agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-13 | |
Cum arată viitorul neamului românesc? De vorbă cu poeta și eseista Camelia Tripon
În vara lui 2002, poeta și eseista Camelia Tripon participă la Palatul Culturii din Târgu Mureș, la lansarea atlasului „Hărțile adevărului”. Într-o sală plină până la refuz, aceasta ia cuvântul și se pronunță plină de curaj, în apărarea valorilor trecutului neamului nostru. Mesajul ei profund și spontan are atunci, puterea de a impresiona și a inspira o asistență numeroasă, care îi apreciază în mod pozitiv și cu discernământ, intervenția. Camelia Tripon s-a născut pe 4 august 1957, la Brăila - “Orașul cu salcâmi” al lui Mihail Sebastian - într-o familie de intelectuali. Tatăl - doctor în agronomie, dar și poet și publicist, iar mama, o pasionată de beletristică, autoare, în anii ’80, a două romane – îi asigură Cameliei Tripon o educație solidă. Alături de dascălii minunați pe care îi are la gimnaziu și liceu, părinții îi insuflă viitoarei poete și prozatoare, dragostea pentru istorie și literatură. Printre eseurile și poemele scrise de Camelia Tripon se numără „Să ne prețuim strămoșii”, „La izvoarele Milcovului”, „Îmbrățișarea Basarabiei”, „O lacrimă pe cer”, „Prima ninsoare”, „Ce-i omul?”. De profesie inginer chimist, Camelia Tripon este căsătorită cu Conf. Dr. Ing. Avram Tripon și locuiește la Târgu Mureș. Primul eseu - „Reînvierea cuvintelor” - Cum a apărat Camelia Tripon trecutul, în vara lui 2002? - Vara lui 2002, mai precis 10 iulie, a fost momentul în care pentru prima dată, am luat cuvântul în Palatul Culturii din Târgu Mureș pentru a apăra valorile trecutului de orgoliul local. Există o percepție, uneori, greșită: „noi, cei dintr-o zonă, suntem mai buni”, percepție care poate denatura istoria. Așa s-a întâmplat la lansarea atlasului „Hărțile adevărului”, când un profesor de istorie și-a exprimat nemulțumirea față de faptul că „Bucureștiul nu apreciază descălecatul lui Radu din Făgăraș”. De fapt, el a fost explicat de Hasdeu, care-l consideră pe Radu ca fiind urmașul unor boieri din Oltenia care au stăpânit Þara Făgărașului. Descălecatele, ca și atestatele, sunt o formă de a elimina istoria veche și chiar preistoria din mentalul colectiv și a rezuma trecutul doar la câteva sute de ani, înscrise accidental pe un document. Am apărat trecutul, explicând că Radu Negru este păstrat prin denumiri de cartiere (de exemplu în Brăila), cât și ca toponime (Negru Vodă, Neagra, Negrești), când se manifestă drept origine a neamului din pământul negru al țării (concept întâlnit și la egipteni, dar și în Biblie, unde „Adam” vine de la „adamah”, care înseamnă „pământ roșu”). Da, a fost un moment în care mesajul meu a impresionat o sală arhiplină. - La scurt timp după aceea, a urmat debutul tău. Vorbește-ne despre acest moment. - În acea perioadă mi se rupea inima de cuvintele grele scrise de A. I. într-o revistă, atât despre originea unor termeni, cât și despre opera unor poeți cum este George Coșbuc -despre a cărui poezie „El Zorab”, individul spusese că este o copie a uneia germane, paradoxal mai bună. Și asta pentru a scoate în evidență că la noi, termenii „cal” și „călăreț” vin de la romani, iar noblețea este confirmată și de particula „von” din numele autorului german. Pare o forțare, deoarece A.I. ar fi trebuit să știe că în România, calul era cunoscut încă din neolitic, așa că poetul nostru nu avea nevoie de noblețea și lirica unui german, ca să scrie „El Zorab”. După multe încercări eșuate, scrisori și conversații cu domnul Marian Oprea, directorul publicației, care nu a luat atitudine, am cerut sprijinul doamnei jurnaliste Mariana Cristescu. Speram să o conving să scrie, să facă o manifestare pentru apărarea valorilor noastre. Domnia sa a descoperit în scrisoarea adresată lui Marian Oprea și în cele două eseuri ale mele ceva ce a făcut-o să ia decizia să mi le publice. Așa se face că în 9 noiembrie 2002, a apărut în pagina de „Cultură și artă” a ziarului „Cuvântul liber”, primul eseu - „Reînvierea cuvintelor”. Totuși, adevăratul debut a fost în 2 mai 2002, în volumul de grup „Viitorul ne preocupă” cu eseul „Ne preocupă viitorul familiei și al țării”. „Sunt uluită de cunoașterea celor care au creat cuvintele indoeuropene” - Pasiunea ta pentru istorie are rădăcini adânci. Cum și de la ce a început ? - Este dificil să spun că ea se datorează doar unor profesori minunați, cum au fost doamna Dumbravă Agata, în gimnaziu și domnul Nicolae Oprescu, în liceu. Aș spune mai degrabă, că în sufletul nostru există o neliniște de a ne cunoaște originile; este motivul pentru care arheologii și antropologii caută în sol relicve, iar astronomii, în Univers. Nu pot spune că sunt o pasionată de istorie, mai degrabă îmi place să caut răspunsuri la ceea ce mă preocupă; unele sunt idei filozofice, religioase, uneori sunt de ordin biologic sau geologic, dar totul se întrepătrunde și devine un fel de arheologie lingvistică, deci un fel de studiu interdisciplinar. Le sunt recunoscătoare dascălilor mei care m-au instruit cu pasiune și exigență, dar și tatălui meu - un iubitor de poezie și literatură. În anii ’70, tata a venit cu informația că limba română se apropie mai mult de sanscrită decât de latină. Tata mi-a vorbit de „Ramayana” și „Mahabharata”, înainte de a învăța să scriu. Am scris în acest sens – și vă invit să îl citiți - eseul „Gândul”. Însă ceea ce mă impresionează este acea cunoaștere superioară a înaintașilor pe care aparent îi credem primitivi, în comparație cu utilizatorii de tehnici moderne; sunt uluită de cunoașterea celor care au creat cuvintele indoeuropene acum șase, zece mii de ani, cuvinte care s-au păstrat în sanscrită, ca un document de referință. „Noi încă mai avem șansa de a exista” - În eseul “Speranțe”, afirmi: „Atâta timp cât va mai exista o voce care să ne amintească de adevăratele noastre tradiții încă mai existăm.” Cum crezi că se mai pot păstra tradițiile în contextul transformărilor actuale care au loc în societatea românească? - Vedeți, ideea nu-mi aparție, ea este darul făcut de Crăciun de o întâmplare fericită, când intrând într-o librărie, am cumpărat cartea „Limbile Paradisului” de Maurice Olender; în ea există un citat din J.M. Michaelis, care afirma în 1759: „Limbajul este deci, un fel de arhivă unde descoperirile omenești sunt la adăpost de cele mai supărătoare accidente; arhivă pe care flăcările n-ar putea s-o mistuie și care nu ar putea să piară decît o dată cu năruirea totală a națiunii.” De aici vine și ideea că atâta timp cât printre noi mai există o singură persoană care este conștientă de valoare limbii materne (această arhivă a neamului) și ia atitudine, noi încă mai avem șansa de a exista și de a nu ne dizolva în neantul vremurilor. Un rol deosebit îl joacă bunicii și părinții, care ar trebui să învețe să le transmită urmașilor din arhiva vieții lor - de la obișnuințele alimentare la respectul față de strămoșii apropiați, bunici, străbunici, apoi încet, se ajunge la trecutul țării și al neamului. Pentru mine, de exemplu, e importantă prețuirea cărților, să pară neatinse după ce le citesc - și cred că acest respect îmi vine de la dicționarele îmbrăcate ale tatălui meu și de la cărțile dăruite de mama și mamaia. Am observat că și cărțile citite de fiul meu, unele de mai multe ori, par noi. Sunt convinsă că scrisul va deveni o tradiție în familia noastră; dacă acum nu se manifestă, totuși în gimnaziu, fiul meu a început să scrie și să-și impresioneze profesoara de limba română cu o compunere liberă la olimpiadă, așa cum am făcut și eu la vârsta lui. Sper să transmit mai departe și cusutul artistic, ajurul, punctul românesc, punctul evreiesc (cusut de mama pe o jachetă din stofă albă cu mătase neagră). În acest periplu printre termeni din tradiția noastră, se poate enumera și macrameul, la care mama a fost pricepută încă din școala primară. Reînvierea tradiției nu înseamnă doar portul popular, ci ar însemna să învățăm semnificația fiecărui motiv stilizat de pe ie. Ar fi momentul ca femeile să se mândrească și cu zestrea familiei, aceea de a ști să coasă și chiar să păstreze un obiect al copilăriei lor. Produsele din magazinele de lux nu le vor oferi rădăcini; vor fi doar niște flori tăiate într-o vază de cristal, când ar putea fi o floare din grădina țării care în final, rodește și lasă în urma ei, semințele trecutului. „Există o direcție, o evoluție firească a lumii” - „Cred în Eminescu. Trăiesc dorul lui de țară binecuvântată de Dumnezeu.”, spui în eseul „Mai am un singur dor”. Ai scris de asemenea, „Eminescu și Grădina Maicii Domnului”, în care te referi la poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Are sens să mai fim optimiști atunci când ne gândim la viitorul României, ca țară binecuvântată de Dumnezeu? - Cred în viitorul țării și implicit, al întregului Glob Pământesc. Am avut un vis prin care mi se oferea o alegere - „ca de pe un pod, să cobor prin întuneric și noroi; am șovăit și atunci, am descoperit că de pe pod se poate trece ușor pe un drum asfaltat.” Visul mi-a reamintit că trebuie să caut încrederea în lumină și nu tenebrele pline de pesimism; soluția a fost eseul „Fără frică spre lumină”. Există o direcție, o evoluție firească a lumii, prin care oamenii vor deveni mai buni, și credința va avea o conotație firească, fără frică și fără să mai fie folosită ca un troc: „Mă rog, sunt credincios, deci Dumnezeu trebuie să-mi dea ceva în schimbul efortului făcut”. Am înțeles că în viață este mai valoroasă ideea de a face bine (iar dacă nu poți, nu face rău) decât a-mi etala credința în manifestări publice și tot timpul să cer ceva. Eu cred că Dumnezeu știe mai bine decât mine care ne este calea; de aceea eu doar mulțumesc și îi sfătuiesc și pe alții să spună :”Facă-se Voia Ta!” Asta însemnă ca în sufletul lor să fie mai multă dorință de cunoaștere, decât de îmbogățire. Amintiți-vă de sfatul lui Iisus, de a ne aduna comori în ceruri. Calea este alegerea noastră; dacă dorim să învățăm să fim buni și să trăim în armonie cu natura și cu Dumnezeu, calea va fi ușoară și fără suferințe mari. „Oare noua epocă este antiromâneasă?” - „Ștefan cel Mare și Sfânt e în noi”, se intitulează un alt eseu semnat de tine. Pornind de aici, te invit să vorbim despre ideea de unitate și armonie națională. Mai pun preț românii azi, pe așa ceva? - În contexul actual, în care sentimentul pozitiv față de locul și poporul din care provii este condamnat ca un act de sacrilegiu, iubirea de țară devine o taină a inimilor noastre, unde judecătorii neamului nu pot ajunge. Glia strămoșească este plină de sângele înaintașilor noștri. În Brăila, este o vorbă - „cine bea apă din Dunăre nu mai pleacă”. Plecarea nu se leagă de loc, ci de stare; eu practic, de 20 de ani m-am rupt fizic de Brăila, dar spiritual, niciodată. Altfel spus, „sângele apă nu se face” și cred că despre acest lucru pot vorbi mai bine, românii din diasporă; unii din ei au trăit situația când un copil, deși născut departe de țară, este atras de glia strămoșească. Chiar dacă aparent nu se manifestă, acel concept legat de umbra strămoșilor din „Mușatin și codru” a lui Mihai Eminescu este mereu prezent. Ajungi să crezi în viitor, oricât de dezamăgit ai fi, atunci când auzi de exemplu, că un copil a afirmat că „parcă n-am făcut agricultură până în sec. VI, dacă „plug” provine din slavă”, iar altul alege istoria la capacitate, spunând că-i mai importantă decât geografia, pe care o învață cu aceeași plăcere, din proprie inițiativă. Bărbații adevărați există; ei sunt cei obișnuiți de mii de ani să apere fruntaliile țării (atunci erau perșii, azi sunt cei stăpâniți de lăcomie și setea de putere). Sentimentul unității se află în inimile tuturor, chiar dacă aparent, nu se manifestă; el a fost scris cu sângele strămoșilor. -Cum crezi că s-ar putea educa la tânăra generație patriotismul și dragostea pentru valorile naționale? - Afară de componenta interioară, un rol important îl joacă educația din familie și vocația dascălilor; din păcate, ceea ce am observat în ultimii douăzeci de ani, mă întristează. Promovarea Halloween-ului în școli de către profesori, chiar obligându-i pe copii să participe și ignorarea unor zile precum 24 ianuarie (Unirea din 1859, ziua formării națiunii române), mi se pare gravă. Profesorii români ar trebui să învețe din grija plină de responsabilitate a dascălilor maghiari pentru instruirea copiilor și modul cum îi încurajează pe elevi să păstreze tradiția: de la mândria purtării costumului popular, până la deprinderi practice, specifice tradiției lor. Este dureros să vezi în aceeași școală, copii care învață să-și păstreze tradiția și învățătoare românce care se rezumă doar la lipitul unor desene decupate. Pe vremea comuniștilor, învățătoarea mea ne-a cerut să coasem, să țesem, a organizat recitări succesive de versuri în ziua Unirii, ziua Mamei, ziua Eroilor, ne-a învățat cântece patriotice, ne-a adus instructor de dansuri populare. Oare noua epocă este antiromâneasă? Dascălii de azi nu au avut modele, s-au născut orfani?... Dar și orfanii găsesc exemple de urmat, în colegi și vecini. Eu încă mai cred în valorile familiei și în implicarea dascălilor și sper că vor apare în societatea noastră oameni plini de vocație, care vor conștientiza că Dumnezeu ne-a dăruit o țară minunată, pe care noi trebuie să o prețuim și să o lăsăm urmașilor noștri plină de gânduri și fapte pozitive, să clădim o imagine frumoasă, așa cum facem atunci când ne construim/aranjăm căminul/cuibul nostru. Și poate cel mai important lucru ar fi ca unii români să devină creștini cu adevărat, adică să renunțe la invidie. Bunăstarea materială nu este un păcat; ea trebuie încurajată și lăudată când este obținută cinstit, și cei care o posedă manifestă decență. Nu în ultimul rând, să ne gândim că Eminescu, prin versurile și scrierile sale, este o dovadă vie de iubitor de neam și țară. „Cred că pacea este dorința supremă a tuturor popoarelor” - Ai primit și critici pentru ceea ce susții, ai întâmpinat rezistență? - Am primit critici pentru un eseu publicat în martie 2003, iar răspunsul meu a fost un alt eseu - „E din ce în ce mai bine” - în care afirmam: „Cred că pacea este dorința supremă a tuturor popoarelor; ne vine uneori greu să credem că și alții, chiar de alte confesiuni și din alte religii sunt animați de dorința de pace.” De asemenea, a deranjat mesajul din „Eminescu și Grădina Maicii Domnului”, atrăgând vorbe grele la adresa poporului nostru, dar care a atras și mai mult pe cei care cred în neamul nostru și care speră în refacerea și înălțarea lui. Din fericire, demersurile mele mai mult sau mai puțin modeste de a aduce din exilul etimologic unii termeni au fost înțelese și eu sper că într-o zi, vor apărea adevărați lingviști, care vor reuși să demonstreze ceea ce eu doar am sugerat, generând noi ipoteze. „Sper în unitatea tuturor celor care prețuiesc spațiul românesc” - Știu că ți-ai dorit foarte mult să îi cunoști pe românii din Diasporă. În ce s-a concretizat acest vis al tău? - Încă din anii ’90, afirmațiile domnului dr. Napoleon Săvescu mi-au trezit dorința de a contribui cu explicații legate de limba și civilizația dezvoltată în spațiul carpato-dunărean. În 2004, am ajuns la Congresul Internațional de Dacologie. Sper în unitatea tuturor celor care prețuiesc spațiul românesc (prin limbă, indiferent de etnie). Mi s-a oferit șansa de a putea comunica virtual și fizic cu românii din diasporă. La început, au fost cei din Consiliul Mondial Român, în 2004, la Vatra Dornei. Acolo, am luat atitudine în fața discursului plin de venin și dezbinator a unei persoane din Basarabia, încercând să readuc la armonie și unitate - acțiune susținută apoi de domnul general Mircea Chelaru și de senatorul Vlăduț Nisipeanu, președintele Ligii Internaționale a Românilor. Astfel, prin intermediul Congreselor de Dacologie și ulterior, prin eseurile publicate, limba română a devenit calea de comunicare cu români din Germania, Australia, Canada sau Statele Unite. Ea, limba, este cea care ne apropie și ne unește; cu gândul putem fi mereu în România, chiar dacă fizic, unii sunt la mii de kilometri. De asemenea, sper ca unele informații din ceea ce scriu să ajungă prin intermediul românilor din diasporă la prietenii/cetățenii din țările în care aceștia trăiesc. Sunt convinsă de exemplu, că anglosaxonilor le-ar place ipoteza prin care tradiția și limba lor se apropie ca vechime de a noastră (și de scrierea de la Tărtăria Prin asemănare, prin ceea ce ne leagă - limba indoeuropeană sau altfel spus, prin spațiul eurasiatic în care viețuim de milenii, ne putem afirma; nu prin ideea de a fi mai cu moț decât alții, ci alături de alții. Am fost și mai suntem niște privilegiați, trăind într-o zonă cu temperaturi moderate și cu un relief variat. Pentru acestea ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu și să nu uităm să păstrăm, chiar să refacem ecosistemul afectat și, uneori, distrus de defrișări, exploatări miniere de suprafață, etc. Dacă nu învățăm nimic din greșelile făcute, atunci ne condamnăm viitorul neamului, iar românii din diasporă nu vor mai putea spune că „ acolo sunt rădăcinile mele.” «Cititul este un leac minunat pentru suflet» - Ce planuri de viitor ai? - Să învăț să înțeleg cât mai mult, iar din când în când, să pot dărui din ce am adunat. - Cum îți petreci timpul liber? - Îmi place să urc, vara, pe crestele munților. Am fost în Retezat, Făgăraș, Piatra Craiului, Bucegi, Ciucaș, Căliman și mi-aș dori să pot să ajung în Alpi. În rest, timpul liber îl petrec printre gânduri și cărți. - Ce hobby-uri ai? - Iubesc florile și îmi place să le înmulțesc, să văd cum dintr-o frunză se formează o plantă care înflorește. - Ce mesaj ai dori sa le transmiți cititorilor noștri? - Aș îndrăzni să vă rog să aveți încredere în voi, iar când aveți probleme, vă sugerez să citiți. Cititul este un leac minunat pentru suflet; dacă reușești să te concentrezi asupra a ceea ce citești, timpul fuge ușor, sufletul încet-încet, se vindecă și ochii se luminează. Iubiți florile; sunt atât de minunate, doar sunt “rupte din rai”. Gândiți constructiv, alegeți armonia și astfel ajutați țara, oriunde ați trăi - prin gânduri pozitive și prin voi înșivă. Fiți buni și încercați să aveți o viață normală/armonioasă. Octavian Curpaș Phoenix, Arizona |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate