face vreodată scenarii ireale, imposibile - dar pe care viața le va dovedi singurele realizabile, în care realizarea personală include realizarea întregului neam? Va fi nevoie de o secetă să ne întoarcem acasă? – cu inima, cu inima, nu vă speriați! Călcându-ne pe orgolii, individualism, egoism, nepăsare... Speriați de moartea culturală și spirituală.
Fiii risipitori ai neamului evreiesc au fost pierduți, dar nu morți. Timp de două mii de ani au risipit orice, chiar și viața lor, dar nu ființa lor dată și binecuvântată de Dumnezeu. Și, într-un târziu, s-au întors acasă. Vom fi în stare noi, fiii rătăcitori ai României, să ne întoarcem în inimă către țară, contribuind, fiecare după puterea lui, la propășirea ei? Sau vom risipi tot ceea ce generații după generații, veac după veac, ne-au dat nouă moștenire?
Atunci, pe bună dreptate, mama Þară va putea plânge la pieptul fiilor statornici. Ea nu va mai putea spune dspre noi: „Au fost pierduți, și i-am regăsit. Au fost morți, și au înviat.” Vom fi pierduți, pentru totdeauna. Vom fi morți, de mult...
Escu
(Prelegeri neascultate de nimeni
Ediția a II-a)

Nota Redactorului:

Va trebui să punem și următoarea notă: Părerile exprimate în această prelegere nu ne aparține! Dacă sunt cititori care cred că din ea răzbat opinii anti-semite, îi putem liniști spunând că opiniile respective nu sunt nici pe departe atât de grave ca impresia sumbră lăsată asupra celor pregătiți chiar acum să se „risipească” prin lume.
Mai ales, domnul pastor ne-a atras atenția asupra aducerii în deșert a numelui Domnului. Înțelesul pildei biblice este cu totul pierdut sub stratul de ipoteze și scenarii. Este evident că profesorul a lipsit la multe ore de învățătură biblică. Această lipsă poate fi remediată prin conectarea pe site-ul www.biblianoastră.com, unde cei mai vestiți pastori neoprotestanți oferă gratuit (în schimbul unor contribuții modeste în bani) zeci de predici legate de cele mai diverse subiecte, inclusiv despre fii risipitori...