In grabă, pe ascuns as zice, a inflorit caisul, abia de i-am prins floarea in privire... Ploaia, vantul, frigul mi-au răpit bucuria visului de primăvară palpabil... Se zgribulesc mugurii sparti in frunze... iarba e verde, doamne ce verde... Si cresc apele, si oamenii inspăimantati de prin Banat nestiind ce păcate au săvarsit, mă fac să strang pleoapele, dintii, intr-o stare de neputintă amară... S-a clatinat putin pămantul pe la Herculane, ziaristii răpiti in ultima lor fotografie arată cat de jalnică e omenirea asta reală in care trăim... Si stau ghemuită in mine de rusine, cu mainile impreunate a rugă, către un Dumnezeu supărat tare rău pe noi, ăstia păcătosii, ăstia nebuni care mai credem că primăvara mai poate fi margine de vis... că oamenii sunt oameni, că dincolo de calamităti mai există solidaritatea, că va venii o zi in care bunătatea va triumfa asupra răului... si, mi-e rusine, că băsmesc... si mi-e ciudă că, oamenilor le place ca intr-un drog - răul... că leac impotriva acestui rău, nici măcar nu se caută...