Știu că sunt singură. Am această certitudine. Știu că nimeni nu e de partea mea. M-am săturat de atâta snobism, de atâta mizerie în suflete, de atâta răutate. Nu mai vreau să văd oameni pe lângă mine care încearcă să mă lingușeacă ca să-și atingă vreun scop anume. Lucrurile acestea nu cred că sunt închipuirile mele.
M-am săturat să mint și să fiu mințită. Nu sunt duală că vreau, ci că așa cere viața. Dar, ce e viața ca să-mi poată cere mie așa ceva? Am semnat cu ea vreun contract la naștere? Nu îmi aduc aminte. Doar mama mea îmi poate spune acest lucru. Dar atunci, eram prea naivă și copilăroasă să-mi dau seama ce e rău și ce e bine.
,,Mediocritatea e la ea acasă”. Lucrurile acestea le-am visat noaptea trecută. Se făcea că trebuie să aleg între suflete și mediocritate. Eu una am ales în vis mediocritatea. Pe moment, am fost fericită pentru că ajunsesem la 80 de ani. Dar problema cea mai mare a mea era doar în vis. Acolo mă părăsiseră toți cei dragi. Era la fel ca în realitate. Soțul îmi murise, fetița mea devenise avocată de mâna a doua sau ziaristă. N-am știut niciodată adevărul, pentru că nu am fost de acord să se mărite cu ratatul de Johann. Eu aș fi vrut să o dau pe mâna unui medic cu avere. Dar, nu mi-a ieșit pasiența.
Fiica mea, Albertine, nu m-a ascultat nici în vis. Era extrem de încăpățânată. Făcea ce-o tăia capul. Și, când mi-am dat seama că nu mă asculta de nici o culoare, m-am hotărât să nu o mai recunosc drept fiică. Pentru mine, nu era altceva decât un simplu personaj, care nu avea nevoie de ajutorul meu și al soțului meu.
Câteodată, nici nu știu, de ce m-am măritat. Poate, pentru simplul fapt ca să pot fi și eu în rând cu lumea. Nu cred, că l-am iubit vreodată pe Joachim. Pe vremea când l-am cunoscut, el era de familie bună. Pe timpul acela am crezut că lucrul acesta înseamnă cel mai mult. Poate chiar totul. Căsătoria a fost făcută să fie. Lume puțină. Nu trebuia să se știe adevărul. M-am chinuit cu el toată viața. L-am urât, dar mă prefăceam că-l iubesc, așa de ochii lumii. Numai eu știam însă, ce se petrece cu sufletul meu chinuit de atâtea suferințe și insuccese de tot felul.
Joachim era de prin părțile sudului. Știa tot felul de limbi străine. Era un autodidact. Pot spune că lucrul acesta m-a făcut să țin la el. Frumos n-a fost niciodată. Nici nu mi-l puteam crea altfel în gânduri și imagini.
A fost dragoste condiționată. Pe vremea mea nu te puteai mărita așa cu oricine…
Nu știu dacă l-am iubit vreodată, dar când spun lucrul acesta sunt egoistă, rea și fără inimă. Am momente când sunt crudă cu alții, dar și cu mine.
Știu că Joachim mă iubea. Ar fi făcut absolut totul pentru mine, doar dacă l-aș fi lăsat. Dar mie, îmi plăcea să fac totul de una singură. Fără nici un fel de ajutor. Am acceptat poate numai ajutorul divin, care nu știu dacă a fost să fie cum mi-am dorit eu. De la Herr Gott. În rest, am căzut pradă o viață întreagă sentimentelor care mai de care și nu în ultimul rând disperării.
Nu știu dacă am ales în viață bine, dar cert, este faptul că am vrut întotdeauna schimbări, de la cei din jur, dar nu și de la propria mea persoană.
N-am știut să văd lucrurile bune, le-am văzut doar pe cele rele. Mi-a plăcut să fiu o mică dictatoare, un fel de tirană cu el.
Și când, mi-am dat seama că sunt tirană și cu cei pe care îi iubesc a fost prea târziu să pot să-mi cer iertare. Într-o seară, mi-am făcut liste întregi cu oamenii cărora trebuia să le cer să uite. Dar, n-am avut curajul să le spun. Sunt lașă și fără sentimente. Îmi place să fac ce vreau cu oamenii din jurul meu. Cum cineva nu face ce vreau eu, devin depresivă, iau tot felul de medicamente și nu mă pot controla. Þip, urlu, și încep să tremur, așa fără încetare. Pastilele… Deseori, nici ele nu-și mai au nici un efect. De-o viață întreagă m-am învățat cu ele.
Îmi place să fiu încă copil. Să mă pot juca de-a viața. Am momente însă când nu mai am chef, m-am plictisit de toate. Până și de mine.
Vreau să fac numai ce cred eu de cuviință. M-am săturat să mi se întâmple zilnic altceva.
Până și mașina asta de scris mă enervează. Nu scrie cum trebuie ăurile. Sunt sătulă să iubesc pentru alții. Sunt sătulă să ajut oameni care au ce vor, mai puțin sentimente. Mă enervează numai să le ascult poveștile…
Ca cineva să-mi asculte poveștile, eu trebuie să dau bani. La psihiatru. Să muncesc ca să pot vorbi liber. Ciudat lucru. Acolo, unde dau bani, nu pot vorbi mai mult de o oră. Numai la cabinet am dreptul să-mi spun toate ofurile. Pot să înjur pe cine vreau. Pot să-mi vărs dracii pe oricine. Pot să pocnesc personaje imaginare. Acolo, am dreptul să fiu vulgară. Nimeni nu îmi reproșează nimic și chiar dacă ar face-o, pentru mine n-ar conta absolut deloc. Aș putea deveni agresivă. Oricum, nimeni nu mă mai poate modela. Am ajuns la o vârstă când nu am chef să accept pe nimeni în gândurile mele.
Am ajuns în timpurile în care totul se plătește cu bani. Nimic nu mai e pe gratis. Nici târfele cele mai ieftine.
Când, la rândul meu, am fost pusă în situația să cer ajutorul altora, am fost luată în zeflemea. Mi s-a spus că exagerez și că ar trebui că consult un psihiatru. De ce oare nimeni nu înțelege că adevărata dragoste vine din suflet și nu din vorbe?
Lucrul esențial este că dupa ani de certuri cu soțul meu, nu am făcut altceva decât să-l îndepărtez de mine. Deși aveam nevoie de el, l-am mințit spunându-i că sunt sănătoasă. El a plecat și m-a lăsat alături de foile mele. Poate că ar fi trebuit să facă acest lucru încă de la început…
A vrut să-mi mai dea o șansă, dar l-am refuzat. L-am înșelat toată viața… Cu gândul…
Când și-a dat seama că nu face de fapt parte decât dintr-un joc de-al meu și-a cerut iertare, dar pentru mine a fost destul de târziu.
Nu după mult timp Joachim a murit de infarct. Mă iubise o viață întreagă. Făcuse absolut totul pentru mine. Își lăsase până și părinții în voia sorții. Era un om de caracter și nu un nimic ca mine. Mă acceptase încă de la început cu toate istericalele mele. Niciodată nu a vrut să mă schimbe.
Doar că eu am greșit și cu el foarte mult. Nu l-am iubit și nu l-am apreciat cum ar fi trebuit. Acum totul e de pomană. Degeaba am remușcări. Nu folosesc la nimic. Eu am îndepărtat-o și pe fiica noastră de el. Am crezut că procedez bine, dar nu am făcut altceva decât să mă ratez definitiv.
Am trăit o viață întreagă în mediocritate, în loc să-i dau atât lui Joachim și fiicei mele Albetine, șansele de care aveau atâta nevoie.
Nu mi-am creat în toată viața decât dușmani reali și imaginari și foi scrise la mașina de scris…
Am greșit foarte mult. Îmi cer mie iertare, lor … Nici nu știu dacă ar fi cazul.
Adevărul este că nu pot să-mi dau seama dacă toate aceste lucruri s-au petrecut în realitate sau doar în imaginația mea bolnavă…