agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-16 | | Dragă prietene, am tot amânat să-mi torc firul amintirilor, dar iată că în cele din urmă, m-am hotărât să le scot la lumină din adâncul sufletului și timpului. Astăzi mi-am luat inima-n dinți, după numeroase ezitări, să le îmbrac în hainele sărăcăciose ale cuvintelor, încercând să le redau prospețimea și strălucirea de altădată. Cred că aș putea să spun și eu precum Brâncuși, respectând desigur, distanțele: « Viața mea nu a fost decât un șir de minuni ». Și prima mare minune a fost venirea mea pe lume. Când aveam doar câțiva ani, o surprindeam adesea pe mama uitându-se lung la mine. Apoi îmi zicea, oftând din adâncul sufletului: "Ei, draga mea, pe tine am vrut să te fac marinăriță! » Rămâneam cu gura căscată de uimire și cu ochii mari pierduți în zare. Mă vedeam navigând pe o mare furtunoasă, îmbrăcată în costumul de marinar care era la modă pe atunci, cu gulerul acela mare, cu cravată peste bluzița albă, cu fusta bleumarin plisată și bască albă. Cu o voce plină de nostalgie îi spuneam mamei cu reproș : « Vai, de ce nu m-ai făcut marinăriță? » Mama râdea într-un anume fel care mă lăsa foarte nedumerită. Pentru mine, nimic pe lume nu putea fi mai frumos decât să fii marinar sau marinăriță. Când am crescut și am înțeles sensul adevărat al cuvântului, mi-a pierit tot entuziasmul. Dar toate astea s-au întâmplat mult mai târziu. Primele amintiri care mi s-au imprimat în memorie cu o claritate extraordinară, le am de la o vârstă destul de fragedă ; nu cred să fi avut mai mult de trei ani pe atunci. O văd și acum pe mama sub nucul bătrân, ținând cu multă grijă în mâna stângă un ou fiert, moale, iar în cea dreaptă o lingură de lemn. Sub nuc era o masă lungă, încadrată de două bănci. Pe una din ele ședeam noi, cei trei copii așteptând sfânta împărtășanie, cu gurile căscate și cu ochii țintă la oul miraculos. În mijlocul mesei trona o mămăligă galbenă și rotundă ca un soare, tăiată felii cu o sfoară. «Ați luat mămăligă ? », ne întreba mama, stând în picioare. « Daaa », strigam noi într-un glas. Atunci începea ritualul. Cu coada lingurii, mama lua puțin albuș, puțin gălbenuș, hrănindu-și cu multă grijă puișorii înfometați. (Toate astea se petreceau după cel de-al doilea război mondial care adusese odată cu celelalte dezastre și nenorociri o foamete cumplită pe meleagurile Moldovei.. Mama ne povestea că cei care aveau câțiva saci cu porumb în hambar erau considerați oameni cu avere). « V-ați săturat? », ne întreba apoi cu o voce care nu admitea nicio replică, iar noi răspundeam toți trei ca la armată : « Daaa! » Atunci fața i se lumina de fericire. O am atât de limpede în fața ochilor! O icoană vie. Slabă, palidă, cu ochi mari, negri, cu părul strâns și legat la spate. Mă întreb acum cu mirare, după atâția ani, ce mânca ea și cu tata. Poate restul de mămăligă rămas pe fundul de lemn... Mai târziu am citit în Noul Testament episodul celor cinci pâini și a celor cinci pești, fără ca acestă minune să mă mire prea tare. Mie mi se părea mult mai miraculos acel ou cu care mama reușea să-și sature cei trei copii... (Va urma)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate