La data de 21 iulie 1969 primul om a pasit pe Luna, dar taina ei s-a pastrat.
Pentru antici, Luna era un lucru fundamental sfant, Soarele alaturi de astrul nocturn fiind principalii protagonisti ai mitului astral. Nu e de mirare ca cele doua corpuri ceresti au concurat umar la umar ca masuri ale timpului calendaristic.
Daca am intreba un om oarecare de pe strada ce ne poate spune in legatura cu Luna, probabil, acesta ne va raspunde ca este singurul satelit natural al Pamantului si ca omul a pasit pentru prima oara pe astru in 1969. Ce simpla descriere si la subiect. Si totusi, problema e pe departe de a fi solutionata. Misterul milenar continua.
Sa ne intoarcem putin in timp si sa analizam.
Incepand cu anul 1959, zeci de sonde automate au fost lansate spre Luna. Primele erau destinate simplei fotografieri a suprafetei, in timp ce o survolau sau inainte de a se prabusi pe intinderea ei. Insa odata cu primele imagini primite de pe sonda ruseasca Luna 3 parea sa se elucideze, intr-un sfarsit, “fata nevazuta” a Lunii. Informatiile nu au fost transmise in detaliu si pentru publicul larg, ceea ce a trezit dubii in randul oficialitatilor americane cu privire la ceea ce rusii “au vazut”. Mai tarziu, satelitii plasati pe orbita in jurul Lunii au studiat-o si fotografiat-o timp de mai multe luni. Finalmente, omul era capabil sa aselenizeze exotica si ostila suprafata lunara. Insa din toate cele 13 misiuni Apollo pe suprafata ori pe orbita Lunii, ne atrage atentia, in mod special, misiunea Apollo 11, reprezentand prima aselenizare lunara. Din acel moment, cand modulul lunar, dupa o calatorie nu tocmai linistita, a aselenizat, in cartea umanitatii se scriau noi pagini de istorie, fara tagada pasul umil si mic al omului reprezentand un salt urias pentru umanitatea, inca, in formare. Lasand elogiul istoric deoparte, trebuie remarcata prezenta de spirit a astronautilor americani din timpul misiunii Apollo 11, in mod deosebit, atragandu-ne atentia afirmatia comandantului de zbor – Neil Armstrong-, cand tocmai cobora din modulul lunar, alaturi de Edwin Aldrin: “Nu suntem singuri”. Sa fi vazut si alte urme inafara celor produse de astronautii americani? Este
posibil si nu; insa daca analizam tonul in care s-a facut afirmatia de catre un astronaut experimentat, ar trebui, cel putin, sa ne punem o intrebare: de ce NASA a tinut sub secret afirmatia lui Armstrong? Iar, colac peste pupaza, dupa cateva zile de la “aselenizarea reusita”, NASA a conchis, in urma unor expertize speciale, ca astronautului i s-a parut ca vede alte urme, cand in fapt datorita gravitatiei reduse si a conditiilor ostile de pe astru, acesta vazuse o urma a vreunui meteorit descompus sub forma unei urme de “bocanc spatial”. Eu unul, le consider ca fiind niste afirmatii puerile, mai mult incercand prin acestea sa ascunda decat sa evidentieze. Ny Times (New York Times), in urma cercetarii datelor transmise de NASA la acea vreme, concluzionase ca se doreste o musamalizare, insa nu se stia, inca, motivul. Oamenii nu erau pregatiti sa aiba de-a face cu E.T. ori alte creaturi spatiale, care, in fond, faceau parte doar din cultura filmelor de televiziune, chiar si asa, reprezentate intr-un mod apocaliptic, “alienii” trebuind de fiecare data ori sa incerce sa colonizeze planeta albastra ori sa faca alte masinatiuni conspirative la adresa armoniei pamantene. Pur si simplu nu era loc de imigranti “extraterestri prietenosi” pentru ca locul lor, in imaginatia regizorilor vremii, era deja luat de creaturi abominabile si veritabili criminali feroce.
Revenind la misiunea de cercetare spatiala Apollo 11, din nou izul de mister ne intriga prin alte declaratii ale cosmonautilor temerari. Se pare ca acestia vazusera ceva atat de extraordinar si terifiant, incat explicatia lor la imaginile vazute prin hubloul navei i-a surprins chiar si pe specialistii NASA. Astronautii declarasera , ulterior, ca pe tot parcursul intoarcerii spre Pamant au putut observa trei lumini puternice, care parca imitau traiectoriile unor nave; in plus, dinspre un areal de cratere, aflat in vecinatatea conului de unbra al Lunii, Armstrong descrisese inca doua lumini ce pareau a se alatura, in formatie de escorta, celorlator trei deja aflate pe orbita lunara. Ajunsi inapoi la baza Houston, specialistii militari NASA, de data acesta, le-au explicat cosmonautilor ca acestia nu vazusera, probabil, decat materie purtata de vantul solar, sub forma de meteoriti de dimensiuni corpusculare, bombardati fiind de catre radiatiile din jurul centurii gravitationale; iar acele lumini puternice, ce “pareau” a se misca, nu reprezenta decat descompunerea meteoritilor in cristale de gheata.
Explicatia de mai sus a multumit, oarecum, presa, iar pentru o buna bucata de vreme chiar si o parte din populatia intrigata.
Totul parea sa se fi incheiat ok pentru Guvernul american.
Un alt eveniment de proportii, intamplat in anul 1965 in regiunea Roswell-New Mexico, avea sa fie scos din nou la lumina din zecile (poate miile) de arhive prafuite si mistificate cu grija, specialistii militari NASA confruntandu-se cu noi sarje de “probleme” din partea mass-mediei. Evident, rezultatul final a fost musamalizarea a ceea ce intr-adevar s-a petrecut, cufundand fenomenul Roswell intr-un alt meticulos aranjat labirint al misterelor. Insa cu timpul, generatiile ce au succedat evenimente de genul Ariei 54, Project Aurora cat si alte situatii puse in scena departe de ochii critici ai oamenilor “din afara”, nu au mai fost asa de tolerante cu pseudo-explicatiile de orice fel, anul 1990 aducand un nou val de intrebari din partea americanului de rand, si nu numai.
Asa cum au ramas dubii in legatura cu “aselenizarea reusita” din 1969, cat si fata de incidentul Roswell, in aceeasi masura fatidicele incercari de acoperire al adevarului vor ramane intr-un vesnic deschis registru al musamalizarilor guvernamentale.


* Surse: arhive New York Times, arhive editoriale Adevarul, Roswell Magazine si alti colaboratori.