Toți mi se plâng că iar i-au cuprins regretele. Azi a fost prea mult... am fost egoistă și am mimat doar ca ascult. Buzele mele dădeau sfaturi, dar inima-mi era ca moartă, sufletul meu nu putea gândi la problemele altora. Ființa mea plângea, decopeream, iar, ca eu sunt diferită. În minte îmi stăruia o singura întrebare: "Eu de ce nu pot să regret?". Mi se părea că ma mint, doar o făcusem de atatea ori. Uneori ajungi într-un moment cand iți crezi proprile minciuni, cand minciuna si adevărul sunt acelasi aluat. Rătăceam printre gânduri, mă pierdeam printre întrebari, apoi toate au prins glas și ca un urlet au năvălit una după alta "De ce aș regreta ca toată viața am fost a cincea roata la căruță, dacă mi-a venit și mie rândul? De ce să plâng că nu am maturat eu praful? De ce sa regret că după primul sărut a urmat despărțirea, dacă am rămas cu o frumoasă amintire? De ce să regret că "te iubesc-ul" meu a rămas fără răspuns, dacă așa am învațat că dragostea nu e simplă? De ce să regret că soră-mea poate zâmbi oricând, dacă zâmbetul ei aduce lumină? De ce să regret c-am căutat răzbunarea, dacă împlinirea ei m-a făcut sa văd că nu e bună? De ce să regret că am facut o portie, dacă asta m-a făcut să văd că am greșit? De ce să regret că am dat cu bâta-n baltă a doua oară, dacă asta mi-a dat forța de a n-o face a treia oară? De ce aș regreta că toata viața am trăit prin alții, dacă asta sunt "EU"? De ce aș regreta că nu pot privi in mine, dacă așa mi-e bine? Dar, mai presus de toate, de ce aș regreta că m-am nascut, dacă alții au fost nevoiți să decidă pentru mine?
Și totuși, atunci... de ce regret că regret?