a sunat?
n-a sunat nimeni, stai liniștit răspunde fotoliul tras la față
cu pomeții osteniți sub brocartul uzat
trage-ți pătură până sub bărbie
e ultima.
și ochii lui se târăsc printre crăpăturile ce-și arată gingiile
altor vremuri, altor culori, altor râsete
a sunat! a sunat!
n-a sunat nimic și când spun nimic e Nimic mârâie tabloul
arătându-și cuiul și ața cu care se cațără pe perete
legănându-se între o ramă și-o urmă
mai bine ți-ai potrivi fesul
asfințește.
și urechile lui au uitat ce-nseamnă răzvrătirea sunetului
înăbușită printre cutele amintirilor de câlți
în care luminile și umbrele se cern
într-un cenușiu continuu.
fă să sune Domne! te rog,
cine să sune? la ce? soneria a murit acum trei ani
putreziseră firele de care se spânzurase
și nici eu nu mai văd cu ochi buni scânteierea lunii spuse oglinda
mai bine ți-ai potrivi respirația
printre țurțuri.
și gura lui se strânge amară
peste privirile prăfuite cad huruitor obloanele uitării
nările se strâng prețăluind aerul cu avariție
iar urechile, înfundate cu nori pufoși
cad, cad și ele în uitare
uitarea cea lungă
neagră și mâloasă ca o eternitate
a sunat! strigă cuierul…a sunat striga urzeala roasă de molii
a sunat! a sunat! a sunat! freamătă toate trecuturile
găuri de cari năruindu-se unele peste altele
a sunat.