Am 23 de ani. Așa îmi place mie să spun cui mă întreabă. Deja, de la vârsta asta am nevoie de un sprijin. Moral și poate chiar și material. Ciudat lucru, cuvintele acestea încep și pe limba germană cu litera M (Moral und Materiell). Totul în viață pleacă de la aceste două cuvinte. Cine e moral e și material și invers.
Sunt pentru fiecare așa cum își dorește să fiu. Nu mai am nici un fel de curaj. Am început să încurc numele bărbaților, îi cred amanți ei nefiind decât niște prieteni. Îmi confund soțul cu tatăl. Ce lume interesantă…e exact ce mi-am dorit eu de la viața asta mizerabilă.
Am uitat însă să vă spun un lucru. Am devenit zăpăcită, incoerentă și mă repet obsesiv. Fac, fără să vreau obsesii din orice. Din nume de bărbați, din cifre, din ,,Tache, Ianche și Cadâr” (care aparține lui Beligan). Acum, o să mă întrebați de ce? Pentru simplul fapt că la matineu, la sfârșitul spectacolului a făcut o reverență în fața publicului.
Radu Beligan a îngenuncheat la cei 80 de ani ai săi. S-a ridicat cu greu. Întâi a ridicat piciorul drept, după care brusc și pe cel stâng. Mâna lui stângă și-o îndrepta în partea inimii. Când am simțit lucrul acesta, am început să tremur. Ceva nu era în regulă cu mine. Eu mă așez tot timpul în primele rânduri. Îmi place tot timpul să fiu în față, nu știu de ce și nu știu dacă merită să trăiesc aceste emoții. E mult prea greu și mult prea dur. Fac acest lucru de când mă știu. Toate lucrurile acesta am început să le resimt pe pielea mea.
Aseară, înainte să mă culc, n-am rezistat să nu caut în dicționar anumite cuvinte. Nu le știam pe de rost înțelesul. N-am rezistat să nu caut și ce înseamnă: sinucidere, dement, schizofrenie, paranoia, depresie nervoasă… Toate aceste cuvinte se legau parcă cu logică unele de altele.
De data asta, am vrut să aflu adevărul și lucrul acesta mă interesa cel mai mult. Sunt absolut sigură că numai Dumnezeu mă poate salva de la disperarea și deznădejdea continuă în care mă aflu. Ca să nu o iau pe un drum greșit.
Mai precis spus, am avut un psihiatru de la vârsta de 18 ani, și l-am cunoscut pe vremea când făceam meditații le germană. Când am ajuns pentru prima oară la el, nu știam germana deloc. Lucrurile în liceu erau diferite. Mulți chemați, puțini aleși. Nu-mi aduc bine aminte, dar poate că nici nu mai vreau să știu multe lucruri. E mult de atunci, mai ales că au trecut ceva ani, de când am încercat să uit tot felul de chinuri. Deși am 23 de ani mă simt ca la 50, îmbătrânită și plină de tot felul de griji. Depinde de zi, oră, ceas, minut, secundă, sentiment, cifre, soț, copii.
N-am avut niciodată banii mei proprii, ceea ce m-a înnebunit. Tot timpul să ceri, e un sentiment destul de ciudat. Ca studentă, banii sunt mai puțini. Bugetul meu vine de la părinții mei, de la Tanti Șerban, Tanti T. și nu în ultimul rând de la psihiatrul meu, profesor de limba germană din Pitar Moș. Mulți mă întreabă, cum l-am cunoscut? Nici nu știu dacă mai contează de atâția ani… să povestesc întâmplări care nu-și mai au nici un sfârșit.
Mă plimbam prin facultatea de pe Pitar Moș, unii îi mai zic și Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. Eu, pe atunci nu știam acest lucru, pentru că mă plimbam pe stradă, pur și simplu. Eram în treacăt și nu făceam altceva decât să copiez niște anunțuri. Aveam la mine carnețelul, care conținea tot felul de numere, nume, nume și prenume. O întreagă enciclopedie.
Lângă mine, fără să-mi dau seama, se afla un bărbat de vreo 48 de ani. Dacă nu mă înșel îl chema Cudat. Mi-a zis acest lucru, după câteva minute. Mă tot ruga să-i spun pe germana cum se zice la doamnă sau la domnișoară. Eu, pe atunci, nu știam să fac nici o diferență. Eram necoaptă. Nu mă prindeam la toate jocurile lui.
Câteodată gândesc pervers. Poate că Dumnezeu mi-a dat o cruce de dus, un destin altfel decât a celorlalți... Și când Dumnezeu își dă seama că ți-ai încălcat promisiunile, te pedepsește rău de tot, cum nu se poate. Te lasă nevasta, copilul se naște handicapat, suferi, încerci să faci orice schimbare, dar totul e degeaba. N-ai cum să mai întorci lucrurile în favoarea ta. E prea târziu. În clipa aceea apare: gelozia, divorțul, adulterul. Atunci, simți că nu poți să faci nimic. Distonocalmele, diazepamele, extraveralele, nu-și au nici un efect. Sunt toate de pomană.
Băutura nu face altceva, decât să te potolească momentan. Dar, să n-o mai lungim. Profesorul de germană m-a invitat să ne plimbăm și să-l învăț declinarea adjectivelor. Din păcate și acum regret, pe atunci nu știam că el este profesor. Am început să mă bâlbâi și să mă fâstâcesc.
Apoi, treptat mi-a demonstrat că nu pot face confuzii între genitiv și nominativ. Și că singularul este la fel pentru genurile: masculin, feminin și neutru. Iar pluralul este pentru: nominativ, genitiv, acuzativ, aproape la fel. ,,Der, die, das” și derivatele acestor articole rămân neschimbate, ceea ce diferă este doar o literă de la sfârșitul cuvântului Mann (bărbat).
Cred că m-a învățat destule… De când face pe psihiatrul cu mine, au trecut aproape cinci ani. Mi-a repetat că nu trebuie să fiu diferită, că trebuie să și împart, să fiu bună, să nu fiu egoistă, să-i iubesc pe alții mai mult decât pe mine, să nu fiu narcisistă. M-a învățat că nu tot timpul e bine să fii ardelean. ,,Aceste lucruri te vor plictisi la un moment dat.” Nu îmi dau seama dacă se va schimba sau nu, pentru mine va rămâne mereu același.
Acum însă, nu îmi găsesc traducerile pe care le am de făcut. Parcă trebuia să scriu un editorial, sau să-l recit, sau să mi-l închipui, sau să-l creez.
E ora zece seara și ascult Simfonia a Cincea. Cred că e Beethoven. Azi nu mă mai deprimă. Alte dăți îl detestam. Când îl ascult pe Beethoven, parcă îl și văd. E uneori atât de aproape de mine… se chinuie, încearcă alte note. Schimbă notele așa cum își dorește el, din re în do; din sol în mi și este satisfăcut că în afară de el nu îi strică nimeni semitonurile. Așa am ajuns să ascult Simfonia a Cincea. E atât de târziu și de trist.
Cineva bate la ușă. Nu pot să deschid. Consemnul nostru e de patru ori. Doi ori doi. Bate de două ori, după care... un moment de pauză. Stă cinci secunde și bate din nou. Parcă ar fi tot un tact. Nu mă întreb cine este. Pur și simplu nu mă interesează. Cine poate să bată atât de târziu. Poate să fie o greșeală sau cine știe… Doar că, de data asta nu mă mai închid în camera mea.


27. ianuarie. 2003
Ora: 16,30
București