Adesea plâng fără să știu de ce.
Mă simt atât de tristă și părăsită de parcă făptura mea nu ar mai fi, de parcă viața și-ar continua cursul plin de complexe fără existența mea frântă de prea multă singurătate.
Prin vene vântul suflă furios și rece ca și cum ar vrea să-mi perforeze ultimile rămășite de viata din corpu-mi sleit de putere și să mă facă mireasa osândei fără de întoarcere; a morții.
Inima mea e peticită cu ultimile cheaguri de sânge, negre de durerea care-mi schingiuie sufletul însetat de suferință.
Nu mai pot gândi, căci aseamenea unor șoapte aruncate-n albia nopții, remușcările unor lacrimi fierbinți îmi mistuie mintea transformănd-o într-un amalgan de trăiri care mai de care mai docile și mai elocvente,însă neasemuit de dureroase.
Imaginația mea o ia razna, mă simt ciudat, de parcă eu nu aș mai fi eu, de parcă marea nu ar mai fi mare iar cerul nu ar mai fi cer.
De ce?
Nu știu.
Poate din pricina amintirilor care-mi vârcolesc mintea și sufletul, a vântului care-mi curmă existența sau a cheagurilor de sânge care abia de mai reușesc să-mi încătușeze sufletul în încercările insistente de a evada.
Mă simt prinsă în captivitate cu un lant cu zale ca pielea unui șarpe uriaș sau a unei făpturi fioroase însetată de dorința de a se înfrupta pe deplin din toata ființa mea.
Încă puține clipe de anxietate și alte căteva de izbucniri amorfe și existența mea începe să devina ușor incurabilă, ca și cum ceva anume m-ar fi reținut în a mă vindeca de suferința indezirabilă ce-mi bântuia sufletul schingiuit.
Nu știu… poate că vinovat este blestemul aruncat asupra dragostei care va dăinui etern în inimă și poate că niciodata nu voi mai fi așa cum am visat dintotdeauna, pentru că dragostea atrage dupa sine și sacrificii ce trebuiesc întreținute cu prețul suferinței sau chiar al vieții.
Nimic nu se poate compara cu fericirea unui suflet împlinit printr-o iubire pură, consolidată pe temelia indestructibilă a credinței în sentimente.
Îmi amintesc…pe atunci lacrimile mele plângeau doar de fericire iar sufletul îmi tresărea doar la auzul șoaptelor fierbinți.
Am crezut în glasul iubirii până la ultima strigare și am luptat cu ochii încetoșați de suferință și cu inima ruginită de viscolul trădării; însă nimic nu m-a putut salva.
Așa se întâmplă ori de câte ori iubești cu toată făptura ființei tale și ori de câte ori crezi într-o iubire diafană.
Trăiesc acum din amintiri și mă hrănesc cu suferință, lupt pentru vise căci nici acestea nu îmi mai aparțin și mă rog să dobândesc speranță… viața a devenit un compromis sau mai degrabă un pact cu suferința.
Rămâne de ales viață sau moarte; două lumi diferite însă cu aceeași osândă; suferința.