Literatura ca erecție culturală

Este pentru a nu știu cât oară când vă scriu, însă este pentru prima dată când trimit un articol. Poate le țin îndosariate, pentru book (mă vreau si eu a fi un pui de jurnalist, deocamdată șomer și nu se știe când un redactor șef va dori să vadă și articole nepublicate, articole gen exercițiu; Robert Turcescu (Dans de Bragadiru) poate aproba această precauție). Tema „Amorul literar românesc”, una dintre preferatele mele, m-a incitat în a vă scrie și, dacă e să încep cu o constatare – a se citi reproș – vă întreb de caută articolul lui Aurel Codoban în paginile acordate tematicii respective. Să mi se ierte, nu am nimic cu autorul și nici măcar cu articolul, excelent de altfel, însă nu se încadrează. Scrierea este de factură psihosociologică, cadențând ritmat între azi și ieri, între azi, ieri și înainte/ după 1989,. dar nu la acest lucru vreau să mă refer.
Se întâmplă, de puțini ani, să hoinăresc prin literaturi. În același sens remarc și o creștere/ regresie (cine știe?!) a literaturii celor de vârsta mea, naționalizați cu gumă TURBO, adică a tinerilor exibiționiști literaturizați cu Nietze, Kunt Hamsun, A.P.Cehov, manele și semințe mâncate pe la colțuri de blocuri, care între pizdă („Pizdeț” – Alexandru Vakulovski) și stea de mare( „Farul” - A.E. Bakonsky) sau spermă („Fișă de înregistrare”- Ioana Baetica) și lapți („Craii de curte Veche” – Mateiu Caragiale) nu găsesc nici măcar o diferență de originalitate. Astfel scara de valori a fost deseori vehement acuzată de perimare, de neasezonare la tot ce este trendy și cool (cât de cool este un junckie? întrebare pentru Dragoș Bucurenci – „Realk”), și click-ăind exasperant pe opțiunea conflictului de generații trimitem la coș, treptat, cizelata pedanterie de altădată înlocuind-o cu brandul, încununat cu lauri, al noului amor românesc. Nu degeaba tânăra generație, întotdeauna percepută cu greu, și aproape niciodată acceptată la momentul de fiasco, rebelă și intransingentă față de cronicele, culmea indulgente și elogiatoare – vezi Simona Sora, Liviu Antonesei – declarat admirator al genului – pentru proză, sau încurajările on-line ale lui Emil Brumaru sau juriile care acordă premii poeziilor Elenei Vlădăreanu, vezi revistele literare, (cu mândrie spun că între acestea „Oglinda literară” duce o campanie anti...), reordonează „noua dezordine amoroasă” (Pascal Bruckner) după cum o taie capul și se ofuschează vituperant la demonstrațiile contra.
„Amorul literar românesc” durează (așa cum s-a precizat) încă de la poeții Văcărești sau Costache Conachi, însă treptat, așa cum orice lucru se supune veștejirii timpului,(ca și în alte literaturi de altfel) devenind temă majoră. În acest caz se impune o nouă partitură, mult mai puțin vehiculată: cea a pornografiei. Poate mi se va da peste nas: „Și Eminescu a scris poezii pornografice”(ȘTIU...volumul XV, DA....!!!! NU LE-A PUBLICAT, le-a ținut în sertar ca să scotocim noi, (a lăsat chiar și listele de cumpărături așa că nu are rost să comentăm). I-au urmat mulți alți scriitori, nu are rost să fac o listă, chiar nu are rost. Spre exemplu să ne amintim de Hașdeu cu „Duduca-mamuca”, operă pentru care a fost acuzat de imoralitate.
Scurt moment publicitar: „De ce iubim femeile” – Mircea Cărtărescu. După ce „Nostalgia” devenise carte eveniment a literaturii românești imediat după 1989, celebrul poet, prozator...optzecist avea să dea lovitura încă o dată la finele anului trecut. Elogiat prin mai toate revistele literare, fericitul câștigător a unei campanii publicitare de invidiat a spart gura târgului cu o carte despre amor. Extaziați, criticii au cavalcadat vânzările. Printre cei mai onești – părerea mea – au fost, să mi se ierte lapsusul de nume, cel din Suplimentul de Cultură și Dan C. Mihăilescu în „Idei în dialog”. Cel din urmă, aderând la opiniile exprimate în emisiunea „Parte de carte” care a avut ca temă literatura fără perdea, elogiază culegerea de povestiri, însă conferindu-i un rang mare în contextul juxtapunerii sale cu literatura pornografică în vogă. Adică amorul literaturizat atât de bine de Cărtărescu, dar fără prea mult folos (zic eu) se detașează prin cvasiunicitatea în timpi reali față de „Băgau”-uri și vacanțe muncitorești exotice și pline de narco-zoofilie („Vară în Siam” – Claudia Golea).
Dar deja m-am lungit mai mult decât mă ține nasul așa că închei. Fără concluzii, fără declarații lacrimogene de la revedere. O să vă mai scriu fie că veți publica acest articol fie că nu.