Intotdeauna viata toarce imblanzita in biblioteci. M-am nascut floare pe un munte, si un Profesor m-a rupt din mana sparta a naturii, uitandu-ma apoi in biblioteca sa. Si ce daca sunt floare de colt intr-o carte arareori deschisa: renasc ciclic, cu fiecare dimineata! In universul meu fara centru si margine traieste un fel de Zarathustra. Aici, in otrava logosului, e o arma a sinuciderii ce te trezeste regenerat, mantuit de morbul singuratatii.
Si daca ofileste, floarea revine cu o anume decenta, la fel ca in mediul ei natural. In natura ma contopeam cu ploaia verii, purtam fulgerul pe brate. Acum, nu mai sunt batut pe umeri de fluturi, caprele negre nu mai vin la ore fixe. Si iata cum, din nimic, m-a suflat cineva din palma lumii si am ajuns pe rafturi prafuite.
In interiorul cartii, strivirea se face pana la capat si sunt fericit ca fiecare strivire e o noua placere. Ce e dedesubt e la fel cu tot ce e deasupra. Si, cand ma mai gaseste vreun bibliotecar, am impresia ca spaima de a ma pierde in lumina nu e mai mica decat aceea de a ma risipi in intuneric. Nimeni nu te intreaba cati ani ai, nimeni nu se apropie cu libertatea in palme. Esti doar atins fara atingeri, cu priviri ascunse. Sunt priviri si priviri; e posibil ca nimbul grasimii de pe ochi sa repudieze dialogul vederii. Si, cand sunt mangaiat de vreun paianjen, mi se gadila Absolutul. In paianjeni caut cruci, iar in ochii-paianjeni caut plenitudinea. Un grup de ‘cititori’ inseamna nu mai multe creiere, ci mult mai multi ochi. Dar cine stie sa intre cu ochii inainte in inima? Ochii ce ajung la mine sunt variati: dincolo de irisi, simt uneori un miros de femeie cu parul lung, alteori dau peste mine apostoli ai licorii. Cand fluidul atingerii cu privirea se cununa cu esecul sunt strivit sufleteste. Tacerea mea le spune ca trecutul si prezentul meu nu exista decat din speranta inimii in bine. Si iata cum ajung la ideea fundamentala a trairii florilor in carti: e bine sa insemnam locul oriunde ne aflam.
Astazi sunt altfel, pentru ca nu stiu cine m-a departat cu scopul fatidic de-a ma privi cu un ochi dinauntru. Oare cine m-ascunde-n absente? Ma consolez ca sunt ‘un ceva mai mult decat nimic’. Copertile cartii mele sunt ca doua poduri ce adulmeca singuratatea apei pe cale de disparitie. Pentru a putea sprijini varful piramidei de carti ar trebui sa ma sprijin pe un pod cu samburi din adancuri. Or, lipsurile adancului ma dor. In interiorul cartilor aflam nu ceea ce nu este, ci numai ceea ce a fost. Cine ma mai recupereaza, cine mai coboara in abisurile cartii in care raza galbena nu ajunge niciodata?
Ca orice floare de colt, m-am petrecut in munti si-n biblioteci! Si, cum toti vrem sa ramanem, nutresc speranta ca nimic nu se pierde decat pentru a ramane!