Mâine dimineață, oricum, toate milioanele de senzații împreunate își vor sorbi cafeaua de după, ascunse, pătrunse, tu le mai vezi? pe unde s-au dus, că nici nu mai miroase a ploaie, a tors, a dezmierdare miroase; aproape că până și ciorapul uitat de luna lui mai miroase a dezmierd (nu era cu ciorapii în vine ploaia asta când am prins-o intrând în sufletele noastre?! Și noi, noi cum eram?! ) de parcă s-ar dărâma le tour eiffel, ar fi bine să plouă până acolo, să se topească respirul în aerul palmei tale făcute căuș peste umărul meu de metal, să soarbă căldura forjei primare și a mănușii unui medic militar croat, să-mi soarbă fierbințeala palma ta, că, uite, vine iarna și ne îmbracă gheața din suflete cu paltoane mari și moi, de cașmir ivoriu, ne camuflăm înainte de orice împlinire, un miracol nu poate fi făcut, el doar se întâmplă, poate fi făcut să dureze însă... Trei zile sunt un etalon strâmb, pentru cloșcă, nu pentru OM, omul clocește ploaia până scoate pui de miros fulgerător și bleu-vert de dragoste nesătulă, neterminată...

adică cerul (bine, doar părți din el) se toarnă în cele mai hulpave căldări? la iarmaroc îmi duc întinerirea să-și cumpere o goarnă să urle-n dis de rouă a floare de noroc.

adică mi se pare că-s ploi de sori și stele, și toate cad plămadă de veac privirii mele.