agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-20 | |
Boris Marian
Bazar oriental Asociația Scriitorilor din București Prefața autorului În dicționare scrie că „bazar” ar proveni din franceză, desigur, eronat, termenul este din turcă sau din altă limbă orientală, de aceea „bazar oriental” este o sintagmă tautologică. Dar, știind că există un „Divan occidental”, vrem să păstrăm acest titlu, la cea de a zecea carte (mulțumim, tacit, pentru felicitări) cu care ne prezentăm în fața iluzoriului nostru public cititor. Bazarul m-a atras ca loc de mare varietate și distracție, de pildă Târgul Moșilor din Obor era o feerie în anii 50. La fel, târgul de cămile din Beer Sheva, în podișul Neghev din Israel, unde găseai de toate, mai puțin cămile, poate una pentru turiștii doritori de fotografii exotice. Această prefață nu are nici o legătură cu conținutul cărții, poate doar faptul că nici aici nu sunt cămile. zăpada din cireși A căzut zăpada din cireși Din măslini și meri Þanțoși trec rățoi și ciori, Oameni, nicăieri Iarba tremură sub vânt Se scurge rășina Triluri fără de cuvânt Însoțesc lumina Eu mă văd închipuind Cum eram de-o șchioapă Obosit, apoi dormind, Fermecat de-o nalbă. A făcut tot posibilul… A făcut tot posibilul și imposibilul pentru ca punțile să fie rupte. A reușit, poate că pronia a vrut așa să fie. Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem. Fără să jignesc din nou pe cineva, nu de mine mi-este milă, de aceea care trăiește într-o relativă singurătate, în regrete, fără legătură cu mine, cu mine nu ar fi avut nici o șansă, nici două săptămâni de conviețuire. M-am convins acum fără nici o îndoială. Iar maniera de a amenința este inacceptabilă, cu orice se poate împăca un om, nu cu amenințări. Este cea mai rea cale de a rezolva ceva. In fond nu s-a întâmplat nimic. Tot ce scriu eu este literatură, iar ceea ce mi s-a părut exagerat , am recitit și am șters, nu pentru că m-ar compromite ca om, ci ca scriitor, nu este literatură. OK, mă culc, mă voi gândi la ceva frumos. Azi, m-am văzut cu Viorel și m-am bucurat. Este neschimbat. A scoate castane din foc cu mâinile altuia (semisatiră) Evreii au fost în situația să facă treaba altora, adică să scoată castanele din foc cu propriile mâini. De pildă, după ce egiptenii au respins monoteismul unui nefericit faraon,a venit Moise și i-a plimbat pe evrei 4o de ani prin pustiu doar pentru ca ei să înțeleagă libertatea de avea Unicul Dumnezeu. Apoi, pentru ca monoteismul să devină internațional, a venit Isus, adică un rabi Ioshua și s-a jertfit, fără a ocoli sprijinul unor farisei, oameni de treabă, de altfel, astfel că s-a născut creștinismul, primul propagandist fiind evreul Saul , devenit Paul sau Pavel. In Evul Mediu , cea mai puternică instituție a fost Inchiziția, care se ocupa cel mai mult de evrei, fie convertiți, fie neconvertiți. Erau obiectul muncii ei, unii inchizitori fiind chiar și evrei convertiți. Comunismul a bântuit prin secole, dar evreul Marx a spus – „Așa trebuie să arate”. S-a născut comunismul științific. Câți nu au mâncat o pâine, alții au mâncat gloanțe, de pe urma acestei invenții? Fizicienii s-au încercat în explicații, totul părea încâlcit, a venit Einstein și a spus „Totul este relativ”, dar nu oricum, ci conform unei teorii științifice. Astfel a apărut și bomba atomică. Fără Einstein, desigur. In Orient nu era un stat democrat, au venit evreii și au făcut Noua Þară, Israel, Vechiul-Noul Israel. Acum spun unii, ,ia dați o rachetă unde trebuie, să nu mai fie periculos Ahmadinedjad, cu nume de Adolf, în buletin. In România altfel s-au rezolvat problemele. Cineva a spus- dacă ungurii nu vor Ardealul, evreii vor să-l ia cu bani. Nu a crezut nimeni, dar minciuna a rămas. Apoi s-a spus, dacă a existat sau nu Holocaust în România, aflăm tot de la un evreu, Elie Wiesel. De ce nu s-a găsit un român să spună? Sau un ungur? De ce un evreu? Păi este simplu. Orice spune un evreu, dacă mai este și supraviețuitor, poate fi negat. Simplu. Apoi s-au studiat crimele comunismului. Cine să le dezvăluie? Tot un evreu și nu unul oarecare, ci fiul unui comunist, Vladimir Tismăneanu, nume predestinat, pentru că mulți Vladimiri au venit pe lume cu numele celui cu barbișon din Mauzoleul moscovit. Se repetă povestea, dacă nu este nimic adevărat, cine este de vină? Tismăneanu, că este și evreu și criptocomunist, nu? E simplu. Rămâne de văzut ce castane vor mai trebui să scoată evreii. Eu cred că ei vor aduce ceva între comunism și capitalism, apoi pacea mondială și viața fără de moarte. După aceea nu va mai fi nevoie de ei și Domnul îi va aduna oferindu-le un loc în Rai. Dar ei nu vor părăsi Israelul, sunt sigur. In Rai nu se vorbește ivrit, acolo nu sunt castane și nici foc. Acum Acum, după ce am șters tot ce nu putea fi plăcut sau reprezentativ, din Bazar Oriental, mă gândesc cum aș putea să scot o proză împreună cu tine. Ai putea chiar tu să scrii. Important este să fie interesant și pentru alții. Eu, personal nu am încredere în confesiuni, interviuri, proze autobiografice, deși se poartă. Au fost odată doi tineri, el era un complexat, ea era pură și îl magnetizase (în română înseamnă și a îmbăta pe cineva). El a forțat nota cerând-o de nevastă. Ea și-a schimbat părerea, filmul s-a rupt, tânărul s-a însurat cu altcineva, evident, din dragoste, pentru că el avea o inimă largă.S-au întâlnit de mai multe ori în viață, dar ultima întâlnire, pe Internet a fost, parcă, definitivă. Cineva a spus că între ei există o tensiune sexuală, ipoteză greu de explicat. Dar, poate, valabilă. Astfel s-au reîntâlnit Abelard și Eloise. Am cunoscut o scriitoare, mai în vârstă decât mine, i-am dedicat un poem, sincer, discuțiile cu ea erau interesante, dar după câteva luni, scriitoarea m-a apostrofat că i-am luat o carte de a ei, de fapt nici nu știam a cui era cartea și o luasem doar pentru lectură. Relația, evident, platonică, s-a stins și a rămas între noi o ură inexplicabilă. Un psihanalist ar găsi o explicație, cred. A venit și seara, roua strălucește, stau la o răscruce, inima pândește, luna curge-n valuri pe acoperișuri, undeva se-aude cântecul în stihuri, este pacea sfântă, ca-ntr-o casă veche, frunzele din arbori cântă la ureche, iar departe-n zare, dincolo de cețuri, paznicul vieții ne socoate prețul. Ceas de noapte, dormi, iubito, ceas de moarte, dormi, iubito, mâine nu voi fi pe lume, vei fi tu și restul lumii, iară eu, venind iar noaptea, voi cânta încet pe strune, ”Te-am iubit, dar n-a fost vreme, te-am iubit, dormi, nu te teme”, ceasul bate ca o toacă, dormi, iubito, dracii joacă și își râd de noi, de toate, dormi, iubito, sfântă noapte, dormi, încet mă voi preface într-un zburător prin nouri, voi veni în visul pașnic, te voi lua zburând în stoluri spre o altă lume caldă, unde sunt îngemănate inimile care caută părăsind singurătatea. Acum cuțitul a ajuns la os Acum cuțitul a ajuns la os. Prietena mea cea dulce râde cu gura până la urechi. A reușit, ce a reușit? Sunt eu un caraghios? Sunt. Mii de purici.Prietena mea râde. Din Alaska, din Baleare,din Marmara, din Satu Mare, mi-e indiferent, râd și eu. Într-un conflict nimeni nu câștigă, în afară de Diavol. Eu cred în Diavol. Este ultimul text dintr-o iliadă numită „Bazar oriental”. Ce vor spune unii și alții? Unii sunt vii, alții sunt morți. Abominabil, ce cuvânt expresiv. Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aevea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine Adesea Adesea, printre ore solitare, Când Soledad plutea în văi stelare, Tăcerea-și scutura hermina, Iar Herr Professor ne preda latina. Mă pomeneam vorbind fără cuvinte, Cum nu mi se-ntâmpla-nainte, Mă întrebam ce este nebunia, Pe care continent e România. Si ascultam balada lui Manole, Departe de sofisme și de mode, Miorița, Alimoș și Gruia și Porumbescu, Minunescu, Traian Vuia, iar continentul căpăta contur, Pământ diform sub cerul de azur. P.S.: Minunescu era, în epocă, o referire la Eminescu, a nu se confunda cu Minulescu, cum ar crede unii puși pe corecturi. Adolescentul Ziua-i masivă, albă și rece Ca un colegiu pentru colege, Numai iubita, doar ea se zărește Într-o oglindă ca ochiul de pește Trece cu trenul omul cu trenciul Luat pe-o hârtie de treisprezece, Numai iubita în nouri se scaldă, Ziua-i masivă, rece și albă, Numai iubita, subțire și naltă Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă. Adio sau la revedere? Adio, prietene, adio, Vei rămâne în inima mea Despărțirile uneori prevăzute Promit revederi. Undeva? Adio fără cuvinte, Nu ai de ce te-ntrista Nici moartea nu-i o noutate Nici viața nu-i altceva. P.S. Traducere liberă după Esenin, poem scris înaintea „sinuciderii” (uciderii) poetului, în 1925 Adormiră stelele Adormiră stelele de aur, Tremură sub ele râul lent, Adormi lumina, muge-un taur Undeva-n Extremul Orient . Tremură mestecenii sub lună, Precum inima iubitelor în somn, Roua se coboară, lung răsună Printre norii rari un avion. Au șoptit urzicile sub garduri, Sapele se odihnesc în curți, În comună nimeni n-are carduri, Umblă îngerii prin lume, goi, desculți. Afară este urât Afară este urât, în casă este la fel, pe cer se plimbă un rât de neiubire- purcel. Se promovează proști în funcție de zodiac, ei nu-s vinovați, foștii-foști ei între ei se plac. Iubirea doarme în rai, raiul e foarte înalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuși, seamănă cu Grivei, fără să știe, sedus, Grivei este sufletul meu, dar unde e Dumnezeu ? Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun, zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers, spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins. Deci și ody m-a convins că nu sunt decât un ins, dar un ins nu prea corect, ba un ins puțin zevzec, eu iau multe și puține, bombonele și buline, tot mai bine zăpăcit, decât rău, deștept, lucid, ah, tu, ody, fiară rea, cum îmi smulseși inima, eu ți-am dat gândurile toate, tu le adunai în carte să mă torni la cei vestiți din orașul cu năimiți, eu ți-am dat tot ce știam, tu mi-au aruncat pe geam lături, zoaie și un pic de viață cu fistic. Mulțumim pentru nimic. Eu semnez aici cu sânge, inima în mine plânge pentru cei ce sunt ca tine, fără minte, fără spline, fără nici o judecată, doar cu ceea ce fu odată. Aforisme de Stanislaw Lec - Nu-l întreba pe Dumnezeu de drumul spre Rai, El ți-l va arăta pe cel mai dificil. Nu minți niciodată, când adevărul este mai profitabil. - Totul este în mâinile omului. De aceea trebuie spălate des.Când săriți în sus de bucurie, vedeți să nu mișcați ceva sub picioare. Oamenii consideră greșit că viața este cea mai mare consumatoare de timp - Greșeli poți să faci chiar și atunci când taci - Pentru a învăța să ai răbdare trebuie să ai răbdare - Gândurile sunt ca puricii, sar din om în om, dar nu-i înțeapă pe toți. - Să nu te-ncrezi în inimă, ea cere sânge. - În războiul ideilor, cad oameni. - Cea mai slabă verigă a lanțului este și cea mai importantă pentru că ea este cauza rupturii. - Fereastra către lume poate fi acoperită cu un ziar - Prețuiește fiecare cuvânt, el poate fi ultimul. - Când dărâmi o statuie, păstrează piedestalul, el poate fi oricând de folos. - Poți închide ochii în fața realității, dar nu în fața memoriei. pt. Conf. Boris Marian Ah Ah, draga mea, greu să accept că am o distanță atât de mare, trei mări, un Bosfor și alte piedici în față. Am citit acum, mai atent, eu nu citesc niciodată foarte atent ceva, este un prost obicei din naștere, introducerea la cartea lui V. M-a uluit, de fapt se află acest episod în altă carte, cearta din familie Tocmai murise, poate mai devreme, B., știai ca mi-era rudă de gradul trei (văr cu mama)? În 1968 eram contra cehilor, deși le admiram curajul de a se revolta, înțelegeam cabotinismul cretinului de ceașcă, nu-l iubeam pe retardatul de brejnev, nu-l iubisem nici pe hrușciov, aveam îndoieli cu veliki stalin, mi se parea un pervers și a fost un Torquemada, de nu mai rău, dar eram convins de viitorul socialist al lumii, în comunismul paradisiac nu am crezut, dar am avut mereu rețineri față de lacomii capitaliști. Nu iubesc nici acum societatea de consum, nu iubeam pe cei de la secu, deși tata a lucrat la presa m.a.i., era un intelectual pierdut în spațiul meaist, cunoșteam personaje despre care azi se mai vorbește. Ciudat că, poate ți-am scris, am avut un dosar de urmărire pentru „subminarea economiei naționale” numai pentru că eram căsătorit cu o fostă cetățeană sovietică. Nu pentru că eram evreu, nu conta. Asta cât am fost la Z.. Mai departe. Imi închipui prin ce ai trecut tu, ai să-mi povestești odată, pe o băncuță în cișmigiul ceresc, la umbra mărului din rai. Ce faci cu dentistul? Dacă ți-este prieten , mi-e prieten, poate „îți refaci” viața, de asta V. și L. spun să nu te caut, să te las în pace. Pentru mine, vorba cântecului, „vei fi mereu, soția prietenului meu, la femme de mon ami”, bietul Macias. Doar eu știu cum te iubesc, nici tu nu știi, te simt ca pe o vioară în mâna unui lăutar. Cred că am devenit lăudăros, uneori Domnul mai râde de noi. Ahile Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse, suflete multe trimise pe lumea cealaltă, trupul făcându-le hrană la câini și la feluri de păsări, traducea G.Murnu, magistral din Homer, într-o ediție prefațată de D.M.Pippidi, tatăl sau bunicul istoricului contemporan cu noi. Cred că eu sunt Diavolul, fără să știu. M-am certat cu F., a murit pe WC, m-am certat cu B., a fost dat afară din redacție, m-am certat cu D., s-a râblăgit și apoi și-a dat demisia, ș.a.m.d. Bietul T. S-a legat de mine absolut degeaba și apoi s-a dat singur afară. Ceva se întâmplă, supranatural desigur. Ce găsesc eu în „Iliada” lui Murnu? Cuvintele abraș, acioaie (bronz), aiapta (a repezi), alac (grâu de primăvară) alălaie (larmă) apriat (lămurit, curat), arete (berbec), avan ( grozav) Numai la litera A, ce o fi la celelate litere? Vom reveni. „Muză, povestește-mi despre bărbatul isteț, care, după ce a dărâmat zidurile sfinte ale Troiei, a rătăcit vreme îndelungată prin cetățile multor neamuri și le-a iscodit obiceiurile”, traducea E. Lovinescu din Homer, foarte frumos, ca un literat adevărat ce era.Pascal, Cugetări - 75 - Îmi dau seama că se poate să nu fi existat, căci ființa mea stă în gândirea mea, deci eu care gândesc n-aș fi existat dacă mama ar fi fost ucisă înainte ca eu să fi căpătat viață. Și nu sunt o ființă necesară. Nu sunt nici veșnic, nici infinit, dar văd bine că în natură există o ființă necesară, veșnică, infinită. De ce nu am scris eu ceea ce scrise Pascal înaintea mea? Exact așa gândesc și eu. Citesc că în China se recoltează, ilegal, de către autorități sau cu acordul lor, organe umane, ceea ce nu s-a mai întâmplat decât pe vremea lui Mengele. Deci Mengele trăiește, nu este doar o fantomă. „Mă exilez în propria memorie”, spune Miguel Cervantes, „o nesfârșită boală pare viața”, are el dreptate? Am fost elev slab Am fost un elev slab la istorie. Orele de istorie erau ca niște vizite la Muzeul de Ceară sau pe Tărâmul Morților. Trecutul era liniștit, găunos, mut. Ni se preda despre vremuri trecute ca să ne resemnăm, conștiințe golite, în fața timpului prezent – nu pentru a făuri istoria, care fusese construită deja, ci pentru a o accepta. Astfel scria marele jurnalist Eduardo Galeano în „Memoria focului”. Uitarea infernului, memoria raiului, prezentul ne bate cu furia maiului, viziunile toate-s ascunse-n viroaga în care stă credinciosul, se roagă și ce spune el? Doamne, dă-mi fericirea, așa cum ne dă strălumina orbirea și, Doamne, te uit în fiece clipă și orice scriu astăzi e nu mai risipă, de aceea doar Tu ai memoria trează și cel care scrie la Tine visează. Acum, când corespondez cu A., care mă numește un „drag” din antichitate, mă simt aproape la fel ca atunci când așteptam la căminul studențesc să apară pe masa de la portăreasă o scrisoare cu scrisul mare și rotund de pe strada G.M., De aceea cred în suflet, în nemurire și mi-e milă de cei care nu cred. Fără nemurire viața nu are sens. Ce mai contează că din 1961 au trecut 48 de ani, puteau trece 48 de secole, eu aș fi fost tot aici, sub formă de atom singuratic sau încadrat într-un proces de creație, procreație, etc. Asta este, antica mea A., toți suntem antici, doar antipatici să nu fim, o dată am fost la patinoar s-o învăț pe A. să patineze, iar eu patinam ca o cizmă fără talpă, așa că a venit un fost coleg de clasă, bietul Buliga, a patinat elegant, A. se ținea bine, se simțea bine și mi-a spus în stilul ei direct, foarte nimerit pentru un tip cu fumuri ca mine, că Buliga îi dă senzația unei siguranțe mai mari, ceea ce m-a bucurat nespus și am tăcut tot drumul la întoarcere acasă. Eram și acum sunt gelos oricând și pe oricine. Buliga, un coleg pe care personal l-am chinuit de multe ori în școală, fiind eu un tip cam cu înclinații de torționar față de pisici, colegi, colege, dar care, Buliga ținea la mine pentru că îi ascultam versurile care erau o catastrofă în stil comsomolist, ei , bine, Buliga a murit într-un tren ce s-a lovit de ceva, pe lângă Oradea. Mi-a părut rău și nu l-am uitat. Tocmai fiindcă am fost chiar foarte nedrept cu el, iar el era un înger. Uite ce zace în antichitatea asta superbă. Adieu, fraților. Am renunțat Am renunțat să-ți scriu pe „coală”, nu te mai „utilizez” ca personaj de „Bazar oriental” (așa se numește pe blog, partea de proză), nu era cinstit, dar scriu acum, aici, pentru că spațiul este mai liber, decât în căsuța emailurilor. Recunosc că mi-ai luminat o porțiune de viață. Acum, la etapa amintirilor este important să ai pe cineva, comunicarea-- un tub de oxigen. Ca să nu mă sufoc, am făcut multe în viață, mama spunea că nu am astâmpăr, chiar adult fiind, adică la 30-40 de ani, țin minte ce agitat am fost că nu-mi dădeau viza să plec la Paris, m-am dus la ministru, omul, un gentleman m-a ajutat fără să mă cunoască, doar în amintirea tatălui meu, pr care îl cunoscuse. Mama mă demobiliza, doar ca să nu fiu prea deziluzionat. Acum mă lupt cu alte mici necazuri, recunosc că orice durere mă panichează, mă gândesc că nu-mi trece, că am să mor în chinuri, este ceva din copilărie, când mă sculam noaptea și mă durea burta, părinții, obosiți nu se sculau și eu mă învârteam prin casă disperat. Am avut, de, ești doctorița mea,la vârsta de un an o dizenterie care putea să mă scoată din lista celor vii, eram la o creșă. De atunci am rămas cu o șubrezenie de care nu scap nici azi. La 13 am auzit că există cancer la plămâni, murise un coleg al vărului meu mai mare, cu doar doi ani, nu l-ai cunoscut. Am fost convins că voi trăi puțin, câțiva ani, am făcut radiografii, mama nu știa cum să mă potolească. Punct. Ti-am povestit fiindcă spuneai că poți să răstorni Universul, nu, Arhimede a spus Pământul. E păcat să-l răstorni. Să-l lăsăm în starea lui normală. Și așa oamenii umblă mai tot timpul cu capul ... în jos. Lumea este răsturnată și fără Arhimede. Am scăpat de dragostea Am scăpat de dragostea obsesivă pentru A. M-a urmărit 46 de ani, acum totul s-a destrămat ca aripile unui fluture uscat de mii de ani. Ca exterior seamănă, la față, foarte mult cu mătușa ei care nu-mi era simpatică, dar care era considerată cândva o frumusețe. Se confirmă, din păcate, prezicerea lui N. și al vărului ei, că A. nu merită. Sufletul omului este ca un copil, dar este greu să-l înșeli. Uite că eu m-am înșelat. Un spirit tiranic, excesiv de egoist, nemilos, evident cu alții, foarte milos cu sine însuși un bărbat în chiloței de damă. Ciudat, bărbații par fioroși, dar sunt uneori mult mai blânzi. Există o răutate de viperă, nu sunt misogin, mă uit la fete tinere și mă gândesc cum le este sufletul, exteriorul nu spune nimic. Mă doare nespus ruptura, dar era necesar după 46 de ani să scap de obsesie. A atentat și la bucuria mea de a scrie versuri, le-a tratat ca pe niște dulcegării, o, sancta simplicitas, pentru ce scriu poeții versuri, pentru cine? Eu nu am fost niciodată dulceag , urăsc cuvintele „dulci”, le folosesc doar pentru a ironiza pe cineva. Sau, în sinea mea, din pură iubire. S-a dus. A pleca este un fel de moarte. A. a plecat din mintea mea, pentru mine nu mai există. Mă doare faptul că un timp voi fi urmărit de ideea că femeile sunt rele, ceea ce nu este adevărat. Am o soartă pe care nu o prețuiesc îndeajuns. De ai ști cât sunt de instabil?! Dar cineva este singura mea avere sentimentală. Dumnezeu s-o aibă în grijă, asta e. Să bei dealurile dulci, înmiresmate și tăria munților s-o bei, sufletul iubitelor plecate și poemele și plânsetul de miei, la sfârșit să-ți sorbi propriile gânduri, sângele să se întoarcă-n piept și să mori, cum mărul moare-n sâmburi, să aștepți un an mai rodnic, îl aștept. Analize Analize. Ce multă durere poate aduce o dezamăgire? Nu ai cui să-i spui nimic,durerea este ascunsă în tine, ca un melc în casa lui. Nu este loc de ură. Nici de dispreț. Așa umblau călăii, liberi, veseli, mureau în paturile lor, iar cei mutilați se gândeau la nedreptatea lumii fără a o putea îndrepta. Pentru ce? Cum? Nimic. Frigul dimineții, Goana cu arma în spate, Dușmanul nevăzut. Si iată-mă acum ajuns la cea mai înflorită vârstă, când albul florii m-a pătruns și tremură petala tristă, se apropie un sfârșit de veac, așa cum poți sfârși o carte, mai mult șoptesc și mai mult tac, dar rima nu-i cuvântul moarte, e cineva în locul meu? E DOAR SCHIMBAREA UNUI NUME, RENAȘTEM ȘI MURIM MEREU, UN VERS ÎN POEZIA LUMII. Cred în scrisul meu, cum cred în mine. Iar ea, vierme muritor, se târâie din baie în casă, din casă pe stradă, la serviciu, acasă, vorbește cu o persoană, cu alta, orologiul bate ora, apoi se duce la viermii ei. Toți vom merge acolo, în afară de cei incinerați. Dar sus, în albastrul pur al cerului, sufletele vor cuvânta, fiecare va spune ceva, ea nu va spune nimic, să nu tragă cu urechea un alt suflet. Dar are suflet? Nu știu ce este iubirea. Cum poate iubirea să se transforme în dispreț și ură, greu de înțeles. Se poate ea schimba în indiferență? Numai de nu a fost iubire. Indiferență, pace și cadență, cine-o râde și-o vorbi, să mânânce o langustă îngustă, cu puțină fustă.Furia îmi dereglează rima. Cum ar călca un câine pe instrumentele uitate în parc. Cea mai mare harpă este vântul. Boecklin avea un tablou, o harpistă semizidită în stâncă, ea cântă, i se vede piciorul bine făcut. O fi fost o amanta a artistului, bărbat frumos. Voi comunica așa cum aș comunica în văzduh, cu morții. Pentru mine, grav lucru, ai murit, arăți mult mai bine, vie ești frivolă și cu obraz gros, puține femei, de ești femeie,poate nu ești, ai sex, dar nu mă interesezi, mi-au provocat o asemenea vie emoție negativă, Apropo de fericire Apropo de fericire. O noțiune pe cât de des pomenită, pe atât de încifrată. „Fericirea este calea”, zic asiaticii. Europenii sunt mai pragmatici, iar americanii nu au timp să se gândească la asemenea bazaconii. Dezideratul, conștient sau nu, face parte din constituția noastră sufletească. Un coleg al meu aleargă la crosuri, este fericit, altfel nu ar alerga, la vârsta de 68 de ani. Eu cred că numai creația îți dă senzația de fericire, dar trebuie să te ferești de îndoieli, este ca și în religie, în momentul când te întrebi, dacă ești bun, dacă vei avea sau ai o recunoaștere, ești pierdut. Sesamul se închide. Iubiri, prietenii, fenomene pieritoare. Iubirea unică este și ea efemeră. De aici pornesc multe nefericiri. Gândurile acestea îmi vin privind lista de 32 de foști colegi, de acum 50 de ani. La litera A, nu se știe ce-i cu el, la B, unul a murit, al treilea este fost senator, al patrulea a murit de tânăr, într-un accident de tren, unul s-a retras la țară, țăran fiind, altul decedat, de ciroză alcoolică, mulți dispăruți, ca pe front, trăiesc, nu trăiesc și vorba aceea, suntem de la Sf. Sava, primul liceu din țară, ca tradiție.Unul a cam înnebunit, unul este în SUA, altul e medic, nu se știe pe unde, era un prost, cine știe pe cine a nenorocit, unul a fost pictor, alcoolic, mort, subsemnatul exist, un amic bun al meu, profesor universitar nu are timp niciodată să vină să ne vedem, un fost coleg, un om de mare suflet a murit, altul, poreclit șeriful, este prin Europa, câți din ei sunt fericiți?. Dacă nefericiții ar urla, am asurzi cu toții. Dar nu suntem cu toții nefericiți. Nu-l uit pe Maimonide, Universul nu este făcut pentru om, omul este făcut pentru Univers, deci trebuie să te adaptezi la propria ta condiție, desigur, dacă ți-o cunoști. Nefericirea pornește și de la o slabă cunoaștere a propriilor resurse. Arie Stimate maur, stimate Othello, Ascultă aria lui Leporello, Unul iubește, altul ucide, Unul ne minte, altul decide, Timpul face dreptate cu carul, Unii cu laurii, alții cu parul, Fiindcă dreptatea e boală curată, Crede în Arya și Aryavartha, Scrisul e zilnic, nevoia e mică, Tone de cărți pentru o bunică, E lumea, poete, pe care-o visai, Ca o fântână din Bahciserai. Autostop Tu iubești autobuzul, Eu iubesc blues-ul, Ea își iubește bluza, Harbuzu-și iubește harbuza, „Nu tulburați procesul”, Strigă grefierul, „stressul Nu ajută jurații, Cel puțin, înjurați-i”. Orice tezaur are Un dinozaur care Orice ar face, pare Mic, privit dinspre zare. Nu faceți autostopul, Nu vă iubiți microbul. Astfel a vorbit Isaia Mereu mi-amintesc pustiul pentru că are un sfârșit, o margine fericită, de unde pot fi din nou izbăvit și pot iubi, din pustiuri și-aduc trandafirii culori și pasărea caută pustiul în drumul spre sud, printre nori și versul meu izvorește ca apa din stâncă-n pustiu și viața mea se sfârșeșete ca roua-n nisip auriu... În plasa moale și deasă a intrigilor reale și imaginare, în tăcerea aurului și a argintului, păianjenul pândește galben și mare, își ridică ochii ipocriți, se roagă pentru sănătatea brațului meu rupt, sunt într-o capacană elastică, largă, simt doar oboseala sângelui meu supt, inutil efortul de a smulge plasa, crește în țesuturi, mă cuprinde tot, galbenul păianjen îmi oferă casa morții, ca un gâde, mă iubește mort, el se-ncruntă, lupta mea cu el începe, îi desfac din plasă noduri, rând pe rând, ”Câtă nemăsură, nedelicatețe”, paingul se plânge, eu ies din mormânt... Nu-i iertăm pe cei pe care îi plictisim, îi agasăm. Am să folosesc nume transparente, să mă cheme la Judecătorul Suprem, voi merge cu fruncea sus, oricum am de gând să mor. Aceasta este starea de acum. Deci Ady cea inteligentă mă ignoră cu aceeași perseverență komsomolistă de care nu mă bucur. Groaznic, să spui unei femei că are nasul mare, dar eu am iubit-o pentru zâmbetul ei, pentru tinerețea ei, acum zâmbește forțat, deci nu era nasul de vină, nici părul roșcat. Nu zâmbea, se forța. Acum, în anul 2008, adică în urmă cu zece luni. Ody, abjectuța, nu degeaba zicea Gorki, creierul e pervers, se bucură de faptul că am lăsat-o în ale ei, ea are o lume a iei, cum are o furnică micul ei gol în câmp.Chestia cu excr. de vrabie, flegmă, erau prostii de ale mele, deși naturaliștii recurg la asemenea termeni, nici nu mă gândeam serios la sens, dar ceea ce m-a supărat la această ființă este lipsa de discernământ, încrederea falsă în curățenia proprie,a sufletului, când și l-a încărcat cu o sumedenie de povești și invenții mărunte. O mai am pe aurita poeta, aiurita care nici nu știu de ce mă urăște cu atâta înverșunare, deși nu ar trebui să mă mir, sunt un don juan pe dos.Poate că există și o altă viață, altă experiență, fără trup, dureri, fără temeri, pierderi, poată altă față, trebuie să fie un alt Nicăieri. Știm ori poate nu știm, credem și nu credem, ne-ndoim , e bine, nu mințim mereu, Dumnezeu e singur, ascultați cum geme și ne cheamă, crede că e Dumnezeu. Eu cred că sunt Dumnezeu... Tăcerea e boala cuvintelor în boala cuvintelor sau în alb așternut, pe când zorii poțiunea letală ne-o dau. Se-nclină șoptind mușețelul și margaretele-n câmp, tăcerea e-n clonțul de vultur și-n somnul mistrețului tâmp, tăcerea e-n glonț și-n artere, nainte de saltul mortal, eu nu pot trăi în tăcere, sunt valul ce cade din val... Un om a murit, pe mormântul lui au fost sădiți un prun, un gutui, foșnesc cu glas de om, înfloresc, pe fluturi plutește un vis omenesc, din sufletul omului norii se duc tăcuți ca și omul, când omul e fruct... El a visat că a orbit, adică vedea altă lume, credea în vise, un mit, o altă viață propune, „Doar adevărul îți poate reda vederea”, spunea Marea Pasăre-n noapte, iar el, încă orb, mai credea. Au trecut calicii lumii Au trecut calicii lumii Au băut din ape verzi Crucile se-apleacă-ndrumuri N-avem filosofi prea treji Poezia moare prin orașe Proza crește ca o junglă rea Muzica bubuitor ne paște Doar calicii știu ce-nsemnă o stea Mila se împarte doar pe conturi Toți sunt inimoși la un pahar Nici blondinele nu sunt și n-au fost blonde Trec calicii lumii cu pas rar. Avem timp pentru toate Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alții, să respectăm înalții, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar și proiecte, din lipsă de obiecte, avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiții și cenușă, destinul după ușă, din nori și amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecții neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandrețea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubește, iubirea nu e-n dește, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să știi mai mult ce-i bine, deși au două fețe, monezile răzlețe, e timp să rabzi, să nu rabzi, te poți trezi din colaps, erou e cel ce știe, orice ar fi, să fie egal cu sine însuși, chiar de rămâne singur, de simți durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferință, ea ține de-o ființă, nu te-nrăi oricare să creadă că ești tare, de ești cinstit cu tine, poți fi cu orișicine, când scrisul te alină, ai propria-ți lumină. Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gildas moare-n barcă, altfel violetta, viața este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toții un tată, o mamă, am avut mai multe rude și prieteni, dar cu toții singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, șuieră jivina, latră câinii-n parcuri și la colț de stradă, de-aș lătra ca dânșii, liber, fără zgardă. „Orașul visurilor spulberate” de John Cheever. Este o palmă dată monotoniei, plictisului ucigaș. Băiete „Băiete, acum ești matur, învățat-ai ce-i durerea omului cu păcate, ce înseamnă trecerea prin pustiu”, spuse, privind ceasul său auriu, ce nu-i dădea pace deloc, „eu trebuie să plec în Tara de Foc peste vreo două-trei minute, mă bucur că e cineva să m-asculte”, apoi deschise fereastra, ieși sub chip de fluture galben-gri, Doamne, de ce nu l-am înțepat în cap, să-l păstrez pentru bacalaureat?... Ca nunțile în vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian, Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri . Femeile plecară la război, bărbații se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră-i viața ta între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii, spioni în pardesiuri.... Ne schimbă timpul, nu-l putem opri, Suntem copiii lui cei vitregi, Numai iubirea se iluzionează, poate o zi, Că a învins, ne contrazice Nietzsche. Dar nu ne pasă nici de el, Pe Will îl vom chema în clipe grele, Și el a-mbătrânit, este aproape chel, Citește Cartea de la San Michelle. Iubito, azi corespondăm, Ne contrazicem, iar ne împăcăm, De parcă timpul nici n-ar exista, De-aș fi Romeo, de-ai fi Julia. Viața de pește este bizară, o știe stripteuza zanzibară, niciodată n-am să-nțeleg ce este-n crweierul unui coleg, iar viața în sine mă neliniștește, mai bizară-i totuși viața de pește, du-te, ucide-l, dă-l peste pod, viața-i mai grea decât sub Irod, ca-ntr-o grădină zoologică sau pe mica insulă Krakatau, unde colegul meu, fiind turist, fu înghițit de un pește trist. Nu știu de ce, mă gândesc la Nina Cassian, bizară poetă. Bine faci că nu răspunzi Bine faci că nu răspunzi, cine știe ce năzdrăvănie mai scrii. Am hotărât să tratez cu umor orice acuzație, sunt puerile, draga mea, în timp ce cad avioane, se fac experiențe nucleare, etc. Noi ne ocupăm de „într-un coș cu viorele șade două păsărele, amândouă ciripesc, eu pe tine te iubesc”, cele două păsărele fiind r.și n., le aud cum ciripesc, cum pe ele se iubesc, cum ai înțeles că n. este mai inteligentă decât mine, chiar nu înțeleg, cu mintea mea cea proastă, când însăși n. zice că are o minte proastă de femeie, desigur, aștepta s-o contrazic, dar , să ne gândim, tu te consideri mai puțin inteligentă decât n., atunci eu unde mă aflu, între sau la coadă? Unde duce feminismul acesta distructiv ? Imi sunteți ca două surori, cum de copiii unor foști ilegaliști și semiilegaliști să se poarte atât de intolerant? Acuzații, supărări, pentru ce? Ati uitat ce a spus Will că toți suntem actori pe o unică scenă, viața? Am iubit ceva la fiecare, nu mai spun, v-ați schimbat, dragele mele, nu în bine. Stressul, grija zilei de mâine, deziluziile? Eu am rămas același, chiar acum vin de la o conferință cu oameni de peste 75 de ani, o plăcere, m-au ascultat, s-au bucurat, le-am vorbit despre istorie , o temă inepuizabilă. Am impresia că nici una nu sunteți tari în materie. Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viașa, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainebleau. Bach și Buonarotti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moartea viața, cum de mi minor? Acum să vă spun de ce nu vă iubiți voi, două? Pentru că semănați, dragelor, semănați uluitor de mult, v-am cunoscut la vârsta când un om se formează, aveți educații asemănătoare, viața v-a pregătit puțin pentru șocuri, acum vă descurcați, sunteți funcționare, adio creație. Blană de lup îmbracă sufletul omului Blană de lup îmbracă sufletul omului, blană de lup ce-l împiedică să se-mpace cu zorile, mieii ne par vrăjmași, din străveche amărăciune, o, suflete, sfâșie blana, ieși din ea ca dintr-un basm al lui Muenchhausen. Blana de lup năpârlește odată cu trecerea zorilor, lupul devine-nțelept, judecând după mersul norilor, totul e vânt, zice, pleavă-s cuvintele, o, suflete, sfâșie blana și ieși înaintea-naintelui, ieși înaintea apelor, turme topite în lacrimi, ieși înaintea munților adunați ca să scapere, ieși înaintea mea în acest minut de tranziție, între o odă uitată și-o nebunească ambiție... Burghezie de doi bani, nu de bani vorbesc, de bun simț, se0 laudă cu piscină, mașină, benzină, drezină, capul plin de făină, de ce discut eu cu ei, să nu mă rup de purcei, de ce scriu versuri pe gratis, să nu ajung după gratii. Fratele tatălui meu a murit la azilul de bătrâni, după ce a donat un apartament bun de două camere. Casa s-a evaporat. Cine, cum? Uite așa s-au îmbogățit unii, de la un ou la un bou. Am stat ieri șapte ore și am mâncat ca un nesimțit, iar salata de avogado mi-a făcut greață. Ca și societate în care m-am aflat, una se lăuda că l-a cunoscut pe Nichita Stănescu, care ar fi murit la cutremurul din ”77. La vache! Aferistă cu bani și cu minte de purcică, o, nu , purcica este inteligentă, așa se spune. Poetul murit de ciroză mult după cutremur. Dar sunt oameni care știu totul. In rest s-a discutat despre ce case are fiecare. Eu o am pe nevastă-mea, clculatorul și un dor de timp, un nesaț de timp. Alta se miră cum de scriu pe bani puțini, de parcă scrisul ar fi o afacere. Doamne, Sodoma și Gomora prostiei. Există o perversiune a prostiei. Dar s-a spus și ceva inteligent. In timpul așa numitului socialism, infracționalitatea nu era mai mică, dimpotrivă, dar totul era mascat. De pildă toți furau de unde se putea, statul era o vacă bună de muls până la extincție. Muncitorii furau ce apucau, șefii furau mai subtil și mai mult,țăranii furau și ei pe unde prindeau ceva, de pe câmp, din SMT, etc. Mă domină o stare de tristețe. Nu este vârsta, nici boala, tristețea necomunicării este nevindecabilă, cred. Pornesc de la faptul că neavând frați, surori, verii mei mă dezamăgesc unul după altul. Verișoara mea, ar fi singura rudă din țară, mă invită la ziua ei, am jurat să nu mă duc, m-am dus, soția a fost indispusă de felul discuțiilor în jurul bunăstrării, eu nu am avut și nu am interes pentru partea materială, iar pe ea lăudăroșenia celor cu bani, care nu sunt cu nimic merituoși, o face mai depresivă. Pe mine mă cam enervează, dar mă stimulează să scriu și să fac mai mult în favoarea acestei preocupări. Ca un paing urâtul se smulge de pe ață Ca un paing urâtul se smulge de pe ață, iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră, scos din fire, crâncen câinele pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea înțelepciunii. Tzara nu a mâncat salam cu soia, aceasta ne confirmă chiar și Zoia Kosmodemianskaia, din filmul unde mult plângeam, acum vreo cincizeci și ceva de ani. Era real, se pare, nu spun ba, dar cu Tzara e altă dandana, că nimeni nu înțelegea, ce vrea acel ochelarist cu DADADA. Păi aste el dorea, și azi irită prostia ce-i mereu gravidă. De n-ar fi Dumnezeu, de n-ar fi Dumnezeu, eu tot aș vizita un templu, un muzeu, de nu ar exista nimic divin, atunci eu tot m-aș mulțumi privind la câini și prunci, beția religioasă din marile orașe se-asămănă picturii grăbite, în guașă, barbară este oaia, iar lupul un estet, iubirea este trustul cu adresă și antet, Aristotel și Platon și multe celelalte celebre nume-și caută un loc mărunt în carte, gigante panouri, picioare, buze, piepți se zbuciumă în vântul seninei dimineți. „Îți voi arăta cu totul altceva decât umbrata pășind în urmă-ți dimineața”(T.S.Eliot). Când eu spun despre cineva Când eu spun despre cineva că este antipatic, nevasta mea are o replică absolut logică și realistă – „Dar nu se poartă cu toți la fel”.M-a. pus gânduri. Fiecare avem umorile și umorul nostru. Dar cred și într-o comuniune sufletească. Există între oameni bariere seculare, de prudență și de neîncredere, de prejudecăți ce nu pot fi trecute cu ajutorul cuvintelor. Arta doar le ocolește nu le învinge. Am eu o senzație că A. nu mai este ce a fost nici acum două luni, ceva o dezamăgește, nu știu de ce și cum. Noi nu ne putem umple reciproc golurile. Omul este ocupat. Bun, apoi? Vine o vreme când ocupația dispare. Apar bolile? Medicii? Medicamentele? Rudele apropiate? Dumnezeu? Greu de prevăzut. Oboseala psihică este cel mai greu de învins, apoi se tocesc simțurile, apoi se tocește mintea, apoi ... Oceanul, largul de necuprins. De ce căsătoriile sunt cele mai grele și edificatoare încercări? Pentru că partenerii reușesc să treacă peste starea de plictis reciproc, de sațiu, inerente vieții în comun. De aceea cred în necesitatea dispariției căsătoriei ca instituție. Dar facă fiecare cum crede. Când logica moare Când logica moare, sângele curge spre moarte, pământul devine adăpost pentru șarpe, norii, pentru cei mistuiți de un foc ucigaș, eu nu pot vorbi stelelor, numai celor rămași, numai firului umed al ierbii, când logica moare, pe mine mă pasc numai cerbi .... De câte ori am vrut să scriu ceva, m-am lovit de propria mea memorie, poate că unii trăiec numai din glorie, poate că unii au mâinile mereu curate, n-au auzit n-au văzut în lume păcate, poate că ar trebui să scriu prin morții mei, dar ei nu scriu, vorbesc cu șoaptă de tei, cuvintele mele nu tac, ele sunt păsări de noapte, morții mei le-nsoțesc, părinții mei-șoapte...E vaiet de furtună pe afară, în casă latră câinii, dintr-o gară, departe se aude lungul șuier al unei vechi locomotive care suie din Valea Iadului în Cerul vinețiu, iubito, aș dori să nu-ți mai scriu și aș mai vrea să uit de tot, să fiu același biet nătâng, netot, adolescent cu vise aurii, afară e furtună, tu nu vii, numai poemul ca un șarpe se desface, cuprinde spațiul, timpul, moarte, pace.Omul este un rob al necesităților. Dacă a discuta cu cineva este o necesitate, el o va face. Unii sunt robi ai convențiilor. Nu mă număr printre ei. Nu te invit la un festin. Nu promit nimic. Ai încercat și am încercat să ne insultăm peste poate. Cine poate sări coarda, acela joacă mai departe. Cine nu, rămâne în curte. Una dintre slăbiciunile cele mai banale este orgoliul. Nu sunt orgolios pentru că eu cred că fiecare om trebuie să fie indepedndent de părerile trecătoare ale oamenilor. Nimic nu este fixat definitiv. Nici după moarte nu se știe exact ce a fost fiecare. Spre deosebire de Malraux, care a fost un primitiv, eu consider că omul nu este suma actelor, ci suma intențiilor sale. Când porți o cruce ca Isus și drumul drept pare un munte. Când iubești timpul zboară, când bolești timpul stă pe loc. În stare normală timpul te întovărășeșete ca o umbră Împăvărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „Pe mine Binele Suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un motto dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care descrie acum doar prima parte a unui tainic drum. Poetul simte mirosul cernelii și al abisului la marginea scrisului. Am să înalț un mausoleu în aer, într-o culoare mov și fără vaier, nonconformist și insipid și simultan ca un proverb, ca un epitalam, să-mi fie trupul risipit în pulberi, suflet al meu, tu nu ai să mai suferi, inadecvat la viața viitoare, schimbându-mi cursul precum râul înspre mare, interferență, pace și cadență, o remediere la o ultimă scadență, un loc comun, o meditație, mixtură pentru durerea ce mă-mbată și mă fură, megalomanic, antologic, providență, memento mori, pace și cadență. Nu se înțelege nimic. De acord. ....Nu sunt sigur cât de bine mi-l amintesc pe tata.Intotdeauna a fost ceva ciudat cu fotografiile vechi.Mă numesc Georg Roed și locuiesc pe Humleveien. Deci eu citez din Joostein Gaarder, autor nordic, excepțional, dar pronazist, săracul... Capul meu stă pe tava priviror voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot citi nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Cântec Cântă iarna și pădurea Brazii, pinii și molizii Norii trec, cărunți, pe culme, În castele mor marchizii Iar în curți vântul se-ncruntă Mătură și-njură vremea Numai vrăbiile se-mpacă În pădure ursul geme Rău, balaurul de vifor Vrea doar să ne sperie? Timpul vine și-l învinge Mi-a șoptit un greiere Pseudo-Topârceanu Cavalerii de fier tac mărunt Cavalerii de fier tac mărunt, au inima de carborund, cavalerii tăcerii, cavalerii cu fuste, cavalerii languste,bieți cavaleri, din fostele primăveri, cum ar dori vremea s-o dea înapoi, armura din grele foi de tablă forjată de muncă, de muncă, de muncă, peste zidul înalt armura se-aruncă, rămâne gingaș trupul de floare, ușor atins de ninsoare. Duc o luptă surdă cu propria mea prostie, chiar în noi prostia este preponderentă. Ne dăm seama? Nu mereu. Adevărul nu este niciodată în favoarea noastră. „Ca Orfeu cânt moartea pe strunele vieții și frumusețea pământului și a ochilor tăi care adună cerul, lucruri obscure, s-ar zice. Nu uita că dimineața a fost și a ta, când patul ți-era umed de rouă și garoafa îți domea pe inimă, vezi urma fumului cum se ridică, trece aproape de tine. Cu struna liniștii întinsă de-a lungul sângelui, făceai inima să-ți cânte. Buclele ți s-au transformat în crinul de umbră al nopții și văpaia neagră a întunericului din nou îți mistuie chipul. Iar eu nu-ți mai aparțin, acum plângem separați. Dar, ca Orfeu, cunosc viața pe struna dragostei și adun albastrul ochiului tău închis pe vecie”. Versurile aparțin marei poete Ingeborg Bachmann, traducere Emil Nicolae. Se pare că poeta se adresa memoriei lui Paul Celan, pe care l-a iubit. Cui spun eu toate astea ? Pe cine interesează ? Plângem separați ? „Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea prin inima neagră de codru trecea, croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea, cânta dintr-un flaut de os și zicea: -Veniți să vânăm în păduri nepătrunse mistrețul cu colți de argint, fioros, ce zilnis își schimbă în scorburi ascunse copita și blana și ochiul sticlos” (Ștefan Augustin Doinaș) Ce am învățat eu la Moscova Ce am învățat eu la M. îmi ajunge pentru cel puțin o viață. Nu pentru că orașul „e tot ce iubim”! Am locuit într-un cămin internațional, am cunoscut nemți, cehi, polonezi, chinezi, bulgari, irakieni, kurzi, georgieni, azeri, armeni, unguri, egipteni, mai puțin evrei, deși am avut colegi evrei , nu-i știam , nu se prezentau. La chimie fizică am avut o celebritate, pe profesorul Syrkin, dacă deschizi jurnalele străine, abstracts din anii 50-60, găsești acest nume, iar familia Syrkin are iudaiști și sioniști cunoscuți. Îmi place cum sări peste ceea ce eu am spus referitor la un principiu simplu, suma iubirilor este constantă. Le Chatellier nu a scris nimic despre A.plus B., cum scriu copiii pe trotuar cu creta. M-am uitat pe Internet , nu scrie despre noi. Pot zice noi, sau numai eu? Nu am pretenția să discuți cu cineva despre mine, nu sunt important, cum zicea un personaj dintr-o comedie de Arbuzov, „sunt un gândăcel” (juca Octavian Cotescu). Desigur, nu sunt, doar dacă aș avea imaginația bolnăvicioasă a lui Kafka. Incerci să mă înțelegi, bine faci, dar nu ai ce. Sunt ca o oglindă, te vezi pe tine în mine, cum să mă înțelegi? Apoi, eu nu caut o oază de liniște, dacă aș căuta-o, m-aș duce la Gaddhafi, în deșertul libian să mă reculeg. Ar fi prea simplu să caut la tine o oază de liniște, iar tu nu ești chiar liniștită, deci prezumția cade. Citind ce îți scriu și dacă mă iei în serios, eu nefiind un panglicar,ai reține că eu nu am comunicare reală cu nimeni, constatatarea este veche, am ajuns să cred că oamenii sunt inabordabili, ca niște transatlantice care nu au voie să se apropie prea mult ca să nu se distrugă. Cred că pot comunica anume cu tine, chiar dacă sexul, după teoria joiană ( de la Zoe, o respect, este un joc de cuvinte), nu este prevăzut în acest proiect telepatic. Ești obosită? Noaptea la unu așa păreai. Mă-ntreb ce ai, ce te doare? Îmi spui dragă, mie imi spun dragă cel putin o duzină de cunoscuti și tot atâți corespondenți. Tu îmi esti draga, dar mai mult de atât, un cântec al lui Dan Bittman zice – „fiindcă fără ea nu pot respira, casa e pustie fără ea”. Deci nu pot respira, A., sunt eu nebun? Te sufoc? Tu poti respira? Respiră adânc. Ce înseamnă să fii mediocru? Ar trebui să mă sinucid, dacă aș accepta că sunt un asemenea individ. Ce m-a ținut în „formă” a fost încrederea mea că pot face orice, că pot scrie oricât de bine. Nu este așa. Dar pot accepta mediocritatea, când am trăit mereu cu teama de a nu muri ca un anonim.? Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Sau – Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund, pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint Mă gândesc la bătrânul scriitor, nu foarte bătrân, un copac fără flori, trăind cu o scriitoare relativ tânără, cum trăia Nicole Kidman cu Anthony Hopkins într-un film recent, inspirat din romanul ”The Human Stain” de Philip Roth. Bucuria este reciprocă. Inspirație de ambele părți. Sexul nici nu contează, iar dacă el contează, nu este important. Dar , ce este cu divide et impera, guvide, o, tempora, spune un paznic numit Ivan Groaznic, prea multe capete, taie-le, scapă-le de trunchiul lor, de teama lor, terminator, Gog și Magog și-un ventriloc ce n-are loc de noi, de voi, cinstiți eroi , fețele Dumneavoastră, stau la fetreastră, ca la spital, unde totu-i oval și viața și moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu scund. „Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată și trebuie să zac pe pietre. Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, așa cum iarba e mai puternică decât taurul. Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a iubit... Când mi-a dăruit trupul, mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.. Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă -n vânt, puternică și întoarsă către mine și mă înclin în vânt” – Brecht. Ce seamană cu Poe, chiar mai frumos. Toata vara așteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este ușoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă. „Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morții, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu, iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” (Yvan Goll).„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, și unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură orașele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915. „Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent. „Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. O fi fost invidios? Fragment dintr-un roman nescris – „Într-adevăr o sărutasem cu o oarecare răceală, ea simțise asta. Discuția de dinainte mă tulburase, cuvântul DRAGULE poate avea o mie de nuanțe. Iar prietenul meu cel bun murise pentru a doua oară. Cât ar fi râs, bietul de el. Ceața dinspre dealuri Ceața dinspre dealuri Maiestuos se lasă O primește mâlul Aplaudă carasul Stau în barcă singur Îmi prind țigara De departe un bivol Muge-a disperare Liniștea pe baltă Nu e pământească Pasărea din altă Lume zboară-n transă Mă gândesc la tine Se stinge țigara Soarele începe Ziua-ncet s-o are. Ceva se rupe în mine Ceva se rupe în mine, o încredere, nu în mine, în lumea din jur. Oare fac o schizofrenie? Nu cred, inspirația , bună, rea, mai funcționează. Istoria este uneori ca o barcă legănată pe ape negre, sângerii, cineva ucide, ce găsește, încarcă obiecte de cult, ochelari, jucării, cineva părăsește în larg naufragiații, pe cei ce-și salvează puținul rămas, ultimul coltuc, fărâma de viață. Ziua de azi este doar un popas? Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe? Leviathanul pare un blând cașalot, cineva ucide, tăcerea-i dă voie. Mă aplec și citesc Pirkei-Avot. Turnul înalt, pe picioare de tuci se clatină, geme, în el cântă cuci, turnul a fost turn de control pentru navele cosmice. Gol este totul în jur, doar o piesă ticăie, latră ca un câine în lesă, eu mă apropii, descopăr ceva, este chiar inima, inima mea. Continui către Ody – orgoliul provine din familie, ca și în cazul bietei N. Burghezia comunistă din care a făcut parte și un unchi al meu. De m-aș mândri, mai mult m-aș mândri cu unchiul din Israel, care a scris Declarația de Independență a Statului Israel și i-a înmânat-o șefului guvernului, Ben Gurion. Doi frați, două destine. Acum, revenind la veninul despre care vorbește Ody, specialistă în protecția mediului. Toxine, venine, ceva există comun cu mine? Irațional înseamnă mistic, ceea ce îmi face cinste, dar eu nu sunt mistic. Pentru misticism puteai să faci pușcărie prin anii 60-70. Chiar dacă nu citești acum Chiar dacă nu citești acum, ai oricând posibilitatea să mă citești pe blog, nu o fac intenționat, dar literatura face parte din viața mea, am impresia că nu acorzi credit acestei afirmații absolut adevărate, eu scriu și în somn, adică visând. M-am gândit că orgoloiul și lașitatea sunt defecte comune, ambele fiind slăbiciuni omenești, nu le condamn, nici nu le laud. Tu ești mai orgolioasă decât mine și am să-ți spun de ce. Nimic din ce spun aici nu pornește din răutate, cândva mi-ai spus că sunt foarte bun,ceea ce nu este real, ca și opusul acestei afirmații. Cândva, la mare, mi-ai spus că am ochi de o culoare albastră minunată, mă bucur să-mi amintesc, deși nu mi-am studiat ochii, dar o iubită„anterioară” (iartă-mă pentru barbarism), Mia, Maria-Magdalena, nu mai știu nimic de ea, îmi spunea că am un albastru în ochi pe care nu l-a mai văzut. Uite ce pierde omenirea când voi închide ochii! Acum tu încerci să distrugi tablourile din muzeul amintirilor? Nu merge. Voi scrie ceva pe tema asta. Mi-ai scris cu o indignare pe care cred că nu ai pus-o în aplicare nici când ai divorțat. Eu care nu ți-am făcut un rău niciodată, care nu ți-aș face cu intenție nici un rău și alții care te-au lovit în toate felurile și eu sunt cel plin de ... venin. Veninul lecuiește multe boli. În primul rând reumatismul, dar prostia omenească nu este lecuită cu venin, nimic nu o lecuiește. Într-un muzeu pătrunse o zână rea, din amintiri făcu măcel, tablurile se zbăteau să scape, dar zâna hohotea și hohotea. Astfel, iubito, te-am zărit într-un coșmar și nu era coșmar era real, în jurul nostru, pe-un pământ jilav, viermi roșii se-nălțau, un memorial, doar râsul tău eu l-am păstrat pe undeva, într-un muzeu pătrunse o zână rea. Esenin Citind din Esenin, el care era și un petrecăreț și un iubitor de băutură, scandal femei (mai mult ele îl provocau), îmi dau seama că discuțiile despre sex, începute de Freud sunt niște nerozii. Omul nu este un rob al sexului. Desigur, nu merg pe ideea să ne castrăm, dar discuțiile, industria sexului, sexologia ca „știință” sunt un semna al degenerării, grecii cu Dionisos în frunte erau mai breji, se îmbătau, nu discutau despre act, în sine, romanii cu Bacchus, la fel , viața oferă bucurii superioare , iar filmele americane, în care orice relație este condiționată de un act perfect au distrus o tradiție lungă de romantism european. Cred că anii ce urmează vor duce la o contrarevoluție „sexuală”, discreția necesară va reveni la locul ei, acum aud în Cișmigiu cum fete de 15 ani înjură de organul masculin, de parcă s-au născut cu el, țigănismele pe care nici țiganii nu le folosesc au ajuns ticuri verbale la majoritatea dolescenților indiferent de religie, sex, etnie și alte apartenențe. Sunt dezolat când îi aud. Ti se întâmplă să te plictisești vreodată? Mie nu. Sunt uneori deprimat de ideea efemerității vieții, dar mă calmez prin scris.Facem un pa ct de neagresiune? Nu te mai critic cu nimic, nu mă mai critici, ai o limbă de viperă, iertare, este o metaforă, în rest ești o ciocolată, nu ca motanul lui Zoe. Cum este prietena ta, dacă ți-a făcut figuri? Prietenia este, deci, condiționată de compromisuri? De aceea eu nu am prieteni. Sincer, nu sufăr, prietenul meu este cartea și prietena mea este calculatorul pentru scris. Tii minte concursul prietenii cărții? Luam diplome cu duiumul la diverse concursuri, eram tare deștept, acum sunt ceva mai prost.Mă laud și devin plicticos. Citate (citat-uri?) – A ajuns cuțitul la os, ab absurdo, a bon entendeur, salut!, a fool”s bolt is soon shot, ah, Gott, die Kunst ist lang, und kurz ist unser Leben. Din dicționarul tizului meu, Barbu Marian.Bye Cititor ipoteotic Cititor ipotetic, cititor ipocrit, să te ferești de cei care nu știu să se autoaprecieze. Am cunoscut pe cineva, un om inteligent care spunea despre sine că este un ...rahat . Si în fond era. Lipsa de respect pentru sine implică un adânc dispreț pentru ceilalți. Goethe avea dreptate. Nu ești mare dacă nu te consideri astfel. Desigur, reciproca nu este valabilă, pentru că orice nimic se poate considera un om mare. A nu știu cîta oară mă implic sufletește și mă păcălesc. In fine, mergem cu toții înainte, clasa muncitoare intră în paradis. Soarta mea, soarta mea, o cărare îngustă, un podeț peste ape, o moarte prea bruscă, numai codrul din basme aduce aminte că lumea există fără cuvinte, dincolo un schit, aici o colină, un nor care seamănă cu o colivă, nu ești tu soarta mea, nu sunt eu cel cu asul, asul de pică aduce necazul, chipuri albe de spaimă, de greață, de boală, soarta mea, soarta mea, coala albă și goală. Când logica moare, curge spre moarte, sângele alb devine albastru, pământul devine adăpost de jivine, iară cei împușcați se ridică la tine, ce poți să le spui stelelor albe? Când logica moare, cuvintele-s calpe. Am vrut de multe ori să spun ce nu s-a spus, mi-a fost rușine, am vrut să spun numai atât, că oameni suntem, nu jivine, dar cine stă să creadă , doar un biet nebun scăpat din casa în care sunt doar îngeri și se plimbă moartea dând cu coasa, oameni suntem, nu mă crezi, iubito, nici nu înțelegi, ce rană mi-ai lăsat în gând și gândul moare, mor și regi, numai pământul n-are gând. Sub cerul negru, bântuit de duhuri rele, mă plimbam, te-ai desfrunzit biet oțetar, v-ați ofilit biete brândușe.Imi aparții doar în închipuire, tu exiști, Dar mă scoți din fire, iată, această lungă tăcere la telefon, mă simt caraghios ca eroul Bellerophon.De disperare ce aș putea să-ți răspund? Sunt ca o piatră spălată de multe ape pe prund, între noi totul e limpede, deși eu văd întunericul, între noi este Nimicul, Feericul. Ciudată afirmație Ciudată această afirmație – bărbatul trebuie iubit mai puțin și înțeles mai mult, iar femeia invers. Eu cred că un bărbat, aparent invulnerabil, este mai vulnerabil decât o femeie, el păstrează ceva din copilul neglijat uneori de părinți. Dragostea de mai tâtziu îi suplinește acest gol. Iar înțelegerea trebuie să existe de ambele părți. Acea taină feminină este o legendă, femeile sunt foarte raționale, când vor.Numai gelozia le întunecă mintea. In plus au o lăcomie mai mare în toate – la bani, la sex, la situație socială. Acesta este misterul așa zis feminin. Deci să nu ne ascundem după degete.Nu există o măsură a iubirii. Dar o măsură a înțelegerii există. Fericirea care nici n-ar trebui să existe , e singura sursă a ideilor fixe,sărutul tău va fi ultimul, jur, înainte de drumul la Kuala Lumpur, de aceea îți scriu, amân doar sfârșitul, „ Tu ce faci acum?”, parcă nu-ți mai știu chipul, simt apăsarea buzelor tale, plumbul a pătruns în petale și parcă-ntre noi principalele artere ale orașului vuiesc de durere ... Este clar că nu te poți face iubit. Greșeala mea este că investesc prostește în orice sentiment, oamenii sunt mai echilibrați. Ody suferea de singurătate, nu era dorul care o chinuia, nu i-a fost dor de mine, ar fi o prostie să cred așa ceva. Eu,când sunt îndrăgostit, simt clipă de clipă acest sentiment, și în somn. Asta este. Trăim o vreme de obidă, șoptesc, în gând, melc și omidă, în bezna mucedă se-aude cum picură din lună dude, atunci, pe ceruri s-a ivit un meteor, cum l-am numit? „ Ploen de aștri”, numele-i rămas în scripte, doar scântei și flăcări stinse prea curând, unde căzu el pe pământ. De atunci suntem noi muritori, pe cerul veșnic, meteori. Dumnezeu merge să-i încerce pe oameni, cum iubesc ei, a văzut un sărăntoc, iar sărăntocul s-a gândit, uite ăsta este mai sărac decât mine, se vede după haine, nici pâine nu are, ia să-i dau eu o bucățică. Noi nu suntem așa. Bucățica noastră e a noastră. Dezbrăcată ești, Rusia, zice poetul Esenin, doar azurul te mai soarbe, numai plopii te mai plâng, doar aromele de mere și de miere amintesc de vechea mea durere , de trecutul tău mai blând. Consolation S-o luăm step by step. Îmi cer scuze că folosesc expresii dintr-o limbă care îmi este străină. Am început să am complexe. Mama mă certa că nu vreau să mă perfecționez în germană. Adevărul este că nu sunt un perfecționist și nici nu-i admir pe perfecționiști, deși ei sunt necesari, ca ingineri, medici, cercetători, interpreți de muzică. Am ales poezia pentru că mi-a convenit gradul ei de libertate. Uneori este greu să diferențiezi un impostor de un poet bun, este un risc și de autoînșelare. De aceea am ales sinceritatea, cum spuneam înainte. Plus jocul. Nu știu nici o limbă perfect, dar cine știe perfect o limbă, cine crede acest lucru nu știe că limba scrisă/vorbită este un organism viu. Desigur nu ai voie să faci greșeli din neatenție, neștiință. Aici ai dreptate. Dar am învățat la școală cu note mari româna, latina, germana, evident, rusa, ultima fiindu-mi limba din primii cinci anișori( sic!). Admir sincer engleza pe care văd că ai învățat-o, restul nu admir, dar nu ai nici o vină. A iubi nu înseamnă a admira, nici mila nu este iubire, nici admirația.dacă îmi spui că mă admiri, ceva devine suspect, bine faco că nu mă admiri. Dar, să nu ucizi o pasăre cântătoare , poetul este acea pasăre, Pușkin a fost ucis de un Dantes, o nulitate, cumnatul său, Dantes a intrat în istorie ca asasinul lui Pușkin. Dulcineea de Tobosca este cunoscută ca doamna inimii lui Don Quijote, fără el nu este nimic. Să fii mândră că ai trăit în contemporaneitate cu mine. Citește ce scrie Dali, de ce crede el că este un geniu. Mă rog, poți să râzi, râsul este sănătos. Weiter (pt. cine nu știe, dalee, mai departe). Einstein spunea că imaginația este mai importantă decât cunoașterea, desigur exagera, dar fără imaginație am trăi încă în epoca primitivă. Sincer nu știu din ce s-a pornit conflictul știu că ne-am certat odată pentru că am întârziat la teatru (Nottara, pe bulevard), altă dată te-ai aruncat pe podea și ai plâns, copil prost ce ești, așa am făcut eu odată cu mama, aveam 10 ani, mama nici nu s-a uitat la mine, m-am simțit un caraghios. Umitor că N. este acum o anticomunistă convinsă, gestul ei din 1958 a fost inimaginabil de pervers, eu nu aș fi iertat-o o viață, înțeleg că ai suferit pe rând, pentru tată, pentru frate. Continuăm, mă duc în Cișmigiul meu terapeutic. Copiii din Arbatul Primăverii Precum copiii din romanul lui Rybakov, cei din Cartierul Primăverii au avut destine diferite față de alți copii din București. Era un cartier al burgheziei comuniste. Emil Bodnăraș, care nu știu de avea copii, și-a tras un bazin de înot, o vilă, totul împrejmuit, să nu vadă norodul ce este înăuntru. Dar nici nu circula oricine pe acolo. De umblai mai nesigur, căutând ceva, te oprea un cetățean pe care nu-l văzuseși și te lua la întrebări, cu invitația răspicată să o întinzi mai repede spre Parcul Herăstrău sau mai departe. Mergând odată pe lângă un gard înalt, peste care se aplecau generos ramurile unui vișin am cules câteva. S-a apropiat un șofer, mi-a zâmbit și mi-a tras cu toată puterea un baston de cauciuc peste picior, exact pe piele (purtam pantaloni scurți, avea cam 12 ani). Am urlat de durere și de necaz. Omul a zâmbit și, când l-am înjurat, s-a făcut că aleargă să mă prindă, dar nu mai avea ce să-mi facă, doar să mă ucidă. Acesta era frumosul cartier. Amici de ai mei, care locuiau pe acolo, nu cunoșteau Bucureștii, tramvaiele, autobuzele, troleibuzele nu existau. Erau Herăstrăul, Bordeiul, apoi un drum la Praga, mai târziu la Roma, Paris, iar acum îmi povestesc ce mult au suferit din cauza comunismului. Mai cunosc și alți anticomuniști, unii foarte dotați, teoreticieni, care explică și cauzele „răului”. Au fost unii locuitori de pe acolo, în diverse funcții, directori, ofițeri sub acoperire, miniștri, unii au fost anchetați, apoi li s-a dat drumul, nimeni nu povestea nimic, tovarășii nu aveau voie să vorbească de rău regimul, chiar dacă regimul le rupea , pe ascuns, oasele. Apoi, după anii 60-70 au dispărut, o parte, unii au murit, alții au plecat spre SUA, Germania, Franța. Au dus-o bine și acolo. In Primăverii s-a mutat garnitura „națională”, oamenii lui Ceașcă, cei cu care s-a încheiat perioada „de aur” a socialismului. Mulți din copiii Primăverii sunt buni specialiști în Occident, pregătirea era bună la Liceul „Petru Groza”, fost Școala Rusă. Prin anii 50 am intrat acolo și aveai impresia că te afli în URSS. Aproape că nu se vorbea românește. Eram uluit, nu știu cât a ținut perioada aceasta de rusificare, știu că învăța pe acolo nepotul lui Dej, ș.a. Nici cartierul nu se numea așa. Era „La Șosea”, iar străzile se numeau Jdanov, Kalinin, numai Crângului, Heleșteului, Herăstrăului și-au păstrat numele, ca și Calea Floreasca, pe unde se scurgeau manifestanții obosiți după o lungă defilare de unu mai sau 23 august. Nimeni nu avea voie să se oprească. Odată m-a apucat un deranjament stomacal și a trebuit să mă rog cu lacrimi în ochi să fiu lăsat de soldații aflați pe marginea trotuarelor, să fug până la casa unui unchi care făcea parte din „nomenclatură”, ca să mă salvez de chinul care îmi sfâșia măruntaiele. Acesta era vestitul cartier. Acum stau diverși parveniți de altă factură, dar adevărații bogătași s-au retras spre Băneasa, Otopeni. Cartierul Primăverii, la fel de aerisit, curat, frumos adăpostește clădiri oficiale, NATO, Casa Americii Latine , etc. Cine se mai scaldă în bazinul lui Bodnăraș? El, revoluționarul care a fugit din armată ca să participe la arestarea lui Antonescu. Rău nu a făcut, știa și idiș, dar luxul l-a atras, asta este slăbiciunea omului. Oare Lenin nu avea o vilă mare la Gorki, lângă Moscova? Bolnav fiind, putea să stea la un santoriu. Dar el era simbolul Revoluției. Care revoluție a adus o nouă burghezie, mai dură ca precedenta. Corespondez cu mine Corespondez cu mine. A. mi-a consumat timp, nervi, inspirație, dar m-a învățat și ce înseamnă ipocrizia.Vârsta nu schimbă oamenii, îi demască, îi demachiază. Omenirea începe în doi. Demagogia despre puritate, bunătate este veche de la iezuiți încoace. Eu mă consider bun, dar nu sunt pur, nu știu ce-i puritatea, numai bebelușii sunt puri. Iar bunătatea este relativă și inconstantă. Imi aparții doar în închipuire, tu exiști și mă scoți din fire, iată, această lungă tăcere la telefon, mă simt caraghios ca eroul Bellerophon, de disperare ce aș putea să răspund? Sunt ca o piatră spălată de multe ape pe prund, între noi totul e limpede, deși eu văd întunericul, între noi este Nimicul, Feericul. La timpul prezent, în situația dată, sufletul tău , cum e el se arată, spune profesorul, îl părăsesc discipolii, anii, nopțile cresc, Doamne,fără milă se-adună poemele scrise, iubire postumă, numai pasărea „Nevermore” citește o pagină și râde în zbor. Împovărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine binele suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el o scenă dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care dorește acum să povestească un început de drum. Cu cât iubești o femeie Cu cât iubești o femeie, cu atât o înțelegi mai puțin, cu cât înțelegi o femeie, cu atât o iubești mai puțin,cum este mai bine? Dar eu nu iubesc generalizările. Oripilante experiențe poți avea cu cele mai dragi, aparent, ființe. Nu voi relua nimic, orice amenințare îmi face scârbă. Cine nu mă înțelege, să nu citească, lector ipocrit. Am ajuns la concluzia că mulți oameni se mint la început pe ei înșiși, apoi pe alții, spre a sfârși într-o filosofie proprie, a mizeriei umane. Nu am fost niciodată de acord că omul este un ... animal respingător. Omul nu este un animal, este o minune dumnezeiască. Dar tot Dumnezeu l-a creat pe Satana, pentru ca oamenii să nu creadă că El are grijă de ei. Oamenii luptă cu Satana, iar Satana este răul din om. Fiecare îl are, într-o anumită măsură. Nici un om nu este lipsit de prezența sa. Unii sunt conștienți, îl recunosc, alții trăiesc cu impresia că ei sunt îngeri. Nu există îngeri. Aici mă opresc, deși durerea mă face să strig în mine, o mare nedreptate s-a produs, dar nu este prima. Cred în Judecata de Apoi. Ea există în ultimele clipe ale vieții fiecăruia. După aceea nu știm ce urmează. Altceva. Nomina odiosa, orice nume folosesc, ar fi împotriva mea. Sunt arestat de proprii mei cititori. ....Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din Cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într-o femeie, astfel tinerețea mea s-a dus, „Se spune c-ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”, mă întrebau cei din urbea mea, când a fost gata, s-au mirat toți, nava mea nu avea roți, nici aripi și nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... O poezie inofensivă, dar cineva se va gândi să mă dea în judecată pentru hărțuire sexuală, justiția a ajuns să se ocupe cu sufletul oamenilor, ca în Orwell. In lume se petrec crime monstruoase, iar Clinton, Moshe Katzav sunt puși la zid pentru perversiune. Miile de jertfe din războaie sunt considerate necesare. Eu nu agreez perversiunea, nici hărțuirea. Niciodată nu mi s-a spus că hărțuiesc pe cineva, sunt uluit, nu pot să cred. Femei care ABUZEAZÃ de o justiție neroadă. O vecină a mea, călătorind prin Basarabia este oprită de un milițian , acesta încearcă să abuzeze de ea, noroc că trec niște turiști, o salvează. Femeia nici nu are curajul să depună plângere, ca nu cumva autoritățile să o oprească la trecerea graniței în România. Nimic nu se poate face. Iar cineva mă amenință cu justiția. Mi se face o greață cumplită. Nu spun nici un nume. Regret enorm că sunt un idiot. Am crezut că am de a face cu oameni normali. Dar sunt mai nebuni decât mine sau doar necinstiți. In fine, voi trece peste asta. Am ajuns un Karadjici al Internetului. Voi fi dus la Haga? Voi primi o citație de la nu știu cine, pentru ce? Un Kafka în toată regula. Voi fi executat într-un cimitir, eventual evreiesc. Mi se vor lua hainele, banii, actele, voi fi lăsat gol. Coșmar. De ce? Am avut îndrăzneala să folosesc unele cuvinte nepotrivite, îmi cer scuze pentru ele, dar am spus și multe lucruri perfect adevărate. Adevărul este dușmanul societății în care trăim. Să nu-i spui cuiva că are defecte morale, iar despre cele fizice, este adevărat, să nu vorbești, nimeni nu este de vină că este cocoșat, mic sau prea înalt, slab sau prea gras. Aici am greșit. Nu sunt un Adonis și chiar de aș fi nu am dreptul să judec fizicul nimănui, nu suntem la concursul de frumusețe. Nici o aluzie, cititor ipocrit. Nu eu mă descalific, doar cel care crede că despre el este vorba. Nu pot să mă liniștesc. Nu este mare lucru să te scrântești în aceste jungle ale gândirii sociale. Baudelaire - Iubim femeile exact în măsura în care ne sunt străine. A iubi o femeie inteligentă este o perversiune. Entuziasmul aplicat altor lucruri decât celor abstracte este un semn de slăbiciune și de boală. Cum bine spunea Will Cititor ipotetic, cititor ipocrit, să te ferești de cei care nu știu să se autoaprecieze. Am cunoscut pe cineva, un om inteligent care spunea despre sine că este un ... rahat. Si în fond era. Lipsa de respect pentru sine implică un adânc dispreț pentru ceilalți. Goethe avea dreptate. Nu ești mare dacă nu te consideri astfel. Desigur, reciproca nu este valabilă, pentru că orice nimic se poate considera un om mare. A nu știu cîta oară mă implic sufletește și mă păcălesc. A. pe care o știu de aproape 50 de ani m-a făcut de nenumărate ori să sufăr, adică o singură dată, dar pentru mult timp, mi-a creat un oarecare misoginism, care era drăguță, dar de o inteligență medie, de o duritate vecină cu o răutate nativă, acum nemaifiind nici măcar drăguță, îmi crează iar aceeași neplăcere ca în urmă cu atâți ani. Iar eu, după ce las garda jos primesc un ... scuipat direct în față. In fine, mergem cu toții înainte, clasa muncitoare intră în paradis. Soarta mea, soarta mea, o cărare îngustă, un podeț peste ape, o moarte prea bruscă, numai codrul din basme aduce aminte că lumea există fără cuvinte, dincolo un schit, aici o colină, un nor care seamănă cu o colivă, nu ești tu soarta mea, nu sunt eu cel cu asul, asul de pică aduce necazul, chipuri albe de spaimă, de greață, de boală, soarta mea, soarta mea, coala albă și goală. Când logica moare, curge spre moarte, sângele alb devine albastru, pământul devine adăpost de jivine, iară cei împușcați se ridică la tine, ce poți să le spui stelelor albe? Când logica moare, cuvintele-s calpe. Am vrut de multe ori să spun ce nu s-a spus, mi-a fost rușine, am vrut să spun numai atât, că oameni suntem, nu jivine, dar cine stă să creadă , doar un biet nebun scăpat din casa în care sunt doar îngeri și se plimbă moartea dând cu coasa, oameni suntem, nu mă crezi, iubito, nici nu înțelegi, ce rană mi-ai lăsat în gând și gândul moare, mor și regi, numai pământul n-are gând. Sub cerul negru, bântuit de duhuri rele, mă plimbam, te-ai desfrunzit biet oțetar, v-ați ofilit biete brândușe. Curios este că Curios este că eu m-am împăcat cu V.S., am început chiar o corespondență decentă, iar cu procuroarea Platoneală, care împarte oamenii în răi și buni, în venoși, veninoși, intravenoși, ca și alte specii de moluște blânde nu mai am relații defel, ceea ce într-un anumit mod se explică. Ai procedat exact ca în 1963, atunci era un examen pierdut (oare?), în luna mai, luna albinelor lucrătoare, acum alte motive, evident, nu ai nici o vină, la venin adus din altă parte ce poți să adaugi? Dar să spun ceva la temperatura camerei, am ajuns să fiu calm, deci ... Ceea ce te aseamănă cu N. este lipsa de umor și de apetență pentru joc, pur și simplu, amândouă luați lucrurile în tragic, v-ați născut mature și gata de a judeca pe oricine, uitând că oamenii se înrudesc prin Adam și Eva. Ceea ce vă deosebește - N. nu este și nu a fost atractivă, are o tărie de caracter demnă de toată lauda, tu te lauzi cu această tărie, nu o ai, N. nu s-ar fi căsătorit cu un om pe care să nu-l respecte cel puțin. Divorțul mi se pare un mare eșec din partea ambelor părți. Personal am trecut pe lângă, știu ce greu este , în special la început, dar unul dintre parteneri trebuie să ia „taurul de coarne”. Mă mir, nu este problema mea, tu mi-ai povestit, cum poate o fiică să nu știe despre tatăl ei? Tu ai contribuit la această ruptură? Că ești în stare, cred. Din 1963 nu am o părere foarte bună despre tine, iar în 1965, prin martie, erai acasă și nu ai venit la telefon, ceea ce, la 2000 de km. mi s-a părut crud și nedrept. Imi spui tu mie de răutate? De ce te-am căutat acum? De dovleac. Da, am un dovleac uneori, în loc de cap, dar am câștigat și ceva experiență (pentru viața viitoare). Ai complexul omului nedreptățit de soartă, dar instinctul te înșeală adeseori. Ai o perspicacitate de bătaie scurtă. Nu te urăsc, dar m-am vindecat de remanența unui sentiment. Dacă ai vrut să lovești Oamenii cărora le-ai făcut rău cu adevărat?. Te-ai sfătuit cu îngerii? Crede-mă nu mă deranjează faptul că nu mă apreciezi pentru ceea ce scriu, nu ești critic literar, am discutat cu câțiva, sunt oarecum edificat, mă numești bolnav psihic, sunt un mare naiv, nu este greu să observi (o țigancă m-a deposedat de un inel, o verighetă de om însurat, numai prin vorbe și ... hipnotism). Voi rămâne cu una dintre cele mai urâte amintiri, asta de ce? Așa dorești tu să-ți clădești o bătrânețe frumoasă? Te disprețuiesc oricum, nu ai nici o șansă să-mi faci un rău, dimpotrivă. Am declarat că te iubesc, iar iubirea nu este un păcat. Ai un gol în suflet. Dacă există diavoli Dacă există diavoli, ei se numesc orgolii. Nici un animal nu este dotat cu orgolii, numai omul știe să fie trufaș, orgolios, răzbunător (deși, unii spun că răzbunarea este o armă la unele animale, dar nu prea cred). Toate conflictele pe care le-am parcurs în viață au fost datorate orgoloiului meu sau al altora. Ambiția de a realiza ceva nu este orgoliu. Vanitate și orgoliu - exact același lucru. De la „deșertăciune”. Van, înseamnă vid, gol, în van, în gol. Acum, despre cum mă apreciez eu. Desigur nu sunt paranoic, sunt convins că aș fi putut sau aș fi încercat cel puțin să fac mai mult, m-am bazat mereu pe intuiție, mai puțin pe ambiție. Nu regret nimic, decât bolile pe care le-am avut. Viața m-a învățat să nu mă tem, să nu fiu timorat, dar sensibilitatea nu mi-a dispărut. Sper. Egoism? Nu am întâlnit un om lipsit total de egoism. Nici bunătate absolută nu există. Nici răutatea, în ce mă privește , nu o cunosc. Nu iert o jignire de moment, dar iert orice, dacă văd un regret. Iar eu regret tot ce nu face bine unui om. Dacă spui despre cineva că o iubești, înseamnă că o hărțuiești? Curios. Dacă devii insistent, sigur, problema se complică. Dacă spui că o iubești, dar mai adaugi unele mici observații, unele amintiri? Nu știu ce diavol a intervenit în relația mea cu prietena măiastră. Cert este că a ieșit un drac. Îmi vine să cred că a fost creatură imposibilă toată viața. Adio, creatură, vade retro, ești un diavol, o Satana, vorba lui G. cel idiot. Idiotismul este un fenomen în viața noastră socială. El poate fi înăscut. Oameni utili societății, au ceva, un rezidiu de idiotism de care te lovești doar în situații speciale.Bătrânii nu dau lecții de bătrânețe, copiii nu dau lecții de nici un fel, vărstele se amestecă-n cețuri, pierzi din statură, nici copil, nici bătrânel,numai eu, neclintit la masa de lucru, nu-mbătrânesc, ca un obiect dexpus la Luvru. Gastropolis, ciudat oraș, o ciorbă din chibrituri, un făraș, le fierbi bine, orașul și fărașul, iese ceva ce corespunde fiziologiei gustului. Ați înțeles ceva? Se spune că Iacov Stalin s-a sinucis în lagăr după ce a fost pus să curețe un veceu. Nici vorbă. Kundera bate câmpii. Iacov a fost ucis, din răzbunare, pentru că Stalin a refuzat să facă schimbul de prizonieri propus de naziști, ceea ce este cu totul altceva. Am visat că străbunica m-a dat în judecată... pentru... hărțuire... Ne înveșmântăm ca să treacă timpul, începem să ne plimbăm călare pe zimbrul negru ca un nor, fioros, iară noi, bolnavii ne-am culcat la miezul miez, în ... Pustiul Gobi.Cine are coarne lungi, era cerb și poate, ascundea pistoale-n dungi, acundea palate? Dar nu mai cade Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul, ce-ți pasă ție chip de lut, dacă sunt eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece, căci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece. Eminescu este in fiecare, dar in grade diferite. Fără a suferi de paranoie, adesea m-am simțit în această postură caraghioasă, don-quijotescă, când, investind o parte din suflet, am găsit altceva de ceea ce căutam, o forfotă, o uitare de sine și de cei din jur, lipsită de sens. Pe Ody o cam doare undeva de mine,ceea ce este normal.Nu avem nimic comun, nici o perspectivă nu ne apropie, totul a fost un consum de nervi, în virtutea unei foste incendescențe de mult stinse de timp, eu trăiesc cu imaginația, spre deosebire de majoritatea care cunosc realitatea mai bine decât mine.Vivat poezia. Adio, Ody, adio, tinerețe, fără bătrânețe.Am fost slab, prost, agresiv, naiv, exact ceea ce sunt.Mă irită suficiența unora, dar vina este a mea. Am descoperit secretul iubirii. Atracția fizică este nu mai un început, o reacție de „inițiere”, iubirea nu este nici o comuniune spirituală, altfel s-a confunda cu prietenia, care este superioară iubirii, fiind purificată de material, iubirea este satisfacerea unor interese, dar nu o simplă afacere, este o afacere complexă, în care nevoile trupești, sufletești, materiale,toate formează un complex care poate rezista în timp sau se poate destrăma din trei cauze - exact cele enumerate mai sus. Prietenul cel mai bun sunt eu pentru mine.Regretabil, dar adevărat.Am mai realizat ceva – am sfârșit cu ... „trecutul negru”. M-au obsedat și figura lui N. și cea a lui A. Astăzi totul s-a estompat. Timpul este un executor implacabil.Potecă în barba sfântului, geamătul pământului, reziduuri în suflet, cuplet, trupul meu febril proclamă un instinct infantil, erotismul metropolei va fi cândva Guliai Pole sau Atlantida, la numai doi centimetri de triunghiul Ginevrei. Adevărul este că eu îmi plâng tinerețea, dar pe cine interesează? Prezentul este cel mai puternic adversar al amintirilor. De ce nu mă plictisesc și de ce mă simt ca un lup? Mă întreabă însuși lupul. Cineva îmi spune, stai liniștit. Există inteligențe consumatoare, ironice, sarcastice, mai știi? Vigny a înțeles suferința, puterea de a suferi a lupului, noblețea sa. Nu-mi plac oamenii slabi, care se plâng. Dumnezeu ajută pe cei care se ajută singuri. Este frumos că ajuți pe cineva, am avut destule ocazii să fac un bine, l-am făcut, chiar fără vorbe, dar nu m-am simțit mai bun, mai tare, mila nu te face mai puternic. Oricum este lăudabil orice act de caritate. În special, în caz de boală. Doctorii, adeseori, sunt neputincioși, fiind oameni și ei. Orice îmi spui îmi trezește spiritul polemic, imaginativ. Povestește, faptul că ai secrete personale, pare a fi comun multora. Eu sunt, în această privință mult mai vulnerabil, mai deschis, norocul fiind că sunt totuși un lup care se apără. Nu te lăuda că poți fi foarte rea. Din păcate, la mânie un om poate spune lucruri adevărate, dar și multe neadevăruri, asta fac și eu. Eu am două imagini ideale – Deneuve și Yulia Timoshenko.. De ce trebuie să se mărite fetele De ce trebuie să se mărite fetele? Am un nepot de verișoară, adică o apă chioară, care trăiește în orașul Birmingham, unde nici eu nu te chem, care trăiește numai cu femei măritate și cu copii, ca să nu aibă nici o obligație, el fiind medic, ferește-mă, Doamne. Pe vremea mea, ehei, acum un mileniu, căsătoria era lucru sfânt și obligatoriu, acum nici nu se discută. Este adevărat că procrearea cere o familie, dar cine nu dorește copii nu are de ce să se căsătorească. Copiii, știm foarte bine, aduc bucurii, cam 2o% și necazuri, griji, cam 8o%. In privința prietenilor/ prietenelor eu nu cred că doi oameni nu se pot găsi într-un oraș, se pot găsi ei în pădure, dar... CITATE – Fericirea înseamnă o sănătate bună și o memorie slabă (Ingrid Bergman), Ființele umane cele mai fericite nu posedă mare lucru, ele doar există (B.Mallasz), Nebunul caută fericirea la mare depărtare, ănțeleptul o cultivă la picioarele sale (Confucius), Nu plânge că s-a termina, bucură-te că s-a întâmplat (Marques), Nu există cake spre fericire, fericirea este calea (Eykis), Cea mai mare fericire în viață este să fii convins că ești iubit (V.Hugo) Toți căutăm fericirea în viață. Viețile noastre sunt diferite și totuși, iată, absolut la fel (Anne Frank). Secretul fericirii este dorința noastră asiduă de a trăi (Leo Buscaglia) Nu poți fi întotdeauna fericit, dar poți face pe alții fericiți (proverb chinezesc) fericirea intră, uneori, pe ușa pe care ai lasat-o deschisă (John Berrymore) Iluziile sunt la fel de necesare fericirii, ca și realitatea (anonim). De mic copil păream un prost De mic copil păream un prost și eram. De mic copil aveam un rost, cântam. Prin voință și știință vom ajunge-n neființă, spuse August Prostul. Avea el dreptate, acolo-n cetate ? Că de aia dusu-s-a în U.S.A. Poezia s-a născut în mine ca într-o fecioară fără minte, dar cu norocul de a rămâne fecioară până i-o veni sorocul, bată-l vina de noroc, ei, rock, iar rock, uite așa, mămico. „Ascultă-mă, poeții laureați se mișcă numai printre plante cu nume rare, ligustrul sau acanta. Eu iubesc drumurile toate, sfârșite-n gropi ierboase”, scria Eugenio Montale. Imi amintesc că la vârsta de 19-20 de ani aveam o atracție pentru cimitire, îmi plăcea liniștea lor amenințătoare și totodată ademenitoare, mirosul de pământ reavăn, după înmormântările recente, mă amețea, simțeam că totul este etern, nimic nu are importanță. Nu era disperare, era curiozitatea de a ști ce se petrece dincolo de aceste margini ale lumii din jur. Azi, curiozitatea s-a stins, nu mi-este teamă, dar am o bănuială că nu voi afla nimic. Cunoașterea se oprește aici, pe pământ, necunoscutul absolutul este dincolo, ceea ce nu înseamnă că lumea de dincolo nu există. Ele, aceste lumi nu comunică.„Un balon liber plutea deasupra orașului Nantes... un balon ce purta, ca pe o victimă jertfită pe altarul sărbătorii naționale, 14 iulie, un aeronaut octogenar... Ziua se termină jalnic, cu un obișnuit viol”. Mandiargues. „Arta mea nu a jucat nici un rol în viața părinților mei, dar viața lor a influențat arta mea”, scria Chagall ... „Cerul mi se părea albastru, sub zumzetul rugăciunilor. Si, în spațiu, casele se odihnesc”. .Apoi Ecleziastul - Uită-te la lucrarea lui Dumnezeu, cine poate îndrepta ce El a făcut strâmb? ... Este câte un om drept , care piere întru dreptatea lui și este un nelegiuit care o duce mult întru nelegiuirea sa... Nu fii prea drept și prea înțelept, de ce să te pierzi singur?” ... „Cât desptre mine, care simt câteodată în mine ridicolul unui profet, știu că în această lume nu voi găsi mila unui medic”, scria Baudelaire, care ne spunea că de la Poe a învățat să gândească, un alt psihopat de geniu. Dialog închis Am încheiat două capitole: gorod Niet, gorod Da, ambele la fel de rele. (Evtushenko) Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală. Timpul trece. Când m-am născut nu știam că va fi atât de aspru,limitat,alienat. Fiecare crede că există. De mult timp știu ceea ce știu. Nu îmbătrânesc, în ciuda dușmanilor. Cine nu are dușmani nu trăiește. Oare totul se golește? Mai știu să mă mir de ceva? Literatura este un colac de salvare nesigur, dar mă împiedică să fac ticăloșii, să fiu laș. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoți singur. Demontarea spaimei este obligatorie. Despre oricine se poate spune că e imbecil. Atenție! Ele sunt ca niște păsări nătânge, nesimțitoare, feroce, ele... Mă simt ca regele Lear .Niciodată nu a fost un mare rege, era naiv, iubea lingușirea, gândea încet, era pripit, se îmbăta ușor cu iubire și cu ură. Dar a fost un Iov. Toți ne temem că ne-am ratat viața. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. Oare? Este indiferența cea mai bună cale a vieții? Dar ce facem cu regretele, remușcările? Afară cu ele, afară din conștiința noastră. Acesta este Nietzsche. Iar înainte a fost Eugen Ionescu. Mi-a fost dat să dezleg misterele vieții? Nu cred, dar cine nu și-ar dori acest dar? Partea cea mai frumoasă a corpului este mișcarea, spune poeta Manor. Până și cuvintele sacre au condamnat oameni la supliciul pe roată, scria Malraux, dar eu aș spune că un mare rău ne-au adus așa numitele cuvinte sacre. Trebuie să admitem democrația cuvintelor, fiecare cuvânt are drepturi și obligații, cuvintele sunt cetățenii literaturii. De vreme ce nu poți sluji omul, cum poți să-l slujești pe Domnul? Cum poți să sădești pomul, cum poți să-ți păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul, șterge praful de pe armele de vânătoare și de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ține în carantină, profesorul face un semn pe tăblița de lemn, de față sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare și comandanți de armate. M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în brațe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colț, bate la tobă.... Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă și de o judecătoare cu gâtul fin și subțire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul sterp al anticei Crete. Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii? Elevii de mult i-au uitat, leneșii ca și mișeii, Oedip se preumblă cu cerșetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne așteaptă, nici o revoluțiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerșetorul, nci Oedip-rege nu pot s-o nege. Din țânțar 1.Din țânțar s-a făcut un armăsar, este clar! 2.Nu cunoașteti principiul - să asculti și altera pars?, Chiar și rabinii o cunosc. .3.Nu ati reținut că am fost îndrăgostit și nu este vorba de o obsesie maladivă, desigur totul a trecut. 4.Educatia mea de acasa nu mi-a permis sa mă comport cum credeti Dvs. ascultand cu o singura ureche, dar nu are importanță.. 5. Nu ati retinut că am boli mai grave decat amenintarile Dvs. puerile,, dar Dvs. aveti grija apararii onoarei doamnei AM, care nu a fost in pericol niciodată.. 6. M-ati dezamăgit și m-ati mâhnit mai mult decât ati fi vrut, probabil. Ati fost nedrept , cu ce ma amenințați, cu închisoarea, amenda, cu ce, pentru ce? Eu am scris despre socrul Dvs., am încercat, fără succes sa public doua articole, unul al Dvs. , altul al soției. Totul mi se pare kafkian, aveti cuvantul meu de onoare ca nu o voi cauta pe AM niciodata, dar niciodata, poate sa deblocheze ce doreste, poate sa blocheze ce doreste, din pacate,cred ca are placerea de a fi in rolul unei victime care trebuie aparata de dușmani inchipuiti , iar Dvs.fără voie îi faceti jocul. Din acest moment, va rog să nu mă mai deranjati, cuvintele stima si prietenie nu se potrivesc cu atitudinea Dvs. fata de mine. Va spun doar Pax vobiscum.. Din viața profesorului Profesorul nu este doar eseist, nici biciclist el nu este, nici trist, are multe pe cap, adunând cărți, biblioteci, incunabile, gând, gând și iar gând fără spațiu de zbor, pare un fluviu rămas la izvor, scrie și scrie cărți după cărți, precum copiii ce-adună mărci, acele semne de la markgrafi, scrie profesorul în strada Kavafi, doar pe Kavafis el îl întrece și curajos pleacă-n Grecia rece.Tu, care mergi ostenit prin pustiu, ce vise mai ai, ești încă viu? Dar într-o zi vei spune, adieu, astfel ne cântă Mireille Mathieu, iar de vei crede că ești părăsit, când te vei teme de propriul sfârșit, spune adio nopților lungi, nu întrfeba unde ajungi, dacă izvorul pare secat, oricare drum ți se pare barat, lasă fereastra deschisă, auzi pașii iubitei, câini andaluzi? Urmuz spune că Stamate privea Kosmosul (sic!) cu ironie și indulgență ... apoi dispăru în infinitul mic. Ce poate face fantezia dintr-un subșef de birou? Un bogătaș l-a jignit pe un rabin renumit, neștiind cine este. Când a aflat, a venit în grabă să-și ceară iertare. Răspunsul a fost – „Rabinul te iartă, dar omul oarecare nu te poate ierta”. O cefalopoda umblă-n garderobă, iar cefalopodul ne indică nordul, trece controlorul, el îți cere cordul, îi arăți biletul, el respinge gestul, dar pretinde restul. Varianta X – Iar noi nici nu știm cine este prim, cine e secund, eu azi mă ascund, un poet uitat la bagaje-n vrac, iar cefalopoda umple garderoba cu miros de ceară și de bună seară. Afară este ceață, frig, eu ies în ceață, tot eu strig, unde mai e ce-a fost odată, când mă plimbam eu cu o fată, pe nume, parcă, Gwendolyne, nici voi nu știți, noi nu știam. Durerea te face neom, apoi iar om, de nu mai știi cine ești, cum te numești, orașul este București? Sau poate suntem la Iași , unde nu poți fi laș, nici ticălos, doar poți să te duci la bar, în Malabar, Zanzibar sau Răcari. Profesorul se gândea intens la Hamlet, atât de intens, încât Hamlet îi apăru în față tânăr, cutezător, dar atins de moarte, iubirea profesorului Plutea pe apele memoriei cântând, profesorul își ținea propriul craniu în palmă și discuta degajat cu Hamlet, nici o trădare nu-l atingea, nici cât un zbor de pasăre, Hamlet știa toate răspunsurile, păcat că murea, profesorul discuta cu el probleme grave și Hamlet murea, așa se întâmplă mereu și nu numai cu profesorul. Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Tu nu știi , morții cresc în noi, gândesc în secole, un-doi, un spirit prea profund – o groapă, un labirint din care scapă doar cine mai visează ziua, iar cine nu, răspunde „piua”, eu voi respinge orice forță, deși nu-s Medici, nici Sforza. Fă-ți timp și fii prietenos, prea-i scurtă viața pentr-un os. Sunetul 1 Cum poate frumusețea să sporească, Când e perfectă? Iartă-mi întrebarea. Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i trebuie: Dar numai până seara. Apoi se face întuneric, vin strigoii, În febra nopții frumusețea nu se vede, În întuneric mor și lașii, mor eroii, Numai poetul a rămas, el crede Că totul neschimbat rămâne, Iar ceasul bate, bate, Doamne, câine. Sunetul 4 Privește-n oglindă/ oglinda te- alintă, Materna oglindă, Crimhilda din tindă, Prin față-i se perindă/ chipul tău de ghindă, Chipuri, videoclipuri, povești despre om, Într-un singur tom/ un orangutang, Cu zgomot de tanc, șoptește ding-dong, Eu prefer un song/ despre o oglindă, Crimhilda din tindă. Sunetul 56 Sunetul 56 – Puterile sunt pe sfârșite/ precum e soarele într-un decembrie cafeniu/ e prea firavă creatura Ta, Divine/ abia respir și totuși încă-s viu/ mai sunt flămând, mai am în ochi lumină/ mai este ziua care va veni/ m-am despărțit de multe, dar cu tine/ viața mea, abia m-obișnui/ mai vine o zi, o oră, o minune/ poemul meu oricând o poate spune. Dragă A. Eu fac și nu fac literatură, scriindu-ți. De aceea nu scriu numele tău întreg. Nu mi-ai răspuns azi și iau în calcul posibilitatea că nu ai să mai răspunzi.De ce înclin să cred acest lucru? În primul rând, de ce te-am căutat , după ce am refuzat categoric să ne întâlnim la București? Eu sunt mult mai sentimentaloid decât par. Mă îndrăgostesc de himerele mele, ceea ce este un semn că nu am ieșit din adolescență sau că ...am dat în mintea adolescenților. Acum vin de la o dentistă pe care, în secret, evident, o iubesc. Îi iubesc privirea, tristețea pe care o ascunde, zâmbetul, finețea cu care lucrează, vocea, puțin îngroșată gen Maia Morgenstern. Apropo, Maia, de care probabil că ai auzit, mi-a citit niște versuri la Radio România Cultural, din proprie inițiativă. Cineva, cândva mi-a spus că s-a îndrăgostit de mine doar privindu-mă dinspre ceafă. Foarte straniu, eu nu cred că este posibil. Nu am căutat succesul femeilor, l-am avut uneori, fără să fac ceva deosebit, știi că nu mă pricep să fac curte sau nu știi. Ei bine, de ce te-am căutat? Spun la timpul trecut, pentru că din partea ta am luat o singură dată plasă, în 1963, parcă, nu ai venit la telefon, ei bine, nu-ți închipui că fac în acest moment vreun „proces” de intenție, rememorez amuzat, cât de naivi pot fi oameni ca mine, poate ca tine, ca alții, ca mulți tineri. Am mai luat o plasă , în 196o, de la o fată de la Filosofie, era cu doi ani mai mare ca mine și, probabil, fiind eu cam puști s-a hotărât brusc să-mi spună „pa, băiatule”. După vreo doi-trei ani ne-am întâlnit, ea crescuse în înălțime, de am crezut că este sora ei, ne-am întreținut, ne-am scris, dar legătura nu s-a refăcut, deși această Mia (nume real) credea chiar că am putea să ne căsătorim, iar eu nu cred în trădători. Ca și tine. De atunci, nu am avut parte de dezamăgiri, slavă Domnului. Dragă A., permite-mi să-ți spun astfel, deși tu poate nu agreezi această abordare, știu că ai trecut prin ceva încercări, părinții s-au dus pe rând, ai plecat nevoită din țară, ai tras ceva acolo.. Dar este un oraș splendid, îl știu, am fost de mai multe ori, habar nu am avut că acolo locuiești. Faptul că nu ai avut un soț cum ai fi meritat, probabil, ți se datorează, nu te supăra, nu că eu aș fi fost cel mai potrivit, poate altcineva, dar nici să iei un om cu care să nu ai , am eu impresia, nimic comun, așa este? Niciodată nu-i târziu, poate ai găsit pe cineva, poate nu, eu îți scriu din simpla dorință de a nu mă simți singur. Boala mea se numește „stare de lup”. Salvarea mea absolută este scrisul. Altfel, cred că m-aș fi sinucis, cum am încercat de două ori. Nu mint, nu exagerez, am fost de două ori la reanimare, o dată în 1989, în aprilie, la Urgență, a doua oară la Municipal, în 2005. Au fost două crize puternice, eram afectat de boală, boala este reală, dar nu atât de gravă cum am crezut. Lupta cu propria stare a fost la un moment dat imposibil de învins. Dar medicii m-au salvat, psihicul s-a rearanjat ca o rochie udă și călcată din nou. Am renăscut. Viața este dificilă când nu ai motive s-o trăiești, dar motive nu ar avea nimeni și totuși oamenii trăiesc. Un prieten al meu mi-a reproșat de curând gestul meu de a lua pastile pentru a adormi definitiv, iar el, prietenul a murit după nici două luni, chinuit de o boală nemiloasă, fiind tratat cu morfină și pictând până în ultimul moment. Îl păstrez în memorie pentru că a luptat, eu am fost, totuși, laș. Nu suntem toți eroi. Recunosc. Dumnezeu în avangardă Dumnezeu în avangardă, zice Valery Oișteanu, El a fost pe mări , oceane, Valery Oișteanu, Nici Tsunami, Shiva, Budha, țara Thai, Kuala Lumpur Nu ne sunt prea cunoscute, Valery e prim-prejur, Neuitând nici Belgia tristă Unde toți ne dez-unim Ca în cântecul de moarte Frunze și amor sublim Tata Dali, rege pașnic Ne-a lăsate girafe-n flăcări Eins , zwei, vier murmură Brauner Cel cu ochiul scos de păsări Eu nu sunt în ariergarda avangardei ce ne lasă Uluiți, plini de-ncântare Cu Valery prins în plasă Precum vasul din poveste Unde duhul vechi se plânge Dacă iese, ne arată Bogățiile celeste. E...timpul E timpul să zburăm cu trupul, fără de rană-i veșnicia în cartier, e timpul, convocăm consultul, să explicăm de ce te sperii. Sper că n-a fost dragoste de-o clipă, de o noapte, nici florile n-au viață fără trunchi, zadarnic mă citești din carte, durerea din adâncuri, din rărunchi ne spune ce puțin avem noi parte de fericirea mult promisă, pământească, e timpul să zburăm. Hai la fereastră.... Iar trupul tău e străbătut de timp, cu hainele regale nu vei trece, să-mi spună cine știe unde sunt podoabele de aur rece. In jurul tău copiii râd, glumesc, așa-i de mii de ani, va fi mereu, plătește tot, plătește fără rest, bătrân ți-e chipul, chip de Dumnezeu. Privește în oglindă, nu privi, ce se repetă nu e pentru vii. Evanghelia lui Ioan spune că la început era Cuvântul. De unde originea iudaică a creștinismului, pentru că evreii erau singurii care dedicau tradiția proprie Cuvântului, Cărții. Iar poeții sunt la fel de tradiționaliști. Făceam o rugăciune și nu mai aveam leac, bandajele purtate de vând din veac în veac, închinăciuni, povețe, cuvintele bătrâne, făceam o rugăciune de astăzi până mâine, „Ce poți să-mi spui Tu, Doamne?”, de mult nu am auz, iar inima pulsează sub nevăzut havuz, făceam o rugăciune, credeam că ocolesc un prag ce crește-n mine, un Orient ceresc, piciorul pus în scara sălbaticului cal pur sânge, rasă rară din abur și opal... Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într-o femeie, astfel tinerețea mea s-a dus, „Se spune că ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”mî întrebau cei din urbea mea. Când a fost gata, s-au mirat toți, nava mea nu avea roți, nici aripi nu avea, nici motor, nava mea pentru zbor interior....In loc de zoon politikpn, propun un zoon poetikon... Mă îngrijorează ce are R., dar caut să evit orice cobe din ureche, prea am văzut multe. Mă rog de Domnul, acum, când am ajuns pe jumătate credincios, să-i dea noroc și liniște.... Din cauza unei blonde, am pierdut în împrejurimile Moscovei un cuțit la care țineam mult. Il primisem în dar de la un nebun ce cutreiera pădurile din jurul satului Solca, în Bucovina. Ne întâlneam în fiecare seară el îmi povestea cum îl duce pe domnul director uneori la Socola, la Iași,zicea că el răspunde de domnul director care este nebun, el îl ia înapoi, când se face bine. Cuțitul era excelent pentru tăiat mezeluri, avea lamă subțire. Pierderea cuțitului a precedat pierderea blondei, care, nu se știe de ce, nu a mai vrut să ne mai întâlnim, ceea ce m-a îndurerat, dar m-am consolat bănuind că fata nu voia o complicație cu un străin. S-a măritat și a venit să mi se plângă de soț, soacră, vecini, haloimes. Too late. Eram deja, pe jumătate căsătorit. Eminescu Să ne închipuim Cuvintele Ca locuri de naștere ale Poetului Și să le aducem flori În orice propoziție Ne-am afla. Bucovina O încordare permanentă, fulgerată De jerbele memoriei O sete de liniște și armonie Profesorul și-amintea de orășelul Bunicii sale, cu vechi lăcașuri de reculegere, Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor, Căruțe lăsând printre roți bălegarul Cuminților cai, petunii și rumene fete Cu frica în ele. Marfare mânate De-un duh nevăzut, feroviari picotind Cu țigara în gură, Bunica, sfeșnice veșnic plângând Cu brațe nălțate, mereu le visa profesorul, Mereu, dar altceva el ne vorbea. Era o zi rece Era o zi rece, de aprilie, ceasul arăta treisprezece.Winston Smith se zgribuli de frig, intră în blocul numit „Victoria”, lăsând o pală de vânt să pătrundă din stradă. În coridor mirosea a varză fiartă și a preșuri vechi. In fața intrării, pe un perete era agățat un afiș prea mare pentru îngustimea coridorului. Pe afișul lat de circa un metru era poza unui bărbat de circa 45 de ani, cu un chip oarecum dur, dar totodată bărbătesc, purtând mustăți negre și dese ... Era portretul lui Big Brother ... Cititorul va înțelege că este începutul genialului roman al lui Orwell, „1984”, pe care eu nu-l cunoșteam la anul apariției, nici nu mai știu anul, un coleg al meu fiind indignat de ignoranța mea. Oricum, cartea a apărut în estul Europei prea târziu, spre deosebire de filmul lui Chaplin, „Dictatorul” care a apărut la timp și tot degeaba. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul, părăsind parterul cu capul în jos, pe feastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, „sunt un om oarecare, nu luași exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți de pildă la Harold lloyd atărnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei ănseamnă să ierți toate erorile”, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală-ntr-o ambulanță. Spre tot ce este îndoielnic, sufletul meu, o pasăre rănită se-ndreaptă în bătaia puștii gata să tragă, sub privirea ațintită sau spre capcana pe care făptașul de mult a părăsit-o-n crânguri, merg ca un orb și ocolesc orașul în care toți mărșăluiesc cu stângul, e cam târziu să schimb eu locul sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde un dor de Cavalerii urcați pe soclul legendei Meselor nicicând Rotunde. Am dorit mereu să fiu o speranță, în limba strămoșilor mei i se spune „Hatikva”, „Ești o speranță bătrână”, mi se spune, dar eu înfloresc în fiecare dimineață, „De unde vin florile?” sunt întrebat, cu lacrimi de bucurie și de tristețe se hrănește pomul meu, așa m-au învățat părinții, iar florile șoptesc, „Crești înainte”. Este șase dimineața Este șase dimineața. Deschid calculatorul. La „mesaje primite” nici o mișcare. A. doarme. Le ce visează? Este o ființă sensibilă, cu o anumită stare de nefericire. Cred că este singura iubire trăită la modul înalt și pur, poate și pentru că a rămas aproape platonic. Nu am avut încredere niciodată în amestecul dintre „iubirea carnală” și cea sufletească. Prima ne-a dăruit-o natura, fauna din care ne tragem. Se spune că idealul este îmbinarea celor două manifestări erotice. Eu nu cred. Nu sunt pentru idolizarea unei ființe umane și nici a unei imagini, sanctificarea acvestora. Dar un om poate fi iubit numai pentru calitațile sale spirituale. Este un bărbat bun la pat sau o femeie „tare pricepută” mi se par vulgarizări ale singurului sentiment care desparte omul de regnul animal. Nu inteligența ne desparte de delfini, maimuțe, câini, alte vietăți, sentimentul și mai mult, spiritul.Un câine poate fi foarte atașat, până la înduioșare, dar la oameni apare sentimentul „sincronizării” unor trăiri comune, care adesea se transformă în nevoia de a se „simți” împreună, nu numai temporar, ci definitiv, cum se spune în jurământul prenupțial „ până când moartea ne va despărți”. Nu știu ce ne-a împiedicat pe mine și pe A. să fim împreună, să stăm departe atâtea decenii.Cunosc istoria noastră, dar nu o înțeleg. Există o soartă. „Cronica amanților săraci” nu se aplică aici. Nu eram săraci, nici bogați. Eram tineri și necunoscători. Dumnezeu, soarta ne-a dat o lecție, aceea a ireversibilității. Nimic nu se câștigă, mult se pierde în timp. Marele Will, în feerica operă pe care ne-a lăsat-o nu ne-a oferit nici el soluții.La el acțiunea se desfășoară, de obicei, într-un interval scurt. Hamlet moare după zbucium de câteva luni, Othello se autodistruge tot într-un interval scurt, la fel Romeo și Julietta mor la puțin timp după ce ce se cunosc. Trăind puțin, ei nu cunosc eroziunea timpului. Regele Lear a simțit această cumplită tragedie a pierderii încrederii în oameni, după mai mulți ani. Dar nu despre dragostea dintre un bărbat și o femeie este vorba acolo. Este chiar cumplit Este chiar cumplit cât de mult depind de comunicarea cu tine, probabil, de mult nu am comunicat la modul acesta cu cineva, este incorect să nu-mi spui când închizi calculatorul, Zoe nu-mi place, era nevasta unui coleg cu care nu m-am înțeles bine deloc, iar ea își turna soțul, au divorțat, etc. Cum te simți iubită de un domn din București? Atât de platonic și atât de intens. Platoneală ce ești. Te simți bine, în fine te simți bine, simți cum te citez cu toată răutatea de care sunt în stare. Ce-mi place este ce ne diferențiază și ce nu este comun. Apropo, din nou, ce ați vorbit voi două? Femeile vorbesc multe, despre mine ai vorbit? Spune-mi, in general nu mă interesează ce părere are unul sau altul despre mine, dar ce părere ai tu mă interesează. Se spune că există o lege a compensației, când iubirea unuia crește, scade iubirea celuilalt, astfel că suma este mereu constanta, în această egalitate incluzându-se și disperarea unuia și indiferența altuia. . Mai este o lege, cea a prietenului Arhimede, zis și Arhi, deci cu cât te afunzi mai mult în sentimentul iubirii cu atât forța de respingere este mai mare, adică un corp scufundat într-un lichid este împins cu o forță egală cu greutatea volumului dislocat de lichid. Eu sunt corpul scufundat.. Uite de ce nu iubesc eu niciodată pe nimeni, în afară de tine. Stilul meu, acum, se numește, în teoria literară, asociativ. Fac pe deșteptul, dar numai proștii nu știu să râdă de ei înșiși.Râd și eu ca Don Jose din Carmen, sunt gelos pe toți pe care i-ai cunoscut. Este curios Este curios, oamenii preferă să le vorbești frumos, să-i minți frumos, să pari că ești bun, dar nu iartă o anumită sinceritate, ei consideră că numai Dumnezeu poate fi sincer, iar pe Dumnezeu îl doar undeva de porcăriile pe care le facem noi, oamenii pe pământ. Mi s-a spus de către unii că sunt deștept și al dracului, rar mi-a spus cineva că sunt prost și numai la nervi, iar unii au spus că sunt bun.Este adeevărat că pot să sar în ajutorul unui om neajutorat. . Mă doare când mi se spune că sunt rău. Nevasta mea zice că sunt instabil și agresiv, uneori, dar și naiv, nu știu să mă strecor în viață, să am relații, ea mă cunoaște. La Judecata de Apoi va veni să depună mărturie că nu sunt foarte rău. . In general, uităm faptele bune și reținem ce este sau a fost rău. Eu încerc să nu fac această „discriminare”. Cred că majoritatea dintre noi au spirit de sacrificiu, dar nu au ocazia oportună să-l dovedească. Altă idee – psihicul nostru este o pisică de care trebuie să avem grijă noi înșine, nimeni înțelege această ... pisică. Iar despre Adelina Mona pot spune că are multe fumuri care o costă prea scump, fumurile sunt mai nocive decât o autocunoaștere necruțătoare. Este ora 2 Este ora 2 trecute, noaptea, ar spune Caragiale, așa este , atâta este ora. Un coșmar, dispăruseși, ți-am spus ceva și ai dispărut, ai luat vaporul de la Constanța, trebuia să te caut la un oficiu din Amsterdam, te aflai de fapt, în Gulag, etc. Acesta este visul, acum trecem la realitate. Ai perfectă dreptate. Sunt un tip neserios și visător. Imaginativ, aș spune, spre detrimentul meu. Am eu minte de copil? Probabil. Tu nu ești un copil, asta este sigur. Incerci să gândești pentru amândoi, iar eu știu că omul singur nu poate gândi bine nici pentru el, dar să mai judece destinul a mai multor oameni. De aceea dictatorii au soarta pe care o au de obicei.Nu ești tu acela, Doamne ferește. Imi spui de vericalitate, mă rogi să nu vorbesc de V., iar tu reiei citate din ceea ce se numește comportamentul familial. Eu sunt un individualist, nu am idoli, nici pe mine nu mă „idolizez”.Singura mea slăbiciune este o veche ipohondrie malignă, care mi-a stricat multe planuri, ca un virus într-un computer. Constat că nu avem complexe nici unul. Incerci să controlezi o situație care nu trebuie neapărat controlată. Ai și ideea „realizării” în viață. Indubitabil că ai o minte mult mai ascuțită decât s-ar părea la o primă „coliziune”. Imi place comparația , chiar poetică, imaginea apropierii a două corpuri cerești cu viteze cosmice, deci de zeci de mii de km pe secundă. Nu, imaginea nu este decât o imagine. Eu, cel puțin, sunt mult mai deschis. Naivitatea este o calitate rară, iar proștii o confundă cu prostia. Este o diferență ca și aceea dintre un conte și un locuitor de munte, fie cioban, sihastru, etc. Naivitatea presupune noblețe. Ciobanul poate fi un om inteligent, voinic, valoros, nu este nobil. Si nobilii pot fi proști, bădărani. Mă opresc, am depășit spațiul logic. Nu știu ce perioade de glorie ai avut, nu știu ce puteai să faci pentru ca un factor responsabil să te scoată dintr-o funcție, serviciu, povestea este încâlcită. Nimeni nu este în pericol. In 1965, iar istorie, m-ai sunat la telefon, prin octombrie, mi-ai spus că trebuie să-mi spui ceva foarte important, ne-am văzut, eram mai puțin dispus pentru complicații și mi-ai povestit ceva foarte încâlcit despre o iubirea a ta, neîmpărtășită, pentru un nu știu cine. Am avut impresia că vrei ... să mă impresionezi. Chiar eram convins. Cert este că nu mai m-ai căutat, iar la mine treburile s-au derulat cum se cam știe. Deci ai, cred, imaginație. Nu spun că nu era ceva adevărat. Povestea mi-a displăcut. Poate că nici nu-ți amintești. La fel cum nu-ți amintești cu ce cruzime ai rupt relația noastră. Nu eram și nu sunt un sfânt, dar am primit o lovitură de cuțit în spate, vorba lui Hitler când se referea la dușmanii Germaniei. Nu sunt Hitler, doar îl citez. Sunt eu un personaj malefic, un om ce poate îngreuna soarta altora? De cine te ferești? Mister. Un adevărat Paris subteran. Inainte de a încheia o scrisoare care mă ține treaz, este deja trei și un sfert, am să-ți mai spun ceva. In urmă cu opt luni, abia îmi luasem calculator, am dat peste adresa lui N., pe a ta nu știam cum s-o găsesc, am contactat-o și viteza „cosmică” și-a spus cuvântul, a distrus și urma de simpatie reciprocă, de era cumva, dintre noi. Nu am fost niciodată, dar niciodată îndrăgostit de N., dar îi apreciam o anume verticalitate, ca să folosesc termenul, ce nu trebuie monopolizat. A fost verticală exact ca pendulul lui Foucault. Relația s-a destrămat total, eu fiind doar ironic, ceea ce a enervat-o mult. Nu redau nimic, îl plâng pe amicul meu din copilărie, soțul ei. Ce să-ți spun? Depinde numai de tine cum vor decurge treburile, eu nu simt nici un pericol, tu nu ar trebui să te simți în pericol, doar dacă îl cauți pe undeva, prin ungherele imaginației. Eu rămân ce-am fost, romantic. Eu strâng din dinți Eu strâng din dinți Și-mi ies din minți Artiste și reviste Care de care mai triste Iubirea se duce pe ape Eu pot, tu poți, el nu poate Să înțeleagă viața De are un sens, numai piața Domină omul și domul Conserve rodesc chiar în Pomul Vieții, iar tot ce-i cultură Dispare sub arătură, Zăresc o mână, sub humă Scriitorii stau împreună Și fac un congres despre Carte Și rolul ce-l joacă pe Marte. Eu sunt scriitorul Eu sunt scriitorul de vagoane din gara veche, fără nume, ți-aduci aminte, Napoleoane, prietene al meu, nebune? Eu nu scriu versuri, umplu pagini cu fluturi, uneori coboară pe albele hârtii doar lacrimi de îngeri, distilând în soare. Cercul s-a-nchis la anu-o mie, „Ce scrii?”, mă-ntreabă azi un critic, e lipsă mare-n poezie, iar eu nici n-am să mă justific. ÎNCERC SÃ MÃ INTERPRETEZ PE MINE DUPÃ LECTURA Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă și Dumnezeu, dar spectacolul este mereu întrerupt de exclamațiile unui surd, poate că surzenia lui este darul Demiurgului. Murgule, Demiurgule, ce mai faci, drăguțule, calul meu, huțulule, hoțule, Demiugule, că mi-e drumul lung spre casă, casa mea din raze, deasă, iar Valery spune că „fantoma totală a DADA se trezește ca Tristan Tzara ”. All the world is a stage, iar noi suntem actorii, bieții shakespeari cu care respiri aerul tare din Ursa Mare. Mă simt foarte singur în zilele noastre, încercând să apăr autonomia esteticului, scria Harold Bloom, deosebindu-se de Leopold Bloom al lui Joyce, de Allan Bloom, profesorul american de multe științe, iar mie îmi place mai mult sloganul lui Mahno, „Anarhia, mati poriadka” adică „Anarhia, mama ordinii”. Maimonider spunea că răul care ne roade este sentimentul efemerității. Isus a venit cu ideea nemuririi, de fapr grecii au inventat-o, dacă nu alții, mai devreme, babilonienii, sumerienii. Toate religiile se bazează pe o fericire veșnică, iluzorie, imposibilă. Cum de nu ne sparie moartea altuia, Darie? Să fim lucizi, asta spun, în acest timp nebun, ferește-te zic, de cei ce nu zic nimic, ei se cred totul, oricum, dumus, ergo sum, nu pot să cred în absurd, deși Domnul este cam surd, iar apele fluviilor curg spre oceane de lacrimi, dar nu le ajung. Bucuria de a te trezi la miezul nopții, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citește nici orbul cu sensibilitatea în dește, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morții blânzi din pământ. Există un sens al vieții? La o întrebare atât de simplă există nenumărate răspunsuri. Viktor Emil Frankl a trăit între anii 1905 și 1997 și a creat o nouă ramură a psihiatriei, logoterapia, adică terapia prin insuflarea ideii de sens al vieții (logos, în greacă, înseamnă cuvânt și sens, totodată). El a fost și un adevărat filosof al vieții, fundamentând analiza existențială. Născut într-o familie de funcționari evrei, la Viena, a absolvit liceul cu o lucrare de psihologie, apoi a studiat medicina, în domeniul neurologiei și psihiatriei, specializându-se pentru cazuri de depresie nervoasă și tentativă de sinucidere. I-a cunoscut personal pe Freud și Adler. În 1924 a realizat un program de sprijin pentru studenții cu simptome de depresie din cauza condițiilor de studii, ceea ce i-a creat o faimă ce avea să-l propulsesze în atenția unor somități. Între anii 1933-1937 a condus pavilionul „sinucigașilor” din Spitalul General (Central) din Viena, unde a tratat, cu personalul din subordine, circa 30.000 de femei. În 1938 a fost îndepărtat din funcție pe motive rasiale. A continuat să lucreze la clinici private, iar în 1940 a condus secția de neurochirurgie la Spitalul Rothschild. A reușit să salveze de la eutanasiere numeroși pacienți evrei, aflați în pericol prin politica nazistă pusă în aplicare încă dinainte de război. In decembrie 1941 s-a căsătorit cu Tilly Grosser, marea sa dragoste, pe care avea să o piardă împreună cu întreaga sa familie (cu excepția unei surori) în Holocaust. La 25 septembrier 1942 a avut loc deportarea la Theresienstadt, cu părinții și soția. Frank a lucrat ca medic psihiatru, ajutând bolnavii sub aspect psihic, în special pe aceia cu tendință spre suicid. El și-a notat multe cazuri, dar manuscrisele, din păcate s-au pierdut. A fost asistat de dr. Leo Baeck (bănuim că este vorba de rabinul – învățat din Germania). La 19 octombrie 1944 a fost trimis la Auschwitz, apoi, peste câteva zile într-un lagăr de lângă Dachau. A scăpat de mai multe ori de la moarte, doar datorită unor împrejurări, fără ca el să încerce o cale de a se salva. Soția sa a fost transferată la Bergen-Belsen unde a fost ucisă, iar părinții au fost uciși la Auschwitz. Când scriem despre acești oameni uciși, ne întrebăm cum de mai sunt posibile discuții despre numărul real sau nereal al victimelor, oricine aflat într-un lagăr german, adică orice etnic evreu era o potențială victimă a morții prin execuție, boală, înfometare, tortură. Le Pen, Garaudy (evreu , parțial, foarte parțial), unii iresponsabili de pe malurile frumoasei Dâmbovițe ar putea să-și înghită limba și condeiele înainte de a vocifera în chestiunea „așa zisului Holocaust”. Nu putem să nu adăugăm, mereu și mereu, giganticul lagăr transnistrean. La 27 aprilie 1945, Frankl este eliberat de trupele americane. In același an a scris prima parte din cartea „ Omul în căutarea sensului vieții”, după opinia noastră, cea mai explicită și rațională scriere despre cele petrecute nu numai faptic, dar și în inima unui deținut la Auschwitz, Dachau, alte lagpre ale morții. O primă concluzie - speranța, puterea spirituală sunt mai importante decât rezistența fizică, în orice împrejurare. Omul are rezerve pe care trebuie să le folosească printr-o autoeducare, cultura având și ea un rol. Nu ai voie să cedezi, să te abandonezi deznădejdii, au fost cazuri când deținuții știau că vor fi eliberați la o anumită dată, iar amânarea acestei dăți le-a provocat moartea. Sunt exemple care confirmă puterea speranței pentru organismul uman supus celor mai sălbatice totrturi.In 1946 Frankl revine la clinica de neurologie din Viena, unde va lucra până în 1971. In 1947 s-a recăsătorit și a avut o fiică. Din 1955 a fost numit profesor universitar la Viena, a predat cursuri la Harvard, ș.a. A publicat 32 de cărți, traduse în circa 20 de limbi. A murit la 2 septembrie 1997, la Viena. A trăit un secol de mare tragism, dar l-a învins cu puterea spiritului său, am spune, genial, fără a-l nedreptăți pe Freud sau pe alții. Fără adresă Dacă aș fi cum scrii nu ți-aș mai scrie. Poți să nu citești nimic din ceea ce scriu acum, poți să nu mai scrii niciodată, deși eu sunt instabil, tu mă întreci de departe. De la plus infinit la minus infinit nu este decât un pas. Am recitit textul scris de mine, reacția ta este mult peste așteptări și recunosc că sunt și eu șocat de ... acest „șoc”. Nu pot să nu te compar cu „scorpia îmblânzită” , dar eu nu sunt Petrucchio, nu am inteligența lui. Nu sunt nici măcar Will, nu te speria, ar trebui să-ți fie milă de un om care s-ar crede Will. Poți să-mi negi talentul, cunoașterea vreunei limbi, inclusiv româna (aveți acolo cursuri de limba română?), poți să spui că fabulez, în sensul , probabil, că sunt un mincinos (de aș minți frumos, tot ar fi o calitate), nimic nu este adevărat. Nu pretind că știu limbi pe care le cunosc „din mers”, nu mă ridic la nivelul englezei, francezei, rusei, românei pe care le cunoști tu, asta este capacitatea mea. Dar, ciudat, ce legătură are curățenia morală cu limbile străine? Numai logica/ nelogica feminină poate să amestece într-un acces de furie moralitatea cu perfecțiunea in scris sau vorbit. Pot fi un mut, un bâlbâit , dar moral să fiu un sfânt. În ceea ce am scris nu văd nici o urâțenie morală, doar nu o să-mi spui că ți-e milă de N. , tu care, prietenă fiind știai că ține la mine. Cum ai spus, take easy. Ieri mi-ai trimis poza fiicei tale, azi îmi arunci toate acuzele posibile, unde este echilibrul? . De ce te simți curată ca lacrima, tu, care mă încondeezi că m-aș crede geniu. Nu cred, sunt sigur, dar fiecare cu nebunia lui. Lasă-mă să cred, ce te oprește să te crezi tu un geniu? Te-ai simți mai bine, te asigur. Nu te simți bine și ai nemulțumiri, doctorița nu ești tu, dar singură ai spus că fiind fiică de doctor poți să-mi dai sfaturi. Acum spui exact invers. Eu aș putea să te ajut, dar ajutorul cu forța nu este ajutor, ci tortură. Fii ceea ce vrei să fii, nimeni nu atentează la integritatea ta. Nici nu poți divorța de mine pentru că nu ești căsătorită cu mine și îți închipui ce ar fi ieșit dintr-o căsnicie dintre noi. Nici o căsnicie nu este perfectă, numai cele din interes merg strună. Nu îți ascund că îmi iubesc nevasta și nu din lipsă de dragoste te-am căutat. Sper să mă înțelegi. O nostalgie a tinereții mă îndeamnă să caut oameni, care , se pare nu mai au nevoie de mine – N., G., S. și tu. Ratez, nu este prima oară, rezist. Cred că totuși ai ce regreta , nu sunt nici pe departe ceea ce scrii în ultima ta scrisoare ( dacă va fi ultima,noroc bun). Data trecută te-am iertat, te pot ierta de câte ori dorești, ți-am scris în urmă cu o săptămână că numai Dumnezeu ne poate despărți, sunt același, dar tu nu vrei, vrei mai mult sau nimic. Preferi nimicul? Fie, legea pădurii ucide pe cei slabi. Este o slăbiciune să nu păstrezi o legătură cu omul care te-a cunoscut poate cel mai bine. Nu ești nici cea mai pură, dar ai ceva pe care nu orice femeie îl are – o anumită finețe, o anumită sensibilitate, nu voi continua, să nu crezi că sunt vulpea și tu, corbul. In privința culturii, te rog să mă crezi că am citit de circa o sută de ori mai mult nu față de tine, față de mulți dintre cei pe care îi cunosc. Nu te umfla în pene că nu-ți stă bine. Messalinda nu există, este Messalina, doar un exemplu, ca să nu adaug că nici nu știi mai nimic despre Roma antică. Ai chiar tupeu să-mi dai lecții de cultură. Dar nu vreau să facem seminarii. Nu știu ce furie oarbă ți-a luat rațiunea, iartă-mă, nu te voi înțelege. Dar te iert, sunt Idiotul lui Dostoievski, nu chiar în întregime. Citește cartea pentru că nu ai citit-o cu atenție. Nu ai fi scris ceea ce mi-ai scris, dacă ai fi fost pură cum spui. Te-am iubit și te iubesc în felul meu. Imi produci o mare dezamăgire și durere, o spun cu toată siceritatea mea de „fabulist”. Dacă vom intrerupe corepondența, fii binecuvântată pentru aceste 45 de zile de vis, eu voi scăpa de sentimentul că sunt bigam. Nimeni nu este de vină că ești singură, adică fără un soț alături. Știu că nu trebuie să-ți spun acest adevăr, dar este adevărul gol-goluț. Nu ți-am oferit decât o lectură, nu ți-este de ajuns, aceasta este ce îți ofer, nimic mai mult. Dă cu piciorul , ai toată libertatea. Femeia Femeia avea tatuat pe braț numărul de deținut într-un lagăr al morții. Nu o cunoșteam bine. Am văzut-o în vizită la diverși foști combatanți. Nu era simpatizată, dar părea inteligentă. Ea nu mai trăiește, avea nume frumos Sauvard, amintește de „Mizerabilii”, de copilul savoyard. Avea ochii gri, probabil, suferința din lagăr i-a dereglat organismul. Cel care o numea turnătoare este acum pe undeva, prin lume, nu-l simpatizez. Așa ne vorbim unii pe alții. Omenesc, prea omenesc, dar altceva mă intrigă. Eu nu am avut prietenii convenționale, de fapt nu prea am avut prieteni, orice prietenie include un compromis. Ruda mea era un talent în compromisuri. De aceea a suferit mai mult, decât un om fără prieteni. Dragii mei, feriți-vă de prieteni, oricare poate deveni dușman sau turnător. Numai singurătatea nu te trădează. Și dragostea. Deci iubirea și singurătatea ne străjuiesc fericirea. Un semipoem. Fire de nisip se visează perle Fire de nisip se visează perle, un venin călduț pe Window se cerne, texte de familie reînvie morții, vin, se minunează, galbeni, ostrogoții, N. ne trimte proză fără roze, ghimpii sunt ascunși, se-ntrevăd mimoze, bieți papioni de-o zi, buni de-nsurătoare, nu căutați un strop unde sunt sahare. Urmăream tăcut, cu privirea, pe copilul acela de șase ani, i se văd umerii albi, va fi în armată, cândva? Fluxul de oameni a încetat. Copilul se uită înapoi. Vârfurile valurilor se sparg țepoase, îmi ațin calea , bocancii se afundă în nisip, din nou nisip, planetă de nisip care se visează planeta oamenilor, cu fiecare pas se înmoaie, brațele norilor ne cuprind, dinspre nord vântul bate cu fure.. Totul se-ndoaie. Grindină. Nisipul provine din scoici, din viață. Lacrimile mele aparțin vântului. Trenul trece singur printre munți. La fel și destinele noastre. Ne ascundem răsuflarea. Dunele se întind departe. Nisip. In nisip este salvarea. Frigul este neîndurător, dar nisipul nu îngheață. Casa nu-mi aparține, nimic nu-mi aparține, în afara nisipurilor galbene, le-am străbătut patruzeci de ani, le am în sânge, în oase, în caracter. Perna mea este de nisip. A muri nu este o rușine. Doar un păcat, singurul nostru păcat adevărat. Restul este un joc cu natura vie.Ce oraș este dincolo, ce stradă, ce casă? Hamlet Ați auzit că Hamlet e pe străzi Cerșește și îl latră din ogrăzi Toți câinii credincioși și viguroși, Iar Hamlet are ochii roși? Dar încotro, Hamlet fără hamleți? De când trăiești sub bănci și sub boscheți? Am gleznele de ceară, aurolac Eu sorb aproape de un veac Și mă gândesc la Danemarca mea Ceva e putred, dar altundeva. Domn” Primar N-am fost primar, stimate domn Primar, Primar ori primus inter pares Am fost și sunt o frunză de arțar Plutind la nesfârșit în aer N-am beneficii, cecuri, conturi, nici Conturi deschise, pierderi și câștiguri, De obicei mă plimb cu un arici Sau cu un leu cuprins de friguri. Prefer să fiu un X în calendar Decât în urbea mea primar Întrebări Două întrebări la care voi da mai multe răspunsuri. De ce nu te-am căutat până acum? De ce te-am căutat acum? Mai grele întrebări nici nu puteai să-mi pui. Încep cu o scurtă autobiografie, evitând să te plictisesc. Venit în 1965, te-am căutat, deși eram hotărât să nu abandonez pe aceea care urma să fie mama copilului meu. Nu știam de ce te caut, nu mă simțeam un învingător, ci un prizonier al propriei conștiințe. Pe bună dreptate, după ce te-ai sfătuit cu tatăl tău,mi-ai spus că nu poți accepta continuarea unei relații cu mine, practic însurat și viitor tată. Puteam să procedez altfel, să dezamăgesc pe cineva căruia i-am promis de față cu părinții ei că voi face totul să o aduc în România? Cumnata mea care este mult mai cinică mi-a spus că ea și-a sfătuit sora de la început să renunțe la mine. Am început o luptă cu organele de stat , care m-a ambiționat mai mult decât iubirea abia născută, în anul șase de facultate. Am fost la Borilă, la Grigore Geamănu, am vrut să merg în audiență la Ceașcă, nimic. Aprobarea a venit la un an de la nașterea copilului. A venit soția, s-a acomodat rapid, a învățat româna. Am fost la armată, s-a agățat un secu de mine, fiindcă eram nepotul unui ministru israelian, știa că ne-am întâlnit la București, că mi-a oferit să plec în Israel. Mă rog, altă poveste. Am ajuns la cercetare, aici m-am îndrăgostit, vorba vine, o simplă atracție, normală la vârsta de 31 de ani, de o fată care îți semăna oarecum, era ceva mai scundă, fumătoare, foarte drăguță, atrăgea în special pe șefi, era cu opt ani mai tânără decât mine, îmi spunea că mă iubește, voia, cred, să mă divorțeze, nu a reușit , s-a înfuriat, s-a măritat cu unul care era alcoolic, care a și murit, după o viață de nenorocit. De ce nu te-am căutat atunci? Știam că te-ai căsătorit. La un moment dat te-am căutat. Nu mi-am închipuit niciodată că vei divorța. S-a întâmplat și eu te-am văzut, erai cu mama și fiica ta. Totul părea incredibil. Dacă eram singur, te-aș fi cerut de soție. Apoi m-am îmbolnăvit, în 1988, eram de un an bolnav , am considerat-o o pedeapsă de la Dumnezeu, deși nu prea cred. Am așteptat să mor, boala a avansat, a trebuit să mă tratez, tratamentul mi-a afectat sistemul nervos , am trăit șapte luni de coșmar, nu știu cum nu mi s-a oprit inima. Nu am avut alt gând, nu-mi păsa de nimeni, nimeni nu m-a putut ajuta, nimeni nu înțelegea că sunt zdruncinat nu numai de teamă, ci , mai mult de tratament. Trebuia să apelez la un psihiatru, am apelat la un prost care mi-a dat pastile. Intr-o dimineață am luat o supradoză. M-am trezit la Urgență, legat, pentru că toxinele au produs convulsii puternice. Apoi m-au transferat la clinica de hematologie de la Fundeni. A fost ca o renaștere. Mă plimbam prin livada mare a spitalului, era luna mai, eu iubesc, ca tot orășanul, natura, am început să visez la o nouă viață. Era anul 1989, în toamnă, am plecat în Israel. Ideea nu era rea, alimentația fiind importantă, iar în România se cam făcea foamea. A fost extraordinar, am călătorit peste tot singur. Psihicul meu era refăcut, am văzut Massada, Marea Moartă, Eilath, Haifa, Nathania, desigur |Ierusalim, unde am stat la o mătușă care nu mă iubea, Dumnezeu s-o odihnească. Zicea că sunt obraznic. Am ajuns in țară, a căzut Ceașcă, am făcut o Zona Zoster chiar când individul se ridica in elicopter, am tras cu pumnul in masă de bucurie și m-a apucat o durere care apoi s-a dovedit a fi o nevralgie tip Zoster. . De ce te caut acum? A venit, cred, vremea bilanțului, nu că m-aș simți bolnav, am niscaiva probleme cu mersul, amorțeli, aud ceva mai rău, dar este util, văd bine, gândesc limpede și te iubesc, de asta te caut. Concret, nimic nu s-a schimbat, dar o nostalgie după un alt mod de a trăi, deși aș fi nedrept cu soarta dacă aș înjura-o, am scăpat de multe, ca un soldat pe front, mă face să caut un partener cu care să pot discuta orice.m Nu am avut prieteni niciodată, o spun cu mâna pe inimă. Am nevoie de tine, acum, ca de aer, sunt puțin disperat că mor de singurătate, deși scrisul îmi este salvare, dar iluzorie. Încă mă mai doare inima Încă mă mai doare inima, nu degeaba se spune că inima este ca un copil, nu o păcălești ușor, dar nici nu o liniștești oricum. De ce, oare, mai sufăr, când știu că nu merită? O rană veche se redeschide, deși , de la început, din 1961 știam că nu este omul potrivit. Nici sub aspect fizic, mie mi-au plăcut persoanele înalte, opuse ca fizic mamei, care era mică de statură, apoi frumusețea era relativă, ea era doar drăguță. Apoi, simțeam o anumită viclenie femeiască, deși pasiunea era de adolescentă. Sosit la Moscova, în 1961, mi-a plăcut foarte mult o coreeancă, apoi o rusoaică, Olga, eram extrem de îndrăgostit, deși fata s-a ferit de mine ca de dracul. Nu știu, eram prea scund pentru ea, eram din altă țară? Nu mi-a spus niciodată, știu doar că ea le citea prietenelor scrisorile mele și ele se distrau, iar ea mă lăuda că scriu frumos, asta în condițiile în care rusa mea era încă săracă. Totuși, în 1963, am simțit o durere vie când mica viperă din țara mea mi-a spus PA. Știam că este în stare de așa ceva. Acum încă mai minte că eu am părăsit-o. Acum spune că mă dă în judecată (cerească sau a lui Skaraotzky?). Mi-a trezit cele mai urâte gânduri, nu am întâlnit persoane mai mincinoase. Nu spun că este proastă, dar are o meschinărie care nu mi-ar fi plăcut niciodată, de am fi fost împreună. Slavă Domnului că m-a trădat la timp. De ce am căutat-o eu în 2009, numai diavolul din mine poate ști. De ce am căutat-o pe N. pe care chiar nu am iubit-o niciodată? Inima este un copil prost și rău cu cel care o adăpostește, adică ne suntem proprii dușmani. Încă nu m-am făcut bine Incă nu m-am făcut bine. Am încă impresia că scriu cuiva. Nu știu de unde a acumulat ... eu nu pot fi bănuit de ipocrizie din moment ce eu am deschis discuția, corespondența. Eu inițiez un dialog și ea nu știe ce vrea. Doar nu și-a închipuit că-mi fac bagajul și plec . Unde? De ce? Eu îmi iubesc ... mai mult decât pe oricine iubesc viața.... Malraux spunea că un om este suma actelor sale. Nu este așa. Este suma intențiilor sale, chiar nerealizate.De obicei oamenii își ascund intențiile, ar fi prea simplu ca suma actelor să rezume ce este un om. Nu ar mai fi nevoie de psihologie, psihanaliză, totul ar fi limpede ca la tribunal, după un proces corect. Dar nu este așa. Intenția este uneori mai importantă decât realizarea ei. Dacă „nasul Cleopatrei”, dacă înălțimea lui Charlot erau mai mari, etc. Cum am putut fi atât de naiv... Se ascund în rămurele, moarte bună... Iartă-mă poete, moartea nu e bună, viața nu e blondă, însă o Giocondă, însă o Giocondă merită oricare-n clipa care moare. Lasă-mi moștenire ultima iubire, ultima iubire, lasă-mi moștenire. Și s-au dus desculți, ciungi și orbi și sluți ăână-n Rădăuți, până-n Rădăuți. Ãsta-i blues-ul... am să-l cânt mereu, până într-o zi când nu voi mai fi. Edgar Master Lee... Am să-mi schimb sufletul, în timp, cum îmi cade unghia, cum mă duc la Umbria, privirile voastre sunt pietre aruncate-n fereastră, atunci, alergând după autobus. Confuz, am să spun-Do,mnule Mofluz, ce mai face femeia pierdută acum câțiva ani, lângă poarta mânjită cu catran?.... Premoniții? Am auzit că nici una dintre iubirile mele nu mai trăiește, dar nici una, au fost înțepate de un paianjen mare, negru, cu venin greu, eu încercam să le salvez, ele, nuj, țipau isteric, filmul s-a rupt, eram într-o sală de cinema mirosind a transpirație. Un boschetar dormea pe bancă. Necomunicarea este cancerul societății noastre. Cum de ne întoarcem atât de repede în peșteri? Apoi avalanșa de reproșuri, fiecare se consideră mai bun, mai pur, mai epur si muove, mai roze, mai măcieș, cireș, mai gureș, mai iureș, dar nu este cu nimic în plus, decât humă, Doamne, cine a inventat incinerarea? Îmi amintesc de tatăl meu, se cântă ,,Porniți înainte, tovarăși”, liftul coboară scârțâind în cuptor, flăcările duduie, un mic Auschwitz, tocmai prietenii comuniști au reintrodus incinerarea, obicei indian, fără legătură cu ideologia, poate doar că Engels a binevoit să ceară pentru el acest procedeu barbar. Tata a devenit o cutie de marmură, în ea o urnă de aluminiu, în ea un pumn de cenușă inertă, iar sufletul se află la mine, sufletele celor iubiți stau în cei rămași, apoi dispar urmașii, apoi sufletele zboară în alte sfere și reîncep o altă viață, în alte forme, în infinita varietate a lumii. ,,Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din creier’’. In insula Fidji sunt multe religii, ne-nvăluie luna, iubirea e una, minciunile-s două, credințele nouă, soarele trece, din zece în zece murim. Ce mirific să mori în Pacific, cu căpitanul Cook treci oceanul, cu amiralul te biruie valul, cu Myrna Loy iar suntem doi’’.... Îmi lipesc fruntea de geam, ca un melc pe cărarea știută, uit de zgomote, încă nu am motiver de teamă, ascultă marea departe de noi, poemele scrise, nocturne, sfârșitul unor eroi (erori) în goale statui și în urne, de final nu am grijă nicicând, ca o scoică rotită cu valul, m-am născut și mă-ntorc pe Pământ, însuși scrisul e avatarul. Nu este Poesia, țara tuturor posibilităților (aici R. se încruntă, nu înțelege, ce are ea cu povestea asta, poate N. înțelege ceva)? Spre ea mă îndrept, trecând peste lanțul munților, ziua-i cețoasă, granița ascunsă, prieteni întâlnesc cu inima străpunsă. Acolo nu voi avea nici pașaport , nici număr, acolo un porumbel mi se va așeya pe umăr, acolo-i voi întâlni pe Tristan Tzara, Urmuz, Geo Bogza și un citat din Ghemara. Îți mai aduci aminte Stimată A., se apropie clipa din 1963, când nu mai avem a ne spune nimic? Așa se pare. Nimic nu este mai fragil decât un sentiment omenesc.Când toți au dreptate, dragostea piere. Ea este pasărea furtunii, cade prima, la primul fulger. Spre a reapare după, pe un cer strălucind ca neonul, dar nimeni nu mai trăiește, corăbiile s-a risipit, cârmaciul își doarme somnul de veci pe o cârmâ sfărâmată. Sunt aproape convins că ai un amic, nu știi ce să faci cu el. Îți spun eu, dacă nu-ți place lasă-l, dacă îți place mult ia-l. Nu fă compromisuri. Îți vorbește un cuirasat de război, în probleme de viață și furtuni. Despre tine nu voi afla nimic niciodată. Ești o taină pentru mileniile următoare.Poate un astronaut va citi jurnalul tău scris în creier, ca pe un CD argintiu. Voi fi eu acela, poate, reîncarnat.Am dormit nițel și mi-a trecut starea de drogat..Avea dreptate N. Ne vedem toți în altă viață. Dar de tine nu m-am despărțit niciodată. Ai o fire închisă. Te admir. Jungla Te-am introdus puțin în jungla literară. Se spune că pe un scriitor este mai bine să-l citești, decât să-l cunoști. Ca să pătrund puțin în această junglă, literalmente junglă, a trebuit să înfrunt mai mulți balauri – vârsta, am început să public poezie abia pe la 27 de ani, nu m-am gândit niciodată serios la o carieră de scriitor, visam să fiu romancier, mai puțin poet, care mi se părea o joacă, dar nu este, apoi ingineria, care mi-a răpit timp și putere de muncă, apoi lipsa relațiilor care sunt obligatorii, am început să-l frecventez pe F.M., un om dificil, bolnav, complexat, de faptul că era șchiop de-a binelea, avea o nevastă bolnavă,, el nu a avut curajul să mă publice decât după ce am publicat pe banii mei la LITERA , prima plachetă, care era jalnică la aspect și parțial la conținut. N-a scris nici dracul despre ea, deși am trimis la vreo 7o de adrese. Noroc că banii pe publicare i-am primit de la inovație (16.000 lei, în 1986). In 1989, bolnav fiind, M. habar nu avea, mi-a publicat pe neașteptate „ Profesorul de fericire”, despre care au scris G.G., A.S., nume de prestigiu în critică.Amândoi s-au uitat la numele lectorului, bietul F. M., poet de excepțional talent, dar caracter slab și om mâncat de confrați până și astăzi, la mulți după moarte. N-o mai lungesc, am început să public pe la toate revistele, am scos cărți cu și fără banii mei, nu am dat ciubuc pe nicăieri,nici lui I.C., care mi-a cerut cândva 5000 de lei, prin anii 70, de unde și puținele referințe critice, te asigur că se făcea și se face mare ciubucărie, în special cu cei fără talent. C. a preluat conducerea unei reviste importante după ce l-a dizlocat pe fostul .sef, acum face ce vrea, revista nu este prea citită, iar ea este foarte mândră, face parte dintre cei „realizați” în România.Mi-a publicat multe articole fără să insist deloc, am apărut și într-o antologie, am crezut că este om, dar brusc, după ce mi-a umflat un manuscris și m-a blocat cu un contract a început să vorbească de criză. Acum cred că numai un Premiu Nobel m-ar scoate din anonimat, dar nu sufăr, te asigur, scriu precum respir. La vârsta târzie La vârsta tîrzie aștept ceva, Uit de ocazii pierdute Prostiile toate, uitate sau ba Trec în cronici de curte Oricâte confuzii, păstrez fără greș Iubirile cele mai rare Eu sunt printre cei fericiți și aleși Să poată-nțelege o floare, Eu știu să privesc în sufletul ei, Femeia nu are pluralul femei. Lepra este un om politicos Lepra este un om politicos, uneori are și titlu științific, se preface bun cu toată lumea, are scopuri precise, îi socotește proști pe cei din jur, cu excepția oamenilor puternici de care se teme. Are și de ce, lepra are mereu ceva de pierdut, ceva câștigat pe căi necinstite. Dar ne oprim, ne vom întoarce la lepră. Acum mă gândesc de ce mi se spune adeseori că timpul șterge totul sau aproape totul, când eu trăiesc cu mai mare intesitate impresiile din copilărie și tinerețe, decât am făcut la vremea respectivă. Maelstrom Mai plutește duhul rău prin casă, Parcă e adus de un vânt rău, Duhul ei, a fost cândva frumoasă? Nu a fost, avea suflet de zmeu. Dublă-nchipuire, înșelare Pentru simțuri, vechiul androgin Ce trăiește poate-n fiecare, Duhul ei se-ascunde în cămin, De acolo urlă-n miez de noapte, Se-mpreună cu un diavol, se desparte Și m-amenință cu iadul, nu mai are Chip, nici nu mai e-arătare. Astfel că repet versuri furate – „Tu, pe veci pierdută, adorată”. Mesteceni Albi ne sunt mestecenii, Trecem gânditori, Iernile și verile Fără de cocori, Numai cucuveaua Cântă nu știu ce, Ne îngroapă inima Imitându-ne, Tremură mestecenii, Liniște de mort, Ard pe ceruri stelele, Un gigantic cort, Zorii mai întârzie, Noi am dispărut, Ard în alb mestecenii, Ne-am iubit prea mult? Mi-a luat un an și jumătate Mi-a luat un an și jumătate din viață, așa, dintr-o mișcare, un răstimp de vise romantice, ascult cântecele lui Montand, eram tânăr ca mulți alții, un om te poate fura doar printr-un gest nesăbuit, oare vârsta, lipsa de sensibilitate, egoismul, tot ce ține de calitatea joasă a caracterului, intelectului sunt de ajuns ca să te lipsești de un an și jumătate din viață, timp împușcat pe nedrept? Ce acuzații, ce sălbăticie, din nimic, ce urări de „sănătate”? Este greu să caracterizez o asemenea comportament. Culmea, totul pare normal, o simplă reacție de autoapărare. În fața cui? Margaritas ante porcas, Hanibal ante portas. Un pește alunecos precum o flegmă, scuzați, un excrement mic de vrabie, scuzați, sunt ele sintagme adresate cuiva? Cineva s-a sesizat și mi le-a retrimis amenințându-mă cu darea în judecată. Pot fi eu de acord cu așa ceva? Sunt siderat. Nici un bărbat nu ar fi înțeles așa ceva.Dar o femeie da. Cum spunea N., mintea ei proastă de femeie. Avea dreptate, deși se considera foarte inteligentă. Mi se pare Mi se pare uneori Că viața-mi este străjuită De necazuri grele, de orori, Alteori îmi pare fericită, Mi se pare, dar mă-nșel mereu Că tristețea mi-este soră bună, Uneori vorbesc cu Dumnezeu, Alteori eu aș urla la lună, Uneori furtunile mă dor, Alteori mă bucură, nebune, Iar în liniște aud, încet, cum mor Galbeni mușeței și mătrăgune. Tăcere Tăcere, o tăcere semnificativă. Sunt total nefericit. Așa mă simt acum.Cum își găsesc unii mulțumirea? Deși am fost și sunt un familist convins, nu pot spune că ea, căsnicia m-a făcut mereu fericit. Depresia și instabilitatea se potrivesc ca focul și dinamita. Totuși, cine nu are nevoie de iubire? Trebuie să fii nebun să o respingi. Singur, într-o cameră de hotel, profesorul citește din Marmontel, sensul profund al vieții îi scapă, în baie picură robinetul de apă, lângă noptieră, un abajur amintește de-o zeiță din Kuala Lumpur, aflat la etajul o sută cinci îi vine să-și dea singur un brânci, profesorul deschide fereastra și simte nevoia unei cărți de aforisme.Făceam o rugăciune și nu mai aveam leac, bandajele purtate de vânt din larg în larg, închinăciuni, podețe, povețele bătrâne, făceam o rugăciune de astăzi până mâine, ce poți să-mi spui Tu, Doamne, de mult nu am auz, iar inima pulsează sub nevăzut havuz, făceam o rugăciune, credeam că ocolesc un prag ce crește-n mine, într-un Orient ceresc, piciorul pus în scara sălbaticului cal pur-sânge, rasă rară din abur și opal. Trandafirul din Sharon, crinul crinilor din vale este-n fapt un bastion al iubirii Tale, Doamne, mult ai dăruit și ai luat mai multe, înviind și iar murind, cine să Te-asculte? Numai pietrele vorbesc, pași, lumină-n beznă, orice semn pare ceresc, chiar durerea-n gleznă, am umblat, am ascultat plânsurile toate, crinu-acela neuitat, vieți ghilotinate ... Omenește vorbind nu ajungem la țărm, corabia noastră-i ca firul de păr plutind printre lacrimi, ori ca o petală ce cade în valuri sub steaua polară, viermii pământului, învingători trec printre țeste, simt boarea din nori, cerul e rece, Domnul e mare, doar viermele-și face și-n măr o cărare, cunoașterea noastră-i bolnavă și ea, iubindu-ne, poate, ne vom uita? Mușețelul de pădure Mușețelul de pădure, coronițe-n păr Râul curge, anii zboară, cad comete-n zări, Curcubeul după ploaie cheamă bucurii, Niciodată, spun iubirii, n-om mai fi copii, S-a pierdut în iarba naltă coronița ta, Niciodată, niciodată nu vei fi a mea, Râde valul, unda-i rece, umbra crește-n zări, Veșnicia bate ritmic, de departe-n mări. Naivitatea Naivitatea, aventurismul de doi bani mă trădează a câta oară? O femeie cu care nu am avut niciodată alte relații decât platonice, o fată care mi-a trezit cândva cele mai frumoase sentimente, pentru ca , brusc să-mi spună – PA, azi mă amenință cu toate relele posibile, după ce eu o caut pe Internet, îi povestesc tot ce mi s-a întâmplat în viață, ne ciondănim pe fleacuri. Amenință că va da în vileag ce? Că i-am declarat dragoste. Asta numește hărțuire, ca și cum bâzâitul calculatorului poate hărțui pe cineva. Dorește să facă rău cui? De ce? Pentru că mi-am permis să spun niște păreri, de parcă părerile ucid pe cineva. Trăim încă în Evul Mediu. Nimeni nu critică pe nimeni. Nu e rău să fii mediocru, este chiar mai bine decât inteligent. Ce poate ieși din „pana” unei femei supărate? Nici bărbații cei mai răi nu pot ajunge la răutatea unei femei. De ce? Nici acum nu înțeleg. Nefericirea și incultura nasc monștri. Așa cred. Așa se naște terorismul. Eu pot fi foarte tăios, dar nu ameninț, nu spun ce nu gândesc. Dimpotrivă, când mă supăr spun chiar mai exact ceea ce gândesc. Gura păcătosului adevăr grăiește. N-am văzut N-am cunoscut nemuritori, am cunoscut neputincioși, bieții de ei, nu râdeți, neputincios este și Dumnezeu de a apelat la ajutorul oamenilor, aș acorda o decorație, un ordin al neputinței, să plătească omul un impozit mai mic, că Dumnezeu oricum nu plătește, mâi nile noastre sunt mute, Doamne, de ar vorbi. Refuzul iubirii este o crimă nepedepsită. Dar va veni și vremea celor neiubiți, prădătorii viitorului vor plăti, cei care fură ce nu se vede. Adiază prin somnul nostru avalanșe suave de vise, precum mătasea de China, ne binecuvântă o lebădă, valul repetă ceea ce noi nicicând n-am rostit, dar cineva a spus, acel cineva căruia noi îi spunem uneori Dumnezeu, alteori „cine știe”. Acești domni au coșmaruri, trebuie vindecați,dați-le..ștreangul cel mai frumos, înflorat, înmuiat în uleri de trandafir, acești domni care vor să moară , niciodată nu s-au destăinuit, au fost drepți ca niște brazi de un an jumătate, curați ca zăpada din Kilimandjaro,eu cred în moartea lor, dați-le ștreangul, vor fi mulțumi ți, nu vor face nazuri, ei nici nu există. De unde această senzație de fericire? Îmi amintesc de doamna O. femeie de o rară frumusețe, mama prietenului meu din copilărie. Era ea un amestec de francezi și țigani, o creolă cu profil de regină, cu trup de zână, de odaliscă, cu pulpe fine, o sorbeam din ochi și ani de zile imaginea ei m-a tulburat. Nu țin minte să fi discutat cu ea mai mult de trei vorbe. Zâmbea, atăt. Am zărit-o o dată, prin ușa apartamentului, gătea la bucătărie și era în costum de baie, parcă ă ar fi fost goală. Astăzi ea nu mai există, a murit de mult. Noroc că mă consider genial Noroc că mă consider genial, altfel nu aș putea trăi. Dali era ultratalentat și tot avea nevoie să se autostimuleze. Un prieten, acum dispărut, îmi spunea că pentru a crea ceva trebuie să fii inconștient. O altă inconștiență este credința în Dumnezeu. Eu cred în nemurire, nu pot crede într-o forță supra naturală, respect prea mult știința ca să o „mărit” cu o prejudecată numită metafizică. Nu sunt materialist, fiindcă sufletul nu este material. Dar nici în ceva central, unic nu pot să cred. Einstein era naiv, în această privință, deși panteismul este poetic. Curios, am scris ceva critic la adresa unui campion al anticomunismului, ce mult îi iubesc eu pe acești vajnici anticomuniști , care nici nu știu ce a fost Gulagul, nici nu au ridicat glasul la timp, au profitat bine-mersi. Nu pot iubi stalinismul, leninismul, fițele lui marx, dar iubesc ideea de egalitate materială în bunăstare, ceea ce pare a fi utopic, dar așa o fi? Nimeni nu a demonstrat de ce comunismul poate fi doar utopic, o experiență de șapte decenii nu poate fi o dovadă, în trecerea timpului. Nici revoluția franceză nu a fost și nu este un exemplu, dar ce urme a lăsat, multe lucruri bune, chiar democrația este datoare revoluției franceze, deși ghilotina era intrumentul de bază. Nu cred că a ucide un om, un singur om este scuzabil. Dar a batjocori milioane de săraci, doar așa, de dragul „progresului uman” sau al „instinctului de proprietate”, oare, este uman? Deci, criticând eu pe acel teoretician al anticomunismului, care crede că a-l decapita pe Marx este mare lucru, m-am trezit cu mari reproșuri de la te miri cine. Nu voi spune. Firea mea rebelă, de poet „nebun”, spiritul meu neobișnuit cu afaceri, calcule politice, poate nu sunt inteligent, astea mă fac să mă opun cu furie la capitalizarea întregii lumi. Nu sunt capitalist, nu voi fi. Spre râsul general al proștilor. Ce poezie, ce artă se nasc din mintea unui afacerist? Desigur, nici politrucul nu are drept la reînviere, fie-i țărâna ușoară. Nu știu dacă se văd Am citit undeva, nu stiu unde, că doi îngeri s-au oprit la un bogătaș care i-a adapostit în pivniță. Îngerul mai bătrân a vazut o gaură în pardosea si a astupat-o. A doua zi au plecat, iar seara s-au oprit la un om sărac. Dimineața toată familia săracului plângea ca le-a murit vaca. Îngerii au plecat, dar cel tâanăr l-a întrebat mustrător pe cel bătrân – De ce pe bogat l-ai ajutat, i-ai reparat subsolul, iar celui sărac nu i-ai salvat văcuța, averea lui? Raspunsul a fost – la cel bogat am văzut că ținea ascunse bijuterii si aur în pivniță, am astupat gaura sa nu le mai găseasca , fiindcă este hapsân, iar la cel sărac a venit noaptea moartea să-i ia nevasta. Eu i-am spus morții să ia vaca. Morala – nimic din ce pare nu este adevărat. Acum nu stiu daca era pe Internet chestia asta sau am citit-o în altă parte, povestea mi se pare frumoasă. Alta și mă culc, adică ne culcăm – un hasid (evreu religios, conform unei tradiții născute în secolul XVIII) a auzit o voce care îi spunea ca sub podul din centrul Cracoviei se află o comoară. A ajuns la podul cu pricina, a văzut un străjer, acesta se uita ciudat la hasid, au intrat în vorba, străjerul i-a spus că o voce i-ar fi șoptit că la Jankel din Bialistok, în grădină este îngropată o comoară, dar el nu știe cine este Jankel. Hasidul pe care așa îl chema, Jankel, a plecat imediat acasa și a găsit comoara. Fără morală. O moarte prea ciudată O moarte prea ciudată venea de nicăieri, În liniștea odăii scriai un vers sau două, O oboseală dulce, o spaimă, adulter Cu doamna fără nume, trup transparent de rouă. Mai este timp, mai umbli, citești și mai visezi, E harnic timpul ,singur, temeinic face treaba, Tu n-ai să țipi, doar noapte de noapte-ai să visezi, E harnic timpul, singur, temeinic face treaba, și dacă scrii poeme, tu nu trăiești degeaba. Îi plâng pe împărați, pe faraoni, pe toți Cuceritorii, setea i-a dominat și graba, E harnic timpul, trage de arcuri și de roți, Dacă ai scris poeme, tu n-ai trăit degeaba. O toamnă fericită Îți amintești de Yves Montand Cum au trecut atâția ani? Îmi amintesc, îmi spune toamna Frunzele galbene ca Doamna În rochii galbene și roșii Am fost copii, babele, moșii Trec liniștiți pe lângă noi Aud un cântec, suntem goi Pe dinăuntru, ca o mare Ce se transformă la vărsare În Oceanul Infinit Un cântec ce ne-a despărțit Și urma pașilor s-a șters Pe plaja tristă ca un vers. O, zile O, zile, voi, zile de teamă și de speranță, capete de regi decapitați, ore, picături de sânge regesc, nimeni nu știe unde-i regatul dispăruților atlanți, mîini ce semnează condamnări la moarte, procese de conștiință cu ușile închise, zile, voi, zile, jocuri de noroc pe estrada netedă, rostogolite bile, zaruri, capetele noastre obosite. Inocența-i o crimă? Răspunde-mi, regicide. /// Sunt în luptă cu o fantomă, casa-i distrusă ca o Sodomă, fantomele bântuie și fură inimi, sparg sipetele și strivesc crinii, aleargă muierile, sperie câinele și statuilor le taie mâinile, fantomă, fantomă, neagră aromă, Doamne, clădește o nouă Sodomă. Om sfârșit Dacă veți continua să credeți că sunt un om sfârșit, va trebui cel puțin să recunoașteți că sunt sfârșit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul, scrie Giovanni Papini, parcă aș scrie eu în locul lui, dar eu nu mă simt sfârșit.Tu nu ești mort, tu ești în rătăcire, suflet al nostru, care atâta plângi (Dante). Trăindu-și vârsta singur și sălbatic (Ariosto), apoi Papini – Eu n-am fost niciodată copil. N-am avut copilărie. ... Incă de copil m-am simțit cu totul singur și deosebit – nu știu de ce... Eram îngrozitor de antipatic tuturor... Eu fugeam de oameni, iar ei nu mă băgau în seamă... Nu-i iubeam, iar ei mă urau. Genială este cartea lui Papini, fiecare avem ceva din diabolicul său personaj, care mai este și demn de milă. Nu am pălărie, baston, nici câine, pipă, trombon, un dric și-un magnetofon să pot recita și în somn, să-nalț cu un semiton viața de campion, iubita să umble-n jupon, eu fiind spadasinul gascon, astfel mașina de scris mă duce în Paradis. Se spune că te caut, tu să nu crezi, sunt zvonuri printre crengi, de huhurezi, se spune că-s pierdut de dorul tău, e-o vorbă goală aruncată-n hău, se spune că aș vrea să mor, e o minciună, știi că am umor, se spune ( dar ce nu se spune?), că mai trăiesc așa, printr-o minune. Pentru a-ți scrie istoria vieții trebuie, înainte de toate să trăiești, spunea Alfred de Musset... În timpul războaielor napoleoniene, soții și frații fiind plecați să lupte, mamele neliniștite au dat naștere unei generații de oameni pasionali, palizi, nervoși. Așa, cred că s-a întâmplat în fiecare aecol, în special la începutul anilor 4o din secolul XX. Eu sunt „un copil de război” – nervos, ipohondru, egoist, ambițios, nestăpânit, etc. Dar ce înseamnă un om în infinit, întreabă senin Blaise Pascal și are dreptate. „La Bulawayo domnea peste o țară imensă Lobengula, urmașul luiMoselikatse, șeful matabelilor, stăpânul tribuluimachona... Lobengula constituia o forță mult mai importantă decât șefii bechuani sau swazi. ISTORIA Africii în cel mai suculent stil. Oraș străin lui Dorin F. cu drag Trăiesc într-un oraș pustiu În care, totuși, sunt oameni Îmi sunt și tată, îmi sunt fiu Iar eu privesc ca dintr-o ramă Aici au fost străbunii mei Aici livezile-nfloreau Pa nalți araci creștea hamei Copiii veseli cuvântau În zece limbi, din zece țări Bunicii mei au fost uciși Îi mai zăresc plutind în zări Din malul Bugului desprinși Prietenii plecați demult Mai scriu sau nu mai scriu că-s morți Eu, noaptea, pot să mai ascult Cum plâng în balamale porți Ar trebui să uit, să trec Nepăsător și vesel, doar Există un oraș, e vechi Și totuși nou, cu alt orar Un ritm pe care inima Nu-l va-nvăța, nu-l va-nvăța. Peste lac vin zorii Peste lac vin zorii Graurii tac mâlc Cântă-n cer cocorii Viermii saltă-n mâl, Te aștept de –azi noapte Freamătă plopi, duzi, Ai să vii sau poate Îngerii sunt surzi Nu mai știu nici veacul Când te-am sărutat Se retrage racul Sub malul uscat. Plin de venin Plin de venin, Arthur înveninatul se retrăgea la curțile înalte, acolo devenea el altul, era copil, râdea, uita regatul, uita de lupte și trădări, iubiri fugare, vorbea cu luna, stelele, cu îngeri, veneau dușmani, prieteni, slugi și fiare, cerând să ierte, să aline plângeri, iar printre ei, iubita din vechi vremuri, alături de-un fecior, rigei asemeni, și a rămas Arthur în munți, și până astăzi trăiește fără ură și năpastă. Numai copacilor morți le place focul, spunea profesorul îngrijorat, el privea cerul, norii, jocul de umbre din străvechiul parc, un gând mărunt e grădinarul aceste lumi de buruiei, gândea profesorul, arțarul bătu din feunze ca Big-Ben, luă o afină, cu-ncetul el o strivi în dinți, simțea în chinga circulară, bietul bob mic de afină murea, sângele negru, de balaur, din afină trecând în dinți, un fulgder cu sclipiri de aur, din cer lucind, ne-a scos din minți, ne-a luminat, pluteam în geamăt de vegetale, fără gând, ca niște vase vechi de-arama ce se dezgroapă din pământ. La capătul călătoriei, unde-i și lacătul, nu-ți mai vezi nici pletele încărunțite și nici păcatul, apare Femeia Ideală și Personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulbere de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie”, îți zice. La plecare am să-ți mulțumesc, ai fost prea răbdător cu mine, omenesc, prea omenesc, voi nu știați, oameni de bine, voi nu l-ați văzut pe Domnul plângând de necaz pwentru că eu sunt „un caz”? Pentru mine El a ales caolinul, nu hună negră, ci albul, finul material din care se făceau cești pentru ceaiul băut în împărății cerești, iar eu mi-am umplut capul de vise, de care nici Domnul nu auzise. Poemul apocrif M-am temut în inima mea Apocriful Genezei spunea Zămislire dinVeghetori Uriașii copii din flori Arca s-a așezat pe Ararat Noi am arat, voi ați arat, ei au semănat Enoch a scris și el o carte Nici o bibliotecă nu o mai are Decât în parte Arphaxad a avut doi copii după Potop De acolo ne tragem toți Din acei copii Dezertăm din memorie, din Belomorie, mi se părea că alunec, mă-nec, eram subjugat de obiecte, insecte, trupul năștea alt trup și alt suflet, clonare fără nici un răsunet, iar totul era de ce, pentru cine? Pentru sălbaticul ce ieșea dintre ruine și încerca să se ridice din nou în peștera vastă, fără ecou. Acum Petru Popescu - Cum se întâmplă uneori, am fost odată, într-un vis poate, un bondar verde zbătându-mă prins între două rânduri de geamuri”. Poftim, Kafka, aproape calchiat. Mai departe este altceva. Trăiești o viață, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineața, iar amiaza e și mai scurtă, noaptea e flămândă. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric și scrii precum chinezii antici fluturi, ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morții, împăcat te scuturi. Domnul Edison, celebrul, nu vorbește despre morți, are el o socoteală, nu-l cunoaște pe Helmholz, orice electron pătrunde simultan, pe două căi, dar de unde ne vin unde? Știrile ne fac mai răi.Astăzi, plin de energie, mâine un mormânt din lut, mai gândești pe năsălie ce-a fost bine în trecut? Ce n-a fost, va fi desigur, nimeni nu-i la adăppost, Dumnezeu încă e singur și își caută un rost. Oamenii-n teatru privesc cum umblă, cum se ridică și se scufundă suflete ca-ntr-o judecată de apoi, își zâmbesc din colțul buzelor moi și-apoi se-mbulzesc să-și scoată paltoanele, să-și scoată mai repede din teatru doamnele, iar când își pun pășăriile simt o ciudată rezistență, de ghimpi, „Ași, o aureolă nu prea gravă”, își spun repezindu-și trupul în stradă.„Bună dimineața”, îi spun profesorului, el face calcule mistice, pe masa lui este o vază cu citrice, claviculele profesorului sunt moi, pe umerii lui stă cifra doi, pe creștet – coroana înțelepciunii, iar în fereastră ard petunii. Problemele au început Problemele au început când ai întrebat de ce te caut. Când începi să întrebi dacă există Dumnezeu, El nu mai există. De fapt ce puteam să răspund? Am scris vreo două coli, dar răspuns nu există. Nostalgia pe care nu o simte fiecare, m-a condus la corespondența cu cea pe care o cunoscusem cu decenii în urmă. Trec uneori cu autobuzul 331 și mă uit la strada G.M., au crescut două clădiri uriașe la intrarea ei, dar casele vechi se mai văd. De câte ori nu-mi bătea inima apropiindu-mă de casa cu balcon de la numărul nu mai știu care? De la ridicol la sublim nu este decât un pas, citez eu invers. Noi facem pasul normal, de la sublim la ridicol, este? Mi-ai trimis niște citate pe care nu pot să le deschid. Mai bine scriai ceva. Eu oricum voi scrie un roman de dragoste cândva, nu știu când. Azi m-am văzut cu un coleg după o pauză de cinci decenii, exact și ne-am recunoscut, ceea ce înseamnă că la chip nu ne-am schimbat. Iar în școală nu ne-am vorbit niciodată, doar ne salutam. Atunci, cum poți să mă întrebi de ce te-am căutat? Sau de ce nu te-am căutat? La întrebarea a doua , desigur, se poaye răspunde oricând. Tu vois, je nai pas oublie, le souvenirs et les regrets aussi... la nuit froide de l”oubli... toi qui m”aimais, moi qui t”aimais... les pas des amants desunis... Nu te speria, am copiat, dar înțeleg totul, deși am făcut o singură lună franceză cu o profesoară care dormea în timp ce eu îi citeam un text. Ãsta geniu! Iar în Franța, unde furăm cu Tanța, am vorbit engleză, că nu puteam lega două cuvinte, nefiind vorbitor de franceză nicicum, vai ce rușine îmi este! Resentimentul Resentimentul s-a născut înaintea sentimentului. Dar, în regnul animal exista, oare, sentimentul? Resentimente, da. Calul, câinele, chiar și pisica îsi recunosc dușmanul, omul care le-a facut rău. Ura este o parte din simțul nostru de autoconservare, ca specie. Frumos. Poeții nu se ocupă de resentimente. O poezie dedicată urii este o lozincă în rime. Desigur, sentimentalismul nu stă bine la casa omului, dar adevarații barbați și adevaratele femei (unde sunt aceste exemplare?) se stăpânesc si totuși au sentimente. Vezi, bietul Bolkonski cât a suferit până când a murit. Dostoievski era plin de resentimente, dar dezechilibrul l-a ajutat sa urce pe piscul sfințeniei. Ivan Karamazov, Rasskolnikov, Smerdiakov (ce nume?) nu sunt exemple demne de a fi urmate, dimpotrivă. Personal nu am urât un om mai mult de o zi. Soarele m-a spălat de resentimente. Deci am resentimente efemere. Mă bucur, Domnul fie lăudat. Un om nu se căsătorește pentru a face carieră ori că este bolnav ori nu găsește pe cine dorește , dar din aceleași motive un om se căsătorește, deci , care este deosebirea dintre a fi căsătorit sau a nu fi? O întrebare filosofică precum a fi ori a nu fi. Viața ne-o facem singuri sau un destin ne conduce într-o anume direcție? Nu cred în destin, deși nu sunt ateu. Dar Dumnezeu este un martor , nu un manipulator. Vulgarizarea religiei constă în transformarea lui Dumnezeu într-o prezență continuă, ocrotitoare, pedepsitoare, prostii.”Dă-mi mâna, va fi atât de cald în jur, că un tramvai se va topi și călătorii vor muri cântând. Dă-mi gura, va veni o căldură, de vom umbla în pielea goală prin cenușa orașului” ...” Iubito, mă gândesc la tine ca un borfaș la ceasul unui lord, dar se ciocnesc în carnea mea drezine și caii au atac de cord” scria Vintilă Ivănceanu (nu mai trăiește), în 1967 (Colecția „Luceafărul”). Dinescu abia pornea la drum.„Traversează prin somnul nostru adieri ca mătasea de moi, ca un pleznet de muguri înflorind peste noi amândoi” – Else Lasker-Schueler, cea mai importantă poetă din literatura germană. Să nu bați niciodată la Să nu bați niciodată la uși închise. Bate și ți se va deschide este o veche gogomănie. Crezi că eu nu sufăr? Dar nu încerc să pedepsesc pe nimeni, nici pe mine. Între demnitate și orgoliu este o mare deosebire. Orgoliul te îndepărtează de ceilalți. Te îmbată. Te ucide. Este un drog. Ești slab numai datorită orgoliului, precum corbul în fața vulpii. Voi scoate o carte despre experiența ultimelor luni, desigur, fără referiri la persoane, care nu au nici o importanță. A fost o surpriză pentru mine să descopăr că nici eu nu mai sunt cel de acum 50 de ani. Era normal, dar eu nu realizam.Totuși, ceva esențial s-a păstrat. Un nod de om mergea pe drum, îl însoțea un turc, Huzum, s-au odihnit puțin , apoi au luat-o înspre nord, vioi. In urma lor, pustiu gălbui, în urma lor, imperiul cui? Imperii, oști, palate, tot s-a risipit sub vânt, din nord, numai legende, norii-n zări, fantasme peste nori, călări, povești cu zmei ori cu asini ce lasă aur printre spini, toate s-au dus, vor reveni în nopțile o mie și... Și singură, incomparabilă fiind, trecând din anotim în anotimp, bănuitoare ca și iarba-n noapte, ea retrăia din gemete și șoapte, acum ea doarme, patul ei, din alb suav de ghiocei. Când a plecat? Când am simțit-o, doar o lacrimă din ochiul de cleștar? Era un duh? Era dublura mea? Era ori nu era? Era. Ea citește și nu vede ce legătură au toate aceste cuvinte. Nu scriu pentru cineva anume.. Scandalul cu pisica mi-a produs o depresie Scandalul cu pisica mi-a produs o depresie. De unde a pornit totul, nu știu. Nu sunt inteligent. Adică nu știu să mă controlez. Aveam o bucurie a vieții în ultimul timp, nu știu de ce a trebuit să-mi bag nasul în urină de pisică. Ghearele picicii sunt ascuțite, pernițele doar te înșeală. Mi se pare totul searbăd. Imi voi reveni, dar cum de mizeria din sufletul unui om trece în alt om? Totul părea că decurge bine, pusesem condiția unei păci durabile, dar cu nebunii, iar nebun este orice om care nu este bun, nu ai cum să ai un contract. Clauzele nu sunt clauze. Nu alerg după laude, dar nici nu mă omor după critici, observații, zgârieturi neașteptate, sunt semne de sălbăticie, omenirea nu a ieșit din epoca pisicii. Dumnezeu este departe, pisica este aici. In copilărie am iubit acest animal, era vorba de motani, la fel de sălbatici. Pisica este sălbatică, nu are nimic comun cu un câine. Câine este omul.Un câine bun.... Șarpele veșniciei își mușcă propria coadă, scriu acest poem în acoladă, adică despre ziua de ieri ce se topește, dar unde sunt jurămințile veșnice? Eu și tu trăim ferice, iubito, eu și tu avem varice, iubito, eu și tu într-un poem ce se naște, ca mieii de sacrificiu, înainte de Paște. ... Nici cuvântul „iubito” nu mai sună, parcă ar fi o scârțâitură de cuțit pe tablă, cum am eu norocul în viață să dau peste suboameni? Nu ca inteligență, ca insensibilitate, ce valoare are inteligența fără această rară calitate, finețea, subtilitatea, înțelegerea , bunătatea, dar nu declarate, ci inerente, ascunse. Oricine se poate lăuda că este bun, chiar și eu. Bunătatea nu este un cec la bancă, nu se schimbă în valori. Este bine că nu mai există nici o corespondență, moarte scrisorilor, trăiască umorul, orice acuzație este puerilă, cad avioane, se aruncă rachete, mor oamenii poe șosele, iar într-un coș cu viorele șade două păsărele, două surori cântă-n noapte ca două viori, haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș, astfele și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dizlocare, cum s-a-nșurubat, cum de merg nainte, unde, încotro, Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau, bach și buonarotti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri, pertinent, postum, roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte viața, cum de mi-minor? Viorelelor semănați, vă iubiți și semănați, v-am iubit și mai cum, însă foarte postum.Dialog închis. Bună ziua. O lovitură mortală, șapte muște ucise de un croitoraș.Cineva cultivă bacterii, apoi, mucegaiul format devine armă de luptă. Revin la punctul zero ca un submarin. Nu iubesc convențiile, compromisurile, corectitudinea de formă, recunosc numai valoarea, pe infatuații fățiși sau ascunși nu-i iubesc. Dar cui, ce-i pasă? Vorbesc singur. Dați-mi cămașa de forță, o îmbrac de bunăvoie. Un om de minimă rezistență, un om, o coajă subțire pe magma sângerie a lumii, o trestie ce șoptește molcom vântului, genunii, o notă falsă, un deces, de ce strângi sufletele noastre, Doamne? Ehei, acesta este un mare proces la care vin îngerii să ne condamne.In al douăsprezecelea ceas,zice prietenul meu, amenințându-mă strașnic, cu ce drept? Ce rău am făcut eu? Am spus de cineva că are sânii nu știu cum. Am răspândit pornografia. De când vin unii să impună altora ce și cum să vorbească. Eu nu am atacat pe nimeni. Nu am adus nimănui daune.Al douăsprezelea ceas, ca în Agatha Kristie. A bătut gongul. Dacă mă declaram ca Oscar Wilde homosexual, era mai interesant? Ne întoarcem la vremurile reginei Victoria? Sunt oameni pentru care orice cuvânt este jignitor sau are două înțelesuri. Inchiziția lucra la fel.Îmi trece greu indignarea, dar trece. E bine cu unii să nu ai de a face niciodată, poate că la fel gândesc unii despre mine. Să fie sănătoși, să trăiască o mie de ani. Să le crească trei rânduri de dinți, să mănânce carne de cal și cașcaval, până ce vor ajunge să behăie ca zeii antici. Scrisoare mamei Se spune că el murise de mult. Dar nu era adevărat. Când și când apăreau epistole, unele mai limpezi, altele ușor tulburi, ca vinul înainte de a trece în oțet. El scria, despre ea nu se mai știa nimic. Probabil că tăcuse... pentru el. Ceea ce avea o parte bună. Discuțiile sterile despre iubire, apreciere, autoapreciere, conflicte personale, impersonale, rude, nerude, amintiri, totul se stinsese. Absolutul domnea ca un vultur în pustiu. El scria cu o inspirație tot mai avântată, apoi, brusc, aripile s-au rupt și Icar a căzut în Ocean. De aici începe adevărata poveste. Ne trezim în zilele noastre. Banalitatea, sarcinile zilnice năvălesc precum nisipul, praful, fumul, zgomotele, muzica sferelor, ale sefiroturilor, tace. Scrisoare mamei de Serghei Esenin Tu trăiești, bătrâna mea măicuță, Mai trăiesc și eu și mâna ți-o sărut, Fie ca lumina serii, blândă Să cuprindă casa ta de lut. Mi s-a spus că tu, de supărare Si de dorul meu abia mai mergi Că adesea ieși la drum, în zare Tu mă cauți, în cojocul tău cel vechi Iar în pragul serii ai coșmaruri, Ți se pare că mă vezi ucis Că-ntr-o ceartă fără de-o pricină Cineva cuțitul mi l-a-nfipt. Liniștește-te, iubita mea măicuță, Este-nchipuirea ta, nu sunt Stâlpul crâșmei, n-am să mor, vezi bine Chipul tău să nu-l mai fi văzut. Sunt la fel de tandru ca-nainte Și visez mereu același vis, Să mă-ntorc din plin vârtejul vieții In căsuța noastră din chirpici. Eu mă voi întoarce-n primăvară Când copacii vor da floare, măru-nalt Însă tu să nu mă scoli ca altă dată Mi-amintesc de așternutul cald. Nu trezi în mine tot ce doarme, Nu trezi nici visele ce-au fost, Am pierdut prea multe dintr-o dată, Nu mai știu ce are, n-are rost. Nu mă învăța ce-i rugăciunea, Nu mă mai întorc la tot ce-i vechi, Numai tu mi-ești sprijin și speranță, Numai tu, lumina din povești. Lasă teama, grijile, ai pace, Iar de mine să nu-ți fie dor, Nu ieși la drum, căutând în zare, În cojocul vechi. Eu n-am să mor. --- Traducere liberă ---- Simt ca și cum aș fi pierdut Simt ca și cum aș fi pierdut un câine drag. Acesta a fost nivelul de percepție, nu mint. Dragostea este un cuvânt foarte elastic. Desigur, cuvintele pot trăda sensul inițial. Dar cum poți iubi o persoană pe care o știi snoabă, mincinoasă, de ar fi fost o Brâncoveanu ce m-aș fi făcut? Noroc că strămoșii erau din ștetl, dar din ștetl a ieșit minunatul Șalom Alehem, cel mai inteligent scriitor evreu. Este interesant când un dușman îți urează, sincer, sănătate. Probabil, să nu te aibă pe conștiință. Cea mai mare țață mică în picioare se ridică, dă un tort, duce-n cort, tot ce este pentru mort, hai trăiește repede, la ce bun un pepene, de vorbești numai cu tine, poți ajunge mărăcine, dacă ești necredincios, poți ajunge mare boss, maxilarul strămoșesc să-l ascunzi, eu nu servesc nici blazoane, steaguri vechi, nu mai trage de urechi ale tale rude crude, care zac sub naltul munte. Lumea cică aparține tinereții cu buline.Umbra lui Lucifer se preumbă prin fața ochilor, mă uit la fete tinere, mă gândesc, oare au și ele ceva curat, au și ele ceva necurat? Ceva se dizlocă atunci când ești dezamăgit. Mi s-a întâmplat des să dezamăgesc pe cineva, dar și invers, am fost la rându-mi pedepsit, ca la șah, câștigi, pierzi. Schechter vorbea de un „partid al femeilor”. Există. „Bărbații sunt și ei oameni”. Stimată doamnă X. Stimată doamnă X., ați ales cea mai bună cale de a comunica. Eu scriu, Dvs. nu răspundeți, este conversația ideala, in care cel putin unul dintre „interlocutori” poate vorbi în liniște. Doamna X. se regăseste in multe romane mai bune si mai rele. Urmează faza următoare, dacă ea nu a intervenit deja, când nici nu mai cititi ce scriu, ceea ce înlesnește sarcina mea de a scrie în și mai mare liniste. Nu mă mai obosesc să mă mir, nici nu consider un eșec incercarea mea de a dialoga cu Dvs., despre eșec vorbesc de obicei jucătorii, eu nu sunt un jucător. Poezia este un joc, dar superior oricărei corespondențe. Aici mă opresc, nu înainte de a spune că stiam de mult un fapt indubitabil – moartea este un refuz al cuiva de a mai discuta cu altcineva. Și invers, refuzul de a discuta cu cineva este moartea altcuiva. Persoanele din acest ciudat monolog se exclud. Fiți binecuvântată, mi-ați deschis ochii asupra unor chestiuni pe care nu le prea stiam - puterea orgoliului este mai mare decat a ignorantei, deși au aceeași bază, refuzul. Incă un lucru – refac întreaga mea proză scrisă în ultimele trei – patru luni. Ceva s-a limpezit, sunt recunoscător pentru acest lucru. Am înțeles că nici un cuvânt nu este suficient când prejudecata este dominantă. Toți avem prejudecăți, nimeni nu scapa de ele, Dvs. aveti prejudecata autoapărării. De Dvs, înșivă. Este un caz, totusi. Am să-l studiez la alții.Cineva îmi spune – „Am fost la Pechea, a fost numai lume bună”. Cum se potrivește uneori un nume cu contextul – lume bună la Pechea. Excelent. „Am adus cu noi și un cadou, un cristal greu, ce era să cheltuim bani, l-am luat de acasă”, turuie cunoștința mea fără a realiza ridicolul. „Ne spălăm cu clăbucul tău, soare, săpunul nostru fundamental, pus la îndemână pe polița cerului. Intindem mereu brațele spre tine și ne frecăm bine cu lumină, de ne dor oasele de atâta fericire... Deocamdată încă nu știm de unde să luăm și cele mai bune prosoape - și să ne ștergem pe față cu moartea”, scria bietul Marin Sorescu, l-am văzut pe o masă, la morga Spitalului Elias, în 6 decembrie 1996, când am venit pentru că mama murise cu o zi înainte. O coincidență tragică și greu de uitat.„ Fără de speranță, cine poate atinge floarea în petală, omul la meninge?”, scria Nina Cassian, jucându-se cu ideea morții. ”Fără de speranță nu se poate spune nici de rugăciune, nici de-ngropăciune”. Sunetul 145 Se naște ura din iubire? Atunci să ne ferim de ea. Cum poate din aceeași fire Să izbucnească cea mai rea, Otrăvitoare și cu spini O patimă fără măsură Să crească-n leagăn de lumini, Sub nume fals să fie ură? Eu nu te înțeleg, iubito, Poate nici tu n-ai să-nțelegi Ce diamante risipite Prin lacrimi nu le mai alegi, Iar viața-ncet s-a dus spre margini, Se sting și patimi în paragini.. Cândva credeam Cândva credeam că poeții sunt fericiții acestui pământ, apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe ca orice cuvânt, la început scrii versuri triste, cu timpul simți nevoia să preiei schimbul celor care au murit cu surâsul pe buze, poate de aceea poeții, ca și nebunii se cred călăuze. Când nu mai am puterea să mă tem, încep să scriu o strofă, un poem, o pasăre-n cătarea puștii crede că va zbura în sudul cald și verde, fără să știe că e comică, mai bine ar mai cânta o dată pentru mine, din veșniciile severe ce m-apasă mă smulg pierzându-mi trupul, blândă casă. Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază mîsurând încăperea, trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm, în loc să urc pe schelă cu meșterii..e întrebi de ce am reacționat Te întrebi de ce am reacționat atât de intempestiv, fără nici o motivație aparentă. Ei bine, la o simplă analiză, la rece totul este ușor explicabil. Intre noi nu poate exista încredere. Tu ai creat legenda fetei părăsite, eu am trăit cu o traumă da, traumă, la un tânăr de 21-22 de ani a fi lăsat la portiță singur, cu trei cuvinte – nu am timp, înseamnă ceva mai mult decât o ceartă sau o ruptură de o zi. Venisem special cu avionul, pe banii mei, evident, de la 2000 de km. iar fata care mi se părea idealul absolut îmi spune „ valea băiete, timpul a expirat” (stilizez, desigur). Eu nu spun că nu am avut prietene în anii 61, 62, 63, 64, dar nici una nu a fost visată de mine ca ideal. Nu aveam experiența aceasta, decât o dată, cu ceva ani în urmă, dar atunci chiar eram un copil. Curios, nu am simțit nici o ură, doar o adâncă nedumerire, o nemulțumire față de mine însumi și față de lume, dar lecția a fost însușită perfect. Lamentabile au fost declarațiile tale de iubire din anii ulteriori, pe care acum, poate, le-ai uitat. Ne-am mai văzut, nici fizicul tău nu mai era cel din 1963, evident, nu vreau să fiu răutăcios, dar nimic în istorie nu se repetă, am verificat chiar prin reluarea relației cu Maria Magdalena, prima dragoste, să spunem, mai mult o joacă. Nimic nu se repetă, să nu întorci capul niciodată, vei vedea ce nu ai dori să vezi. Corespondența cu tine a foast agitată, EU POT GLUMI PE SEAMA MEA ȘI A ALTORA, tu ai luat-o în serios, exact ca N., ți-am mai scris, dar mă intrigă similitudinea reacțiilor, inseamnă că este ceva comun, acel factor comun fiind probabil educația voastră. Nu admiteți să fiți luate peste picior, primăvăratecelor.. Nici o tragedie. Nu mai cred în tine, ai fire de dezertor. Nu este dorința mea de a te jigni, dar îți spun adevărul . Fără adevăr, nici poezia nu... este... posibilă… Adieu. Trecând prin Cișmigiu Trecând prin Cișmigiu, o pasăre măiastră și-a depus găinațul pe cămașa mea. Astfel mă simt după tratamentul aplicat. Pe mine mă atinge orice vorbă grea. Nu știu cum arată mimozele, dar cred că sunt mai frumoase decât rozele, știu că înghit muște, ceea ce nu este frumos. Se închid la orice atingere, dar nu din teamă, ci din lăcomie, să apuce prada. Exact spus. Cândva, într-un adânc de noapte, la ora cinci ori era șapte, am auzit cum trece-n zbor, pe lângă geam un meteor, nu n-am să uit acel târziu ceas de odihnă, un mort viu păream, de spaimă mult cuprins, căci meteorul nu s-a stins, ci a vorbit cu glas de corb, să n-apuc ceaiul să mi-l sorb, de nu a fost un meteor care mi-a spus doar „Nevermore”, apoi s-a prezentat așa, sunt fosta dragoste, a ta, au nu mă recunoști, doar ești întreg la minte, te ferești?Sunt eu, acea suavă, trup, la suflet și mai și, te pup. Apoi a dispărut, de-atunci în Cișmigiu găsești doar prunci.Mă aflu între Da și Niet, între A și N, două bune prietene, la fiecare apreciind și detestând câte ceva. A spune N este rea, dar deșteaptă, N spune că A nu merită atenție, iar situația este la mijloc.N nu este rea, nu este nici foarte deșteaptă, este pregătită, ceea ce este altceva, A este oarecum rea,o fi deșteaptă, dar eu am o teorie, răutatea este dușmana inteligenței, adună diverse bacterii, le crește apoi scoate mucegaiul și ți-l dă pe față, N este mai onestă, de aceea o și respect mai mult, ce m-a deranjat era că făcea pe atotștiutoarea, iar atotștiutor sunt eu, pentru că sunt paranoic.Gorod DA, gorod NIET. Nici una nu are motive să mă iubească, m-am purtat destul de urât cu fiecare, mi-am permis multe în tinerețe, acum bătrânul lup își linge rănile, așteaptă să fie mângâiat, se leagănă cu vise și cu versuri. Viața mea a fost interesantă, încă mai este, mă simt inspirat, nu mă interesează cine mă citește, nu am prieteni, nu am nevoie de prieteni, cred în mine și în familia mea, este tot ce-și poate dori un om, prietenii sunt ca pescărușii, vin și pleacă. Un mare rateu a fost ingineria, nu am iubit-o, dar am respectat dorința tatălui meu, iar vremurile nu încurajau creația liberă. Nu aș fi fost agreat ca literat, iar profesor nu mă interesa să fiu. Nici politica nu m-a absorbit. Am fost un comunist idealist, fără pretenții de a fi ideolog. Tu trebuia să te cuprinzi de acel farmec sfânt și noaptea candelă s-aprinzi iubirii pe Pământ, dar n-ai făcut decât să porți același greu blestem al pismei năruită-n morți, eu n-am cum să te chem, ai fost pierdută de ani mulți, nici tu nu ai aflat, acum zadarnic mă asculți, un glob pe cer s-a spart, un glob ce ne-aștepta pe noi, un glob de aur greu, zadarnic cauți în noroi amprenta unui leu. Good bye, my love , good bye, good bye, aufwiedersehen, te iert ca să te duci în rai, poți lua chiar un poem, dar nu de mine va fi scris și nici de Valery, poate să-l scrii cu propriul pix, be happy , my r.t. Tu ai impresia Tu ai impresia că lumea este alcătuită cum vrei tu, iar oamenii habar nu au de chestia asta. Lumea este alcătuită, vorba lui Engles, conform unei rezultante a voinței tuturor membrilor societății, dar definiția este simplistă. Rezultanta nu este o însumare aritmetică, nici o medie, este o ecuație cu multe necunoscute. De aici dezamăgirile, dar și farmecul vieții. „Din momentul în care îți dai duhul, totul se desfășoară în continuare cu o precizie mortală, chiar în inima haosului” (Henry Miller)...„ veneam pe câmpuri către casă. Era exact la jumătatea verii. Pajiștile fuseseră curățate, venea la rând secara. În această perioadă a anului natura ne oferă un spectacol floral extraordinar – roșii, albe, roz, aromate flori de trifoi, pufoase, margarete obrăznicuțe, albe ca laptele și de un galben-aprins la mijloc”(Hagi Murad – Tolstoi). „Biet nume, atât de hulit, în inima mea, ca într-un culcuș te voi păstra” (Will). Îmi aparții doar în închipuire, tu exiști, dar mă scoți din fire, iată, această tăcere la telefon, mă simt caraghios ca eroul Bellerophon, de disperare ce aș putea să-ți răspund? Sunt ca o piatră spălată de multe ape pe prund, între noi totul e limpede, deși eu văd întunericul, între noi este Nimicul, Feericul... Eu ruguri n-am aprins, am ars pe rug, eu n-am pus lumânări la căpătâiul unui ev defunct, eram o trestie, iar frumusețea-n jur cu nuferii plutea și pruncul Moise era în apropierea mea, era... Pe cine iubesc, nu mă iubește, pe cine eu nu urăsc, mă disprețuiește, dar eu iubesc, Doamne, acest trai imposibil, dezagreabil, oribil, poate că mi-e teamă de singurătate, o înjurătură mă face să merg mai departe, poate că nepăsarea sau mila, mă îndârjesc mai mult, decât sila,eu iubesc și pe cei care nu mă iubesc, precum copacii loviți de furtuni, care doar cresc. ... Un om a murit, pe mormantul lui au fost sădiți un prun, un gutui, foșnesc cu glas de om, înfloresc, pe fluturi plutește un vis omenesc, din sufletul omului norii se duc tăcuți ca și omul, când omul e fruct. Un bolnav este adus de urgență Un bolnav este adus de urgență la chirurgie, acuzând dureri de inimă. Este deschis, chirurgul nu vede nimic în zona inimii, dar alături – o tumoare care palpita și creștea văzând cu ochii.„ Nu mă pricep”, spune specialistul, era un mare cardiolog, îl închide pe bolnav, îl coase cu echipa sa, dar tumoarea crește vertiginos, sala este neîncăpătoare, tumoarea umple spitalul, orașul, vin avioane, elicoptere. Militarii trag în vietatea aceea, un monstru, în timp ce bolnavul zace liniștit pe masa de operație, nimeni nu-l bagă în seamă , îi este frig, se îmbracă și vrea să plece acasă, dar agitația este de nedescris. Apare o fată pe nume KissPiss , îl ia de mână și îi spune – ”Eu te voi conduce, totul este din cauza poluării”. Astfel , un alt specialist a salvat situația. Întrebare - „Ce s-a întânplar cu tumoarea aceea arborescentă?”. A fost un vis, dragii mei. Acum vin eu cu un mic test – ați citit teoria relativității lui Einstein? Nu vorbesc de E=mc la pătrat, ci de teoria restrânsă și de cea generalizată. Ați citit ce a scris Homer, Shakespeare, Biblia (ambele Testamente), Rimbaud, Henry James, Kafka, alți doi-trei autori, la alegere? Este suficient. Nu mai citiți nimic, vă ajunge, restul strică. Iubirea nu are nevoie nici de aceste cărți, dar pentru o conversație minim inteligentă ele sunt necesare. Concurența dintre femei și bărbați este o prostie. Este vorba de complementaritate, nu de concurență, dar de vreo sută de ani chestiunea este pusă eronat. Pe unii admirația îi supără mai mult decât ura. Nici adorația nu este bine primită. Un inginer poate trăi fără poezie, dar trăiește prost. Un poet trăiește cum vrea el. In ziua de azi proștii sunt destul de inteligenți. Imediat ce ai făcut o greșeală , află cine este vinovatul. Iubirea de aproape diferă de cea de departe (Gâgă). Rezervele de sinceritate s-au epuizat. Care loc trebuie plătit cu idei? Cine se roagă prea mult nu are timp să facă și o faptă bună. Cimitirele sunt spații verzi, spre norocul ecologiștilor Un om Un om, o rădăcină, multe, apare Peter Pan, cine-l ascultă?El nu va crește mare, Peter Pan, el se oprește la optzeci de ani.Era sfârșit de august, fiind bolnav, m-am despărțit de alfabetul alef-tav, doar Nazarethul se zărea nainte, un cartier din Amsterdam, copil cuminte era doar Peter Pan, adică eu, muzeul negru îl păstra pe Dumnezeu, iar moartea se-odihnea-n fereastră, în două lumi s-au împărțit, cu viața noastră s-a întâmplat ceva, eu nu știu bine, un glas de porumbiță ne alină, Veneția era sau nu era, doar toamna-ncepe anul, hașana. Iar soarele e-n ochii mei, fierbinte astru, fără ochi, așa cum nu există zei, nici Dumnezeu nu are loc decât în sufletul meu mut, cum pot să-mi neg eu sufletul, nicicând, dar după moarte-l împrumut altei făpturi. Adam – pământ.Ascult porunca lui Spinoza, nu râzi, nu plângi, nu osândești,mai lesne poate spune proza, viața doar s-o înțelegi.Iar fericirea nu-i răsplata virtuții, falsei rugăciuni, ea este, strălucind, virtutea, minune este-ntre minuni. „Veneam pe câmpuri către casă.Era exact la jumătatea verii.Pajiștile fuseseră deja curățate.Venea la rând secara” Din „Hagi Murad” de Lev Tolstoi. Veneam deci către casă, venea la rând secara, iar eu priveam c-un ochi la coasă și se făcuse seara.Acasă eu veneam, călare, prin lanul larg, e grâu, secară, eu nu știam care-i cărarea, nu deosebeam grâu de secară, ș.a.m.d. „Tatăl meu a murit acum unsprezece ani ( n.n.al meu a murit acum 49 de ani). Pe atunci aveam doar patru ani (n.n.eu aveam 19). Nu credeam că voi mai auzi vești de la el, dar iată că scriem o carte împreună”, este un text din Jostein Gaarder. Eu nu scriu o carte cu tatăl meu, deși mi-l amintesc perfect, după o jumătate de secol. Nu pot scrie despre el, deși a fost un om admirabil, îmi este prea aproape și nu cred că un prozator adevărat poate reproduce, nici nu se recomandă, viața sa de familie. „Când vin să mă cuibăresc în brațele tale, mă întrebi uneori în ce epocă istorică mi-aș fi dorit să exist”, scrie Michael Ondatje. Ce pot să adaug? Un poet nu poate să urască frumusețea. Fie o femeie frumoasă, ca aspect, fie frumusețea interioară. Dar la ființele pe care Domnul, în nemila sa, le-a lipsit de ambele calități, ce poate iubi poetul? Ei, nepoetei,i-a trebuit puțin să tragă un picior unui edificiu iluzoriu, o dată, 18 luni, a doua oară, patru luni, iar el, veșnicul înamorat, de la marmoră vine cuvântul, s-a perpelit, săracul, o sută de ani, precum Chiron. Iubirea - o flacără de chibrit, pentru unii, un iad veșnic pentru alții. Uneori este bună și politica mea, se gândea struțul în nisipul fin, capul visează ce poate, ce vrea, în timp ce glonțul îl lovește din plin. Ce-aș putea face când nu mai alerg? Doar să visez o oază în rai, acolo nu-s vânători, eu încerc să trec, moartea strigă – „ Struțule, stai!”. Dar vânătorilor nu le pasă de vis, o fi vânătoare și-n paradis?... Un cântec frumos se risipea în aer, un nor colorat ca un vaer, în mod vădit nu e nici o ficțiune, nu se referă la țuica de prune, încet luneca podișul din jur înspre orașul pe nume Strasbourg, dar pșoate nicicând nu a mai fost mai viu atacul Marelui Fost, cineva trecu și-l lovi puternic în față pe sfântul naiv și cucernic, l-am văzut plin de sânge, apoi un cânt frumos se topea în aerul blând. Eu nu caut la marginea pădurilor triste rădăcini uitate, forme stranii, amintind de contorsionările nervilor istoviți, gingașe mâini, ipocrite mâini caută artificialul în câmpul acestei explozii de iarbă și flori, de păsări devorându-și prada. In mijlocul casei mele cresc macii sălbatici și miresme de iasomie inundă pereții albi, cei care nu vor să creadă, să vină, vor zări un dreptcredincios închinându-se unei gâze, vor zări un om citind cu voce tare o petală căzută. Este clar că A. îmi spune ce-i trece prin minte, dar gura păcătosului ADEVÃR GRÃIEȘTE, iar adevărul este că nu mă pot apropia de Graal. Adică absolutul, idealul, maximum(ul) realizării este departe. O fi moștenirea genetică insuficientă, munca, puterea de concentrare? Nu mă interesează dacă sunt geniu sau nu, întrebarea este prostească, mă interesează să scriu ceea ce este cel mai aproape de adevăr, iar adevărul este o noțiune metafizică, realiștii, meschinii, cei ce nu cunosc visul nu vor cunoaște decât multe adevăruri, dar nici unul nu va fi ADEVARUL.Am învățat ceva din corespondența aproape simultană cu N. și A. - că există incompatibilități insurmontabile între unii oameni, indiferent de sex, ba chiar diferența de sex poate accentua această incompatibilitate. Mai bine, mai ușor poți să te apropii de o necunoscută decât de o fostă cunoscută. Am constatat din nou că timpul este un mare ucigaș.Mulți sunt acum ca și morți pot vorbi cu ei ca Richard III înaintea bătăliei, cu stafiile trecutului, ei nu mai există, chiar dacă trăiesc, chiar dacă vor trăi mai mult decât mine, timpul mă ucide și pe mine, încet, ca o otravă cu efect lent. Este o concluzie foarte ne-optimistă, de aceea o părăsesc, de aceea consider că a te juca prea mult cu timpul este periculos. Nu sunt deloc nebun, dar pot mima nebunia, Esenin a spart oglinda. Dorian Grey a făcut ce a făcut, Balzac și el, era el nebun? Dar Gogol? Dar Tolstoi? Evident, da,personajele și scriitorii se amestecă într-o horă..a...nebunilor. Vechea mea prietenă Din veche prietenă a ajuns doar veche. De unde o prietenă scoate vorbe ca URA, VENIN? Intre bunătate și răutate, ca și între prostie și deșteptăciune este o gamă mai largă decât universul. Mă uit pe stradă, caut oameni veninoși, înveninați, mai rar se vede pe față. Fete tinere, frumoase, cochete se plimbă prin fața ochilor, ar spune el așa, șuierat – URA, VENIN? Dar buna mea prietenă spune. Eu, care îi respect și acum memoria, a ei, cum era la 17 ani.. Cu ce lipsă de măsură, ca să nu spun mai mult, m-a căutat și a insistat să plătească taxiul ca să vin s-o vizitez la hotel?. Ce să-ți spun? După experiența de acum resimt dragostea și respectul pentru soția mea, care habar nu are ce pramatie sunt eu. Dar pe A. o doare undeva. Nu o interesează. Normal. Ce plăcere i-ar face să desfacă vreo zece căsnicii, s-ar simți puternică și „pură”. Oricum experiența corespondenței cu ea a fost mai interesantă decât cu N. cea seacă. Niciuna nu este prea inteligentă, dar N. are o anumită cultură, care nu o face mai blândă, nu știu de ce. Ceva în familia lor este, totuși, rău, avea, poate, dreptate V., în cartea sa. Nu mă mir că A. a întrerup relația, a procedat cum face deobicei, ca un afacerist, care nu vede folosul. O chestie de inteligență elementară. A înțeles că pierde timpul. Simț artistic nu are nici cât o gâscă.Cultura și-a terminat-o la șase ani, cu guvernanta. Iar jignirea pe care a încercat să mi-o aducă (sunt imun la reavoință) seamănă cu aceea a unui cunoscut care mi-a înapoiat o carte după ce a adus-o într-un hal de neimaginat. S-a supărat că i-am făcut observație. De altfel i-am trimis lui A. o carte de versuri, ar putea scuipa în ea și să mi-o trimită înapoi. Ar fi un gest logic. Veșnicul profesor Trecând pe lângă un zid, O pasăre i-a căzut la picioare, Profesorul nu a rostit Cuvinte ce pot să omoare, Paralel cu zidul s-au dus Pașii lui de om cumsecade, Părea un Ulise sedus De propiile lui Ulisiade, Părea un Matusalem Înaintând prin moarte și vremi. Profesorul nemuritor A venit pentru mine ceasul cel bun, Un semnal și-am pornit ca un tren cu cărbuni, m-așteptați, n-am să vin decât foarte târziu, v-am iubit și mai cum, dar un timp n-am să fiu, poate-am luat pentru drum combustibil prea mult, mă consum în ridicul, zadarnic tumult, mă doriți ca pe-o flacără blândă veghind un viitor mulțumit, ochiul meu suferind. Psalm De câte ori mi-am renegat ființa, mi-am revăzut copilăria-n vis, executat de propriile cuvinte, sufletul meu zbura în Paradis Ti-am respectat întotdeauna existența, Doamne de ce-ai tăcut mereu? Păcatele mi le privești cu-ngăduință, Păgânilor le lași un zeu și-un eu Iar versul Tu mi-l pui să spună Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea, În timp ce buha nopții îmi șoptește „Joci pân-la capăt ori nu mai juca”. Poem pentru Madeleine S-au golit nopțile toate, Cufere cu galbeni , sparte, Se mai văd urmele dinților în pernă, Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni Au crescut, șerpi leneși, Madeleine, Se-nvârt palele, orele, zorii, Unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem Inainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus, nu se vede Nici un duh, cine poate, mai crede, Cine nu, se întoarce cu fața La perete, în geamăt. Și-ngheață. Viața este o repetiție Viața este o repetiție înaintea morții. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, de parcă aurul urcă din fier, unul pornește în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel un zâmbet nu poți să-l mai uiți, alții cerșesc pe la colțuri, desculți, unul rostește cu înțeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraților, eu beau cafea la ibric. Al doilea An Nou. Îngheață Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îți amintești de cafeneaua veche, colț cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi și noi tablouri. O fi și marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit și buzunarele mi-s goale. Pe lângă legea lui Ohm, din fizică, să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea civea lângă o veche cișmea. „Omul care tremură are senzația că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat.„Umblă poetul șchiop pe sub ape”, scria Carmel despre Mugur.Iar Bierce spunea – „Nu fura, înșeală ... Imaginația este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet și de mincinos”.„Lucurile absurde sunt singutele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz , ne împiedică să murim de plictiseală”, scria, aparent, placidul France.„Norocul e o întîmplare, fericirea – o creație”, chiar Vlahuță scria chestia asta.„ Libertatea este un soi de chin care se deosebește de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înțelege semnificația acestei opere de artă care este propria lor viață”, scria Tolstoi. „Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul științei, ea nu se diminuează”- Kundera.„Inima e un copil nu prea deștept, dar nu-i ușor s-o înșeli” (Moshe Nadir) Victorie trudnică Victorie trudnică asupra bolii, pielea atârnă zbârcită și deshidratată, în eprubetă plutesc microbii uciși, tunarii, băieți rumeni la față și veseli, încarcă țeava cu o ghiulea grea cât toate zilele vieții noatre și ochesc o muscă mare, hidoasă, urcată pe tavanul alb al unui spital, într-un colț de lume plânge o lumânare uitată șu suflul exploziei o stinge, din case ies oameni speriați și se bucură că sunt doar artificii pe cer... Am scris acest poem în urmă cu mulți ani, după ce am vizionat „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, doi actori mari, Richard Harris, ea, nu știu exact, Rita Tushingham sau altă actriță, film extraordinar. Iar de spital am avut și eu parte de vreo zece ori... Am visat un om cu o pasăre pe umăr, pasărea era sufletul meu, uneori pasărea e Dumnezeu, se făcea că eram în cameră, ușa o deschidea Moartea – mătușa, pasărea pe umăr tremura, omul din vis .... pe mine mă visa. Coperta 4. Boris Marian ---poza din borismarian.blogspot.com/ Născut în 1941, la 19 noiembrie, în Nordul Caucazului, a ajuns la București în 1946, a absolvit Liceul Sf.Sava (Nicolae Bălcescu) în 1959, apoi studiile superioare în 1965, a debutat cu poezie în 1968, a publicat șapte volume de versuri și trei de eseuri, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, prezent în două dicționare de literatură română, unul al Academiei, celălat alcătuit de A. Sassu, în două istorii literare.Au scris despre el., în presă, Cornel Regman,Ilie Constantin, Gh. Grigurcu, Henri Zalis, Alex. Ștefănescu, Horia Gârbea, ș.a.Colaborează la reviste din România, Israel, Canada. .Este prezent într-o antologie alcătuită de poetul Radu Cârneci. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate