agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-12 | |
Opiniile cercetătorilor acestui fenomen converg spre concluzia că primul dintre poeții trubaduri – cel asupra căruia s-au păstrat referințe biografice certe – este Guilaume, conte de Poitiers și duce de Acvitania, născut în anul 1071, la șaptesprezece ani după ce avusese loc Marea Schismă (decedat în 1126), determinându-ne să presupunem că instabilitatea și tensiunile climatului religios al acelei perioade vor fi avut o influență considerabilă asupra societății secolului XII.
Ceea ce intrigă la această formă de poezie este faptul că, încă din primele sale etape constitutive, ea face dovada unei evidente maturități a expresiei și rafinamentului, prefigurând astfel o formă poetică bine definită, ce nu putea fi atinsă decât prin contribuția unor poeți anteriori. Astfel, Guilaume de Poitiers, în pofida faptului că el este numele prin care se deschide acest capitol de istorie literară, nu poate fi considerat drept inițiatorul acestui gen, ci doar predecesor al unui curent ale cărui începuturi, din lipsa datelor satisfăcătoare, au rămas neelucidate. În vechea provensală, termenul „trubadur” înseamnă poet, fiind un cuvânt derivat din verbul „trobar”, care se traduce la rândul său prin: a inventa, a găsi, „deci a alcătui”1. Documentele istorice atestă apartenența la clasa privilegiată, altfel spus a nobilimii, a câtorva dintre acești poeți precum: Jaufre Rudel (? – 1147), prinț de Blaye, Raimbaut d’Orange (cca. 1147 – 1173), ori Bertran de Born (cca. 1140 – 1215), dar aceștia sunt cazuri izolate. Alții, precum Raimbaut de Vaqueiras (1180 – 1207) și Richart de Berbeziu (decedat probabil în aceeași perioadă) erau simpli cavaleri scăpătați, care au renunțat la meșteșugul armelor în favoarea vieții de poet. Cei mai mulți dintre ei aveau o condiție socială modestă și uneori precară, cum era, de exemplu, chiar cel mai talentat dintre toți – Bernard de Ventadour (născut prin 1125 și decedat după 1195), fiu al unei brutărese și al unui argat. Trubadurul era, așadar, un „cântăreț migrator”2, care deseori se întâmpla să își schimbe seniorul în serviciul căruia se afla. Situat aproape întotdeauna pe poziția de individ tolerat la curtea nobilului, se afla la discreția acestuia și nu constituia o excepție pentru un astfel de poet chiar faptul de a fi ridiculizat în modul cel mai grosolan. „Lui Raimbaut de Vaqueiras, care din jongler devenise trubadur, marchizul Albert, trubadur de asemenea, vrând să-și bată joc de el, îi aducea aminte: «… prin Lombardia însă te-am zărit mereu pe jos, jongler înfometat, sărac de bani și-n dragoste pățit; chiar și-o mâncare te-ar fi bucurat…»”3 Chiar dacă poezia trubadurilor este considerată în accepția generală drept expresia uneia dintre cele mai nobile trăiri spirituale – dragostea –, în urma analizei sale, vom constata totuși că ea reflectă acest sentiment într-o formă întrucâtva atipică și nu este nicidecum contradictoriu acest aspect, dat fiind că societatea pe fondul căreia se manifestă era, la rândul ei, subminată de nenumărate contradicții. O bună parte dintre acestea deveniseră chiar cutumă, cum era și cazul compromiterii – în urma anumitor rațiuni de ordin material – a instituției căsătoriei, fiind binecunoscută tradiția aristocratică potrivit căreia nobilul nu își alegea nevasta pentru frumusețea ori calitățile sale sufletești, ci în funcție de bogăția zestrei ori a domeniilor pe care i le putea aduce. Uneori, aceste considerente mergeau chiar până în punctul în care luau forma unui veritabil contract între cele două familii, care-și recunoșteau avantajul reciproc de a consolida o astfel de alianță. În atare condiții, nu este deloc absurdă presupunerea că viața conjugală a celor doi soți nu putea fi tocmai mulțumitoare sau măcar morală. Situația aceasta devine cu atât mai problematică dacă observăm faptul că, în virtutea spiritului cavaleresc propriu acelor vremuri, femeia, în general, era întâmpinată cu o deosebită prețuire și chiar venerație, dar, aproape întotdeauna, domnița gratificată cu astfel de atenții nu era, nicidecum, soția. Amorul adulter era, așadar, o temă recurentă în poezia trubadurescă, ceea ce va deveni, ulterior, un prilej în plus de neînțelegere între biserică – a cărei datorie era aceea de a perpetua valorile moralei creștine – și nobili, a căror viață depravată era, într-un mod evident, necorespunzătoare normelor creștine. Factorii care au condus la o asemenea stare de sfidare fățișă a autorității religioase își au originea atât în sânul Bisericii însăși – marcată de anumite conflicte interne –, cât și în faptul că această perioadă este, totodată, una în care se produce contactul dintre două lumi diferite: cea islamică, ce va ajunge, în urma Cruciadelor, să lase o amprentă definitivă asupra societății occidentale, și lumea creștină, care va fi nevoită să întâmpine acest conflict în două planuri diferite, atât cel militar, cât și cel cultural. În acest mod, odată cu noile teritorii cucerite și comerțul instituit între cele două părți, se va înfăptui un schimb de valori spirituale și tradiții care vor fi adoptate de către curțile aristocratice, care nu vor întârzia să devină „teritorii ale moravurilor profane, temple ale iubirii necenzurate și locuri de neîntreruptă petrecere.”4 Dezvoltându-se cu precădere în cadrul unor astfel de împrejurări ce frizau viciul și recunoscând legitimitatea împlinirii patimilor celor mai profane, poezia trubadurescă nici nu avea cum să fie o expresie a unei iubiri ideale sau platonice, ci, așa cum o arată cu claritate versurile celui mai mare reprezentant al acestui gen – Bernard de Ventadour –, era mai degrabă o reflectare a unui amor degradant. Și, într-adevăr, aici ne confruntăm cu o epistemă socială dintre cele mai atipice: marile familii nobiliare, fiind condiționate de necesitatea de a-și menține statutul social, de multe ori – aproape întotdeauna – făceau un compromis marital, care nu numai că era, ca gest în sine, dovada unei înjosiri, dar se întâmpla să aibă și urmări dintre cele mai neplăcute. Se întâmpla astfel că soțul nu avea niciun fel de sentimente față de consoarta sa, căci el era interesat, în urma unei astfel de alegeri, doar de faptul reconfortant de a fi consolidat o alianță care, prin beneficiile materiale oferite, să îi poată asigura continuitatea apartenenței la clasa privilegiată și a poziției sale în societate. A înfățișa în termeni mai îngăduitori o astfel de siluire, încercând a o justifica, înseamnă să prejudiciem, într-un mod irevocabil, imaginea a tot ceea ce este mai desăvârșit și constituie un ideal a tot ceea ce nu poate fi cumpărat și vândut, numărat și împărțit. Deseori, exegeții acestui fenomen sunt influențați de mirajul formelor, al rafinamentului și al distincției celor ce înfăptuiau astfel de „acorduri” – aristocrații –, dar un act infam va rămâne întotdeauna astfel, indiferent care va fi titulatura ce o poartă făptuitorii săi. „Critica, fie și amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii noastre, și cu orice jertfe, și în mijlocul oricâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului.”5 Versurile însele ale acestor poeme sunt întru totul edificatoare, fapt pentru care vom exemplifica cu câteva dintre ele – fragmente ale operei lui Bernard de Ventadour –, care stau singure drept mărturie ce transcede secolele, a nimicniciei omenești: „Iubirea, doamnă, n-o știm, zău, gusta; azi-mâine vremea noastră va zbura; prin semne hai să ne vorbim odată: curaj de n-avem, fii măcar șireată!”6 Întru totul comică această ipostază unde abilul poet știe a găsi cuvintele trebuitoare pentru a o îndemna pe domnița în slujba căreia se află – soția unui nobil – să nu respecte fidelitatea conjugală, iar de vom analiza întreaga conjunctură, vom constata că nici soțul însuși nu e tocmai un exemplu de virtute. „Femeia blestemată fie, Când prea lungește-o așteptare! Iar când se-ntinde-n vorbărie, Amoru-o scârbă-i și-o-nșelare. Căci poți iubi când ești a altcuiva, mințind isteț, și nu se va afla.”7 Aici, ezitările pe care le are domnița spre care se îndreaptă atențiile poetului ori, poate, simpla ei dorință de a-l necăji devin un prilej de suferință pentru acest pătimaș îndrăgostit, contrariat de faptul că aceasta se arată atât de refractară la avansurile sale și nu consimte degrabă să-și încalce jurămintele maritale. Totodată, această dinamică conceptuală în care se înscrie infidelitatea celor trei – soția, soțul, și poetul – este un prilej de reflecție pentru noi, deoarece observăm că fiecare dintre aceștia este convins de legitimitatea nestatorniciei: soțul se consideră îndreptățit să își înșele nevasta, dat fiind că nu s-a însurat cu ea din dragoste, soția își va înșela soțul pentru că acesta, în mod evident, nu manifestă sentimente puternice pentru ea, iar poetul este astfel cel mai norocos, deoarece reușește cumva să profite de pe urma întregii situații, seducând-o pe domnița care oricum nu ar fi putut rezista prea mult timp unei asemenea tentații. Analiza obiectivă a unor astfel relații va releva faptul că în acest triunghi amoros fiecare dintre ei s-a dezis cu totul de oricare pretenții ale demnității personale, iar dacă au optat pentru o astfel de alegere, suntem îndreptățiți a le atribui, fiecăruia dintre ei, respectul care li se cuvine – fie ei aristocrați sau nu. „Părerea mea-i că toate femeile greșesc, de-s neînduplecate cu cei ce le iubesc.”8 Desigur că poetul nici nu putea să gândească altfel despre femeile care mai încercau totuși să își păstreze o conduită morală decentă și o viață conjugală neîntinată de astfel de ispite, devreme ce el era primul care ar fi fost avantajat de maleabilitatea spiritului de rectitudine al soției. „dar nu-i defel dreptate: viclenii dobândesc mai mult decât primesc cei cu simțiri curate.”9 Aceste versuri redau, într-o manieră originală, un adevăr neîndoielnic: failibilitatea condiției umane. Dar a situa slăbiciunea pe o poziție legitimă conduce la confuzia și coruperea oricăror valori, iar odată înfăptuit acest lucru, ce anume ar mai rămâne intact în sistemul nostru de referință pentru a mai putea discerne binele de rău? „Să n-am nemernici roată, cu pâri și dușmănie, sorbeam iubirea toată, dar ei mi-o fac târzie.”10 Iar aici avem dovada neîndoielnică a acestui fapt, căci toți aceia care vor interveni între cei doi pentru a împiedica înfăptuirea adulterului sunt percepuți – într-un mod paradoxal – drept nemernici prin ale căror „pâri și dușmănie” poetul își vede întârziată această iubire (?) cu totul atipică. Prin opoziție cu acest demers, ar trebui să credem că cei care, din contră, mijlocesc acele împrejurări în care soții să poată împlini, nestingheriți de nimeni, această înșelăciune sunt cei pe care ar trebui să îi avem drept exemplu? În virtutea unor factori diverși – de ordin socio-economic –, acest gen al poeziei lirice s-a stins către sfârșitul secolului al XIII-lea, odată cu decăderea Curților nobiliare din sudul Franței, care îi prilejuiseră ascensiunea. Pierderea sa, oricâtă tristețe le va fi pricinuit iubitorilor de poezie, nu poate fi comparată cu bucuria de a regăsi valorile idealului, neîntinate de această dată, în scrierile poeților Renașterii și, mai târziu, ale Romantismului. NOTE: 1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10. Teodor Bocșa, Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor și a minnaesangerilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1980. 5. Titu Maiorescu, Critice, Editura Elion 2000, pag 218. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate