Dincolo de mine! Privesc azi in spatele oglinzii. Necunoscutul! Ceea ce nu am vrut sa cunosc vreme îndelungata din trupul si carnea mea. Mă ridic din scaunul rigid al statorniciei pentru a privi încă o data in fata oglinzii veșnic radiante, veșnic amăgitoare. In oglinda aceeași imagine plina de magie, aceeași carne vie a reflecției, dar acolo nu sunt eu! Nu! Nu am fost niciodată si niciodată nu am recunoscut imaginea aceea.

Privesc cu uimire cum imaginea din oglinda îmi zâmbește galeș. Ochii ii sunt rai! Nu cred ca am văzut vreodată atâta răutate in lumea asta. Intr-o clipa ridica pumnul si sparge oglinda! Îmi feresc fata întorcându-mă un pic si ducând mana la ochi. Zgomotul picăturilor de sticla scade in intensitate după o vreme. S-au stins. Din partea cealaltă a oglinzii se aude acum o voce femeiasca: "C’est moi mon amour! Viens me rencontrer!" Ultimul șanț se apărare. Ultima redută căzuta in lupta cu mine, aici, in spatele oglinzii descopăr o alta lume! Lumea ei sau a lui! Demon amăgitor!

Înarmat pana in dinți pornesc in lumea ei! Spre Meka pornim cu alai! Dar drumul e lung si pustiu. Demonul meu mă alina, demonul meu mă tine in viata veșnic cu amăgirile sale. Nebunul pierdut in desertul cel mai fierbinte țipând intr-una însetat: Apa! Apa! si sorbind lichidul rece de la mana ei arzândă… Demonul meu mă alina! Mă tine in viata amăgitor si frumos.

Nu mă lasă sa îl vad niciodată, dar mă lasă sa ii simt prezenta. Acolo, in lumea de dincolo de mine îmi întinde mereu mana si mă lasă sa mă sprijin de ea, sa mă ridic si sa mă îndrept mai departe spre Meka lui. Pas cu pas. Regăsesc in mine toate deschiderile răpuse de vreme către lumi de mult apuse din ceea ce odată poate au fost stele radiante, lumi pline de parfumurile incandescente ale vieții trăiriste.

M-am întâlnit ieri, in pelerinajul meu din lumea de dincolo de oglinda, cu Chiasma. O veche cunoștința… un alt demon al meu, cel ce îmi deformează întotdeauna imaginile atunci când încerc sa percep senzația prezentei ei… lui… Iar Meka lui e încă departe. Departe! I-am simțit iară prezenta si am scos armele sa îl provoc la lupta, dar nu vine! Vine doar noaptea in somn, doarme alături de mine, îmi săruta parul sau îmi atinge ușor obrazul, niciodată mai mult. "C’est moi." Vocea se aude iară vag departe de mine. Parca si lui i-ar fi frica de prezenta mea, de prezenta de care eu însumi vreau sa scap.

Cu armele scoase merg mai departe prin întunericul bezmetic al lăcașului! Drumul spre el… ea… Lung coridor întunecat! Iată-mă in sfârșit in fata unei alte uși… Nu! Nu e ușa… deși mă simt atât de puternic cu armele mele in mana, parca fără ele as fi si mai puternic si le ascund iară. Le iau si le bag in sân si in buzunarele memoriei pentru a le scoate la nevoie sau pentru a le uita tot la nevoie.

Atent privesc, studiez ca întotdeauna, solzi ai prefacerii. Nu! Nu e ușa! E sticla! E… e reflecția oglinzii mele! Reflecția din lumea aceasta! De partea cealaltă e Meka ei… lui… De partea cealaltă e… L-am găsit! Bucurie extaziata! Picioarele nu mi le mai simt! Nici nu îmi aduc aminte când am căzut in genunchi! Încerc sa mă ridic insa picioarele nu mă asculta; e clar ca îmi trebuie un moment de relaș dar nu îl am, nu îl vreau! Nu! Cu o ultima sforțare mă ridic, picioarele îmi tremura, zâmbesc malefic, iar privirea îmi e rea… mai rea decât orice privire din lumea mea! Ridic pumnul si in clipa următoare privesc cum fiece picătura de sticla se lovește de podeaua de apa. Zgomote de pietre înghițite de lichidul transparent se aud împânzindu-mi timpanele cu vibrații necunoscute mie…

"Accueillir mon amour. C’est moi!" Mă trezesc in genunchi, cu mâinile pline de sânge, sprijinindu-mă de nisipul fierbinte cu vorbele acestea încă zbătându-mi-se in interiorul urechilor. Ridic capul disperat, insa încet, căci mă doare prea tare… Un început de rochie ala in fata mea, un alb de o strălucire ce nu am mai cunoscut! Un pic mai mult, privirea percepe din ce in e mai mult, un contur se formează, un trup de femeie… nimic mai frumos in cunoașterea mea pana in clipa aceea, nimic mai sublim… încă un pic… conturul prinde forma si mai mult…

Nu! Urlu nebun! Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Nu! Nu! Se întuneca totul, ridic nebunește capul pentru a zări pentru o clipa chipul acela… Fie-mi memoria cat mai lunga! Nu! Te implor, nu dispărea! Nu așa de repede! Te implor! Acum, acum când te-am găsit!

"Vous aviez des doutes. Me c'étaiti!" Vorbele răsuna precum un blestem. Am orbit in brațele ei, dar nu! Demonul meu nu pleacă. Ca un nebun pierdut in desertul cel mai fierbinte țipând intr-una însetat: Apa! Apa! si sorbind lichidul rece de la mana ei arzândă… Demonul meu mă alina… e aici cu mine… iar eu sunt orb…

Dincolo de mine nu am curajul sa merg. Nu știu cine e! Nu știu ce e, știu doar ca îl iubesc! Ca amăgirile lui sunt dragostea mea.